Răzvan alexandru petre

ROBERT BRUCE - FENOMENUL DE DIVIZIUNE A MINŢII

Introducere de Răzvan Petre

Capitolul 3 din extraordinara carte „Dinamica planului astral”¹, de ROBERT BRUCE, este de mare importanţă pentru psihologia spirituală. M-am îngrijit în mod special de calitatea traducerii din limba engleză, modificând unde era necesar traducerea originală a ediției a zecea și adăugând pe alocuri pasaje din primele ediții ale cărții.

Autorul expune fenomene incredibile şi inimaginabile, dar cât se poate de reale. El se dovedeşte a fi un adevărat savant, practician şi teoretician în acelaşi timp, care împărtăşeşte cu generozitate şi modestie din cunoştinţele sale, acumulate prin experimentare, analiză şi sinteză a trăirilor personale din decenii de extracorporalizări conştiente. Psihonautica (explorările astrale) poate deveni un nou domeniu ştiinţific destinat cercetătorilor avansaţi spiritual şi dotaţi nativ.
Articole scrise de mine, în legătură directă cu acest capitol:

• 
  „SOMNUL, VISUL, DEDUBLAREA”
  
• 
  „SPIRITUL NU PĂRĂSEŞTE TRUPUL NICIODATĂ, PÂNĂ LA MOARTE”
  

Completări şi modificări la traducerea originală,
adaptare şi comentarii de Răzvan A. Petre
13 februarie 2016
[Din articolul din website: „Fenomenul de diviziune a minţii”]

M. SCOTT PECK - UN PSIHIATRU, DESPRE EXORCISM

Prezentare de Răzvan Petre

M. SCOTT PECK este un psihiatru şi psihoterapeut american, autor al unor cărţi de succes, traduse şi în limba română. Poziţia sa, asumat creştină, este destul de rară în peisajul oamenilor de ştiinţă din care face parte. Mai mult, dânsul a avut curajul de a scrie în mod deschis despre faptul că există printre noi şi oameni pur şi simplu RĂI, cu un comportament aberant, dar care NU pot fi socotiţi bolnavi psihic după standardele ştiinţifice.

Cartea sa „PSIHOLOGIA MINCIUNII” (original - People of the Lie) redeschide vechea discuţie despre esenţa răului uman şi argumentează necesitatea unei abordări ştiinţifice atât a răului uman, cât şi a purtătorilor acestuia - „oamenii minciunii”, cum îi numeşte autorul. În capitolul 5, „Despre posedare şi exorcism”, putem citi o analiză şi mărturie atentă a unui om de ştiinţă credibil şi bine informat. Vă oferim citate extinse, pentru a le veni în ajutor acelora care mai cred, în mod superficial, că posedarea este o boală mintală, iar exorcismul este o piesă de teatru jucată cu voluptatea nebunului. De altfel, poziţia oficială a psihiatriei este că nu există aşa ceva ca posedarea demonică...

Se ştie de mult timp că cea mai mare înşelare a lui Satan este să ne facă să credem că nu există. De aceea, prima măsură de precauţie împotriva asaltului zilnic al răului este să ne convingem de forţa sa reală, principala cauză pentru care lumea în care trăim este atât de crudă şi neospitalieră uneori. Singurul moment când inteligenţa luciferică se demască cu o evidenţă de netăgăduit este în actul posedării şi exorcizării. În rest, adică în 99.99% din cazuri, răul acţionează ascuns şi tăcut, în fiecare dintre noi, în grade şi feluri atât de diferite, încât numai dacă ne dezvoltăm discernământul spiritual vom putea să-i recunoaştem manifestările, şi nici atunci pe de-a-ntregul. Chiar şi oribilele crime de război pot avea o justificare „raţională”, materială...

Pentru cei care nu cred în existenţa lui Satan şi a servitorilor săi (şi poate nici în cea a Creatorului Suprem), mărturia psihiatrului american M. Scott Peck este, poate, mai impresionantă decât a vreunui reprezentant al Bisericii. Tot mai mulţi consideră religia ca pe o relicvă a trecutului şi o condamnă, pe drept, pentru abuzurile unor clerici sau credincioşi fanatici. Observarea lucidă şi detaşată, venită din partea unui om de ştiinţă, a unui fenomen atât de controversat ca posedarea demonică, aflat la graniţa dintre psihopatologie şi credinţă religioasă, aduce o mai mare credibilitate însăşi teoriei religioase.

Pe de altă parte, în spaţiul creştin ortodox în care trăim, rareori îndrăzneşte cineva să pună la îndoială fenomenul posedării demonice atunci când se pronunţă asupra sa cu fermitate părinţi exorcişti recunoscuţi şi stimaţi pentru acest har. Aici putem vorbi mai degrabă de anumite excese şi chiar eşecuri condamnabile (precum celebrul caz de ucidere din culpă în timpul unei exorcizări la mânăstirea Tanacu), care ridică tonul dezbaterii publice în contra unor asemenea practici „barbare”. În această privinţă, este binevenit sfatul autorului M. Scott Peck de a aplica „consimţământul informat” al pacientului şi asistarea unei rude la procedeul ritualistic.

Unii sunt chiar de părere că în creştinismul tradiţional prea se subliniază puterea lui Satan şi se încurajează imaginaţia maladivă pe tema dracilor. Credincioşii cu psihicul labil ajung să aibă obsesii, spaime aberante, vedenii înfricoşătoare, fixaţii comportamentale, superstiţii etc. Chiar dacă acest fenomen socio-uman nu poate fi negat, învăţăturile religioase nu au dreptul să ascundă implicarea Necuratului în viaţa oamenilor. La fel de adevărat este însă şi faptul că tehnicile de contracarare a influenţelor malefice nu sunt monopolul Bisericii. Introspecţia şi autocontrolul pot face reale minuni, fără nicio conotaţie religioasă.

Poate cea mai frecventă intervenţie demonică cotidiană este cea manifestată prin certurile, detestarea şi violenţa dintre soţi. Iubirea sinceră dintre un bărbat şi o femeie ridică întotdeauna valuri de ură în jurul lor. Oare câte familii fericite sunt complet scutite de ispitele demonice, de la jigniri şi furie revărsată asupra partenerului de viaţă, până la indiferenţă şi batjocură cinică?! Toate autoterapiile de cuplu trebue să se bazeze pe descoperirea şi analiza emoţiilor şi gândurilor „în neregulă” şi evitarea comportamentului care, în final, duce nu doar la „pedepsirea” partenerului, ci şi la propria nefericire.

Spun sfinţii părinţi că „e mai grea căsnicia decât călugăria”, fiindcă te loveşti zilnic de propriile defecte, reflectate de partener. Similar cu legământul călugăriei, este necesar şi legământul căsătoriei, care asigură o frână în calea despărţirii. Divorţul promite încetarea fricţiunilor familiale, dar este preferabil numai atunci când cei doi nu au puterea să se autoanalizeze şi autocontroleze sau când, pur şi simplu, nu există iubire adevărată, unde cel mai „deştept” (iubitor) cedează.

Pe de altă parte, concubinajul promite evitarea complicaţiilor legale şi maximizarea satisfacţiei personale. Totuşi, prin concubinaj, ai cele mai mari şanse să ratezi partea cea mai importantă a convieţuirii în doi. Prin căsătorie, cuplul este „închis” în celula confruntării cu propriile fantasme şi iluzii aruncate asupra partenerului. Nu discutăm aici despre panaceul fericirii sentimentale, ci subliniem că EVOLUŢIA SPIRITUALĂ se poate accelera sub un legământ de fidelitate autoimpus (şi garantat exterior), nicidecum prin eliberarea de constrângerile (şi uneori nefericirile) conjugale. În această privinţă, poziţia Bisericii este corectă.

În concluzie, Răul este o chestiune ce ne poate depăşi înţelegerea. Nu avem forţa şi nici misiunea de a suprima complet Răul, dar suntem datori să scădem influenţa sa asupra noastră şi a semenilor. Oamenii nu sunt nici răi, nici buni. Dar ei se află în permanenţă sub influenţa Binelui sau sub influenţa Răului. Metaforic vorbind, oamenii sunt ca nişte ulcioare, care pot fi umplute cu lapte sau cu noroi. Sarcina celor dedicaţi Binelui nu este de a arunca vasul murdar, ci de a-l umple cu fluidul cel mai pur.

În ciuda eforturilor oamenilor de bine, apropiaţii sau protejaţii lor continuă uneori să rezoneze cu Răul. În funcţie de nivelul de analiză, acest fapt poate fi privit ca: 1) opţiunea lor liberă, pentru care vor plăti preţul, oricare va fi acela; 2) o victorie temporară a Răului; 3) un eşec al pacificatorilor, care sunt împinşi astfel să-şi optimizeze metodele; 4) un semnal pentru aceştia din urmă să nu-şi mai piardă timpul cu răuvoitorii, ci să se dedice altora care au nevoie de ajutorul lor.

Răzvan Alexandru Petre,
 13 septembrie 2015

[Din articolul din website: „Un psihiatru, despre exorcism”]