numim copii ai lui Dumnezeu! Și suntem... Preaiubiţilor, acum
suntem copii ai lui Dumnezeu. Și ce vom fi, nu s-a aratat înca. Dar
stim ca, atunci când Se va arata El, vom fi ca El, pentru ca Îl vom
vedea asa cum este.”
Suntem deja copii ai lui Dumnezeu, însa cum va fi în cer? De o
mie de ori mai minunat decât sa fim numiţi „copii ai lui Dumnezeu”?
Marţi – 7 decembrie 2004 35
Între timp, suntem o familie mondiala, chiar aici, pe pamânt. Cum
facem faţa situaţiei?
Cum sa gasim armonia în familia mondiala
Biserica Crestina Adventista de Ziua a Șaptea este într-adevar
o confesiune raspândita în toata lumea. Avem membri în peste doua
sute de ţari. Câte limbi, tradiţii si culturi înseamna aceasta?
Nenumarate trebuie sa fie modalitaţile de închinare înaintea lui
Dumnezeu si numeroase caile de raspândire a Evangheliei. Fiecare
contribuie prin felul sai unic de a fi, prin rolul pe care îl ocupa, prin
punctele sale de vedere. Însa mesajul central si valorile pe care le
pastram ca biserica ne apropie unii de alţii si ne ţin laolalta. Ele ne
strâng de pe tot pamântul, indiferent de cultura, culoare a pielii sau
limba. Trebuie sa apreciem cum se cuvine aceasta diversitate.
Dar, pentru ca toţi suntem pacatosi, ne confruntam uneori cu
probleme. Adesea nu stim cum sa împacam deosebirile etnice sau
culturale dintre noi. Uneori îi evitam pe cei care vad lucrurile altfel
decât noi. Daca nu este asa cum consideram noi sau cum suntem
obisnuiţi sa fie un lucru, îl consideram gresit. Romani, capitolul
14, ne arata cum sa traim ca o familie: „Primiţi bine pe cel slab în
credinţa, si nu va apucaţi la vorba asupra parerilor îndoielnice...
Cine esti tu, care judeci pe robul altuia? Daca sta în picioare sau
cade, este treaba stapânului sau; totusi va sta în picioare, caci
Domnul are putere sa-l întareasca pentru ca sa stea... Dar pentru
ce judeci tu pe fratele tau? Sau pentru ce dispreţuiesti tu pe fratele
tau? Caci toţi ne vom înfaţisa înaintea scaunului de judecata al lui
Hristos... Sa nu ne mai judecam dar unii pe alţii. Ci mai bine judecaţi
sa nu faceţi nimic care sa fie pentru fratele vostru o piatra de
poticnire sau un prilej de pacatuire... Asadar, sa urmam lucrurile
care duc la pacea si zidirea noastra” (versetele 1-19).
Dumnezeu a lasat prin creaţiune ca familia Sa sa fie interdependenta,
nu independenta. Fiindca facem parte din familia lui
Dumnezeu, trebuie sa lucram împreuna, în echipa. Nu trebuie sa
condamnam, dar nici nu se cuvine sa facem orice dorim, daca prin
aceasta îi ranim pe cei din jurul nostru. Dumnezeu asteapta sa ne
Uniţi în partasia familiei lui Dumnezeu 36
respectam si sa ne iubim unul pe altul asemenea membrilor unei
familii. Trebuie sa lucram împreuna pentru acelasi scop – sa-i
aducem si pe alţii la Hristos. Scopul acesta este suficient ca sa ne
uneasca pe toţi în familia lui Dumnezeu. Cine suntem noi, pacatosi
marunţi, nenorociţi, ca sa ne privim dispreţuitor unii pe alţii? Toţi
suntem pacatosi, dar, din fericire pentru noi, Dumnezeu este
judecatorul nostru. Iar Dumnezeu, prin Hristos, este numitorul
comun care ne strânge împreuna, sa fim o familie.
„Sa nu datoraţi nimanui nimic, decât sa va iubiţi unii pe alţii:
caci cine iubeste pe alţii, a împlinit Legea. Dragostea nu face rau
aproapelui: dragostea deci este împlinirea Legii” (Romani 13,8.10).
Este nevoie de timp pentru a construi si a întreţine relaţiile din
familie. Din motive de personalitate si comportament, pot aparea
conflicte, însa exista un alt motiv fundamental, mereu prezent,
pentru cei care Îl iubesc pe Domnul.
Din oficiu, membri ai familiei ceresti
„Asadar, voi nu mai sunteţi nici straini, nici oaspeţi ai casei, ci
sunteţi împreuna cetaţeni cu sfinţii, oameni din casa lui Dumnezeu,
fiind zidiţi pe temelia apostolilor si proorocilor, piatra din capul
unghiului fiind Isus Hristos” (Efeseni 2,19.20).
Hristos este cheia de bolta a întregului nostru univers si orice
faptura vie Îi aparţine – în calitate de cetaţean al cerului. Lumea
noastra nu este decât un obiect minuscul comparativ cu restul
universului. Cu toate acestea Hristos este, din fericire, centrul lumii
noastre. Iata ce scrie în Efeseni 1,5.6: „El ne-a rânduit mai dinainte
sa fim înfiaţi prin Isus Hristos, dupa buna placere a voii Sale, spre
lauda slavei harului Sau, pe care ni l-a daruit în Preaiubitul Lui”.
Ne nastem purtând în gând destinul pe care ni l-a pregatit
Dumnezeul Universului. Suntem deja copiii Sai si facem parte din
familia cerului – daca alegem acest lucru. Pe pamânt, la nastere,
oricarui prunc i se recunoaste calitatea de membru al unei familii.
În acelasi fel, în clipa în care Îl primim pe Hristos, suntem
recunoscuţi ca facând parte din familia cereasca. Însa, evident,
fiindca suntem membri, avem responsabilitatea de a pastra familia
unita. Dumnezeu îi cere fiecaruia sa-si faca partea pentru a menţine
Marţi – 7 decembrie 2004 37
pacea si unitatea si a manifesta faţa de ceilalţi dragostea care vine
din cunoasterea lui Isus Hristos.
Bun venit în familie!
Întrebari pentru dezbatere:
1. Cum pot ajuta ca biserica mea sa fie un exemplu mai bun ca
parte a familiei lui Dumnezeu?
2. Ce masuri practice poate lua biserica pentru a cultiva
înţelegerea si solidaritatea între rase si etnii?
3. Cât de important este ca biserica sa fie unita ca o familie?
Wendi Rogers este redactor-asistent pentru
„Adventist News Network”, cu sediul în Silver Spring, Maryland.
UNIŢI ÎN PARTAȘIA
LA ÎNCERCARI
Sa ne apropiem unii de alţii
în vremurile de strâmtorare
Bronwyn Mison
Auzim adesea ca oameni spun: „Nu exista dreptate în lume”.
Înca din ziua când s-a gasit în Eden un fruct prea bun ca sa i se
poata rezista, omenirea s-a luptat sa gaseasca rostul durerii si al
suferinţei. Tragediile ne înrâuresc viaţa, luând diferite forme si
sensuri. Un bolnav de SIDA traieste cu disconfortul si stigmatul
acestei boli, un batrân este lasat sa moara în drum de catre soferul
care l-a lovit, un copil pleaca la scoala si nu se mai întoarce niciodata,
casatoria se destrama, elementele naturii dezlanţuite fac ravagii,
iar razboiul rapeste viaţa tinerilor. Suferinţa îi loveste atât pe cei
buni, cât si pe cei rai, pe tineri si pe vârstnici, pe bogaţi si pe saraci,
pe crestini si pe necrestini.
Suferinţa nu face discriminari. Toţi oamenii sufera din cauza
pacatului. Desi se roaga pentru ocrotire, si crestinii sunt supusi
durerii, pierderii, suferinţei si nedreptaţii. Traim într-un mediu în
care fiecare este expus efectelor lacomiei, autoritaţii celui mai tare,
violenţei si egoismului. În timp ce Dumnezeu doreste sa Îsi apere
copiii si sa-i ascunda sub aripile ocrotirii Sale, Satana îsi urmareste
scopul de a distruge siguranţa, convingerile si credinţa. Dumnezeu
nu previne durerile de inima, însa le foloseste pentru a întari
credinţa si comunitatea de credinciosi. Experienţele comune si
suferinţa îi pot apropia pe crestini.
Masacrul care a avut loc la Biserica „Sf. Iacov” din Cape Town,
Africa de Sud, în ziua de 25 iulie 1993, este un semn dureros de
Miercuri – 8 decembrie 2004 39
aducere aminte ca tragedia poate lovi în inima crestinismului. Într-o
seara rece de duminica, o adunare de o mie trei sute de membri
care se închinau lui Dumnezeu a devenit ţinta unui barbat înarmat
cu un revolver si o grenada. Bilanţul a înregistrat zece morţi si
peste cincizeci de raniţi. O asemenea nenorocire poate zdrobi o
familie crestina sau o poate întari. Frank Retief, preotul parohiei
la acea vreme, a spus: „Adevarata credinţa în Hristos nu este prea
evidenta atunci când toate merg bine. Când nu sunt necazuri,
oamenilor le este usor sa pretinda ca sunt crestini. Însa, când vine
încercarea, altfel stau lucrurile. Ce crede omul cu adevarat iese la
iveala în strâmtorare. Gândurile cele mai ascunse sunt exprimate
atunci când nu se mai întrevede nici o scapare.” (Franck Retief,
Tragedy to Triumph: A Christian Response to Trials and Suffering, pag. 197)
Crestinii sunt ţinte în lupta spirituala dintre bine si rau si, uneori,
ni se pare ca, atunci când vine dezastrul, ne aflam în locul nepotrivit,
la momentul nepotrivit. Desi fiecare are drumul sau si problemele
sale, putem spune ca toţi ne confruntam cu ostilitatea, încercarea
si durerea. Avem multe lucruri în comun.
O calatorie dificila
Drumul crestinului nu este întotdeauna usor. În toata lumea
crestinii se lupta cu greutaţile vieţii. De-a lungul istoriei, oamenii
au avut de îndurat dezamagiri si nenorociri. Mulţi scriitori au
zugravit drumul crestinului, cu încercarile si suferinţele inerente.
Unul dintre cele mai cunoscute personaje este Iov. El a suferit
moartea copiilor sai, pierderea averii, urmarile unei boli foarte grave
si tradarea din partea prietenilor. În cartea sa Calatoria crestinului,
John Bunyan prezinta aventurile unui personaj numit Christian. El
prezinta suisurile si coborâsurile vieţii, subliniind necazurile si
pericolele la care suntem expusi. Și Isus a vorbit despre greutaţi. El
i-a avertizat pe ucenicii Sai: „În lume veţi avea necazuri” (Ioan
16,33). Pregatindu-i pe ucenici pentru cele ce aveau sa se întâmple,
Isus i-a învaţat ca trebuiau sa se astepte la suferinţe, lacrimi si durere.
Isus – exemplul nostru
Isus ne-a învaţat multe lucruri si una dintre caile prin care putem
gasi putere sa rezistam încercarilor este sa meditam la viaţa Sa. În
Uniţi în partasia la încercari 40
timpul celui mai tragic eveniment din istorie, Isus a dat dovada de
curaj, perseverenţa si rezistenţa. „Când era batjocorit, nu raspundea
cu batjocuri; si, când era chinuit, nu ameninţa” (1 Petru 2,23). Ce
s-a întâmplat cu Isus nu a fost drept. Urmarit de farisei, persecutat
chiar de poporul Sau, si batjocorit pentru faptele Sale bune, Isus a
întruchipat înaintea adversarilor rabdarea si harul divin.
În timpul scurtei Sale vieţi de treizeci si trei de ani, Isus S-a
rugat pentru puterea de a suporta totul. Când a fost confruntat cu
dificultaţi sau situaţii de proba, El Și-a pus încrederea în Dumnezeu.
Compasiunea si fermitatea au fost armele pe care le-a folosit Isus
pentru a demasca nedreptatea. Tratamentul aspru la care a fost
supus nu I-a putut distruge credinţa. În schimb, acesta a deschis
pentru El ferestrele speranţei. „Și toate suferinţele îndurate –
picaturile de sânge care se prelingeau din cap, din mâinile si din
picioarele Sale, chinurile care au zguduit fiinţa Sa si durerea de
nedescris care I-a umplut sufletul atunci când Tatal Și-a ascuns
faţa de El – vorbesc fiecarui copil al neamului omenesc, declarând:
Pentru tine Fiul lui Dumnezeu a consimţit sa poarte aceasta povara
a vinovaţiei; pentru tine El a nimicit împaraţia morţii si a deschis
porţile Paradisului.” (Hristos, Lumina lumii, ed. 2002, pag. 706).
Suferinţele lui Isus vor pune capat suferinţelor noastre.
Încercarile – un test al credinţei
Dumnezeu are puterea sa treaca peste consecinţe, sa schimbe
urmarile si sa opreasca durerea chiar acum. Însa El îngaduie adesea
situaţiile dificile, pentru ca noi sa ne putem dezvolta caracterul si
credinţa. James Dobson spune: „Ne aflam într-un razboi spiritual,
în care dusmanul ucigator ne urmareste ceas de ceas. Avem nevoie
sa fim în cea mai buna forma pentru a face faţa sageţilor si împunsaturilor
sale. Crestinii slabi, care îsi îngaduie multe si carora li se si
îngaduie mult, nu au rezistenţa necesara pentru a duce aceasta lupta.
De aceea Domnul ne trece prin încercari din când în când, pentru a ne
pastra într-o condiţie buna de lupta.” (J. Dobson, When God Doesn’t
Make Sense, pag. 161). Adevarata credinţa trebuie sa fie testata.
A fi crestin nu înseamna doar a face parte dintr-o comunitate
sau a pastra tradiţiile familiei. Înseamna a dezvolta un caracter
Miercuri – 8 decembrie 2004 41
asemenea celui pe care îl are Isus. M. Guyon spunea: „Focul
suferinţei este cel care lamureste aurul evlaviei”.
Un prieten de-al meu, crestin, a trait o viaţa de suferinţa. Am
fost încurajata adesea de zâmbetul cu care suporta durerea si de
sacrificiile pe care le facea pentru alţii, chiar atunci când era mult
nedreptaţit. Odata, când l-am vizitat, mi-a pus în mâna un bilet.
L-am citit: „Cel mai mare pericol care ne pândeste este acela de a
ne simţi bine pe acest pamânt”. El dorea ca eu sa înţeleg ca viaţa
aceasta este trecatoare si ca trebuie sa ne asteptam la încercari.
Iacov a spus: „Ferice de cel care rabda ispita” (Iacov 1,12). „... sa
priviţi ca o mare bucurie când treceţi prin felurite încercari, ca unii
care stiţi ca încercarea credinţei voastre lucreaza rabdare” (Iacov
1,2.3). Adesea, drumul pe care mergem este stâncos. Însa Dumnezeu
ne îndeamna sa rezistam si sa privim dincolo de ziua prezenta. Desi
pare de neînţeles, tragedia si suferinţa ne pot aduce mai aproape de
Isus si mai aproape unii de alţii.
Sufar când suferi si tu
Crestinii sunt atinsi de durerea pe care o sufera alţii. Cartea
Plângeri constituie raportul unui martor la disperarea care a însoţit
caderea Ierusalimului. Durerea luase proporţii majore. Poporul lui
Iuda fusese luat în robie si macelarit. Femeile erau batjocorite, copiii
mureau de foame. Peste tot puteai vedea ruina, distrugere, groaza
si nesiguranţa. Oamenii erau chinuiţi si nemângâiaţi. Cartea Plângeri
surprinde haosul care venise peste poporul neascultator. Ieremia a
suportat cu greu aceasta scena: „Inima i se strângea de chin când
vedea distrugerea produsa de pacat”. (Profeţi si regi, ed. 1998, pag.
346). Din punct de vedere emoţional, probabil ca Ieremia era tot
timpul la pamânt.
Suferinţa îndurata de alţi oameni strapunge si inima crestinilor.
Crestinii sufera când ceilalţi sufera. Eu sufar când te vad ca suferi.
Isus ne-a lasat un minunat exemplu de slujire: „Mântuitorul
nostru a mers din casa în casa, vindecându-i pe cei bolnavi,
mângâindu-i pe cei ce plângeau, linistindu-i pe cei tulburaţi si
aducându-le pace acelora care erau nemângâiaţi. El a luat copilasii
în braţele Sale, i-a binecuvântat si le-a adresat mamelor istovite
Uniţi în partasia la încercari 42
cuvinte de speranţa si de mângâiere. Cu o duiosie si o delicateţe
neobosita, El a raspuns la toate necazurile si suferinţele omenesti.”
(Slujitorii Evangheliei, ed. 2004, pag. 139). Crestinii au responsabilitatea
a se îngriji unii de alţii si de a purta poverile altora.
Masacrul din Biserica „Sf. Iacov” din Cape Town a unit familia
bisericii. Preotul Retief a organizat o serie de prelegeri intitulate
„Drumul vindecarii”, iar comunitatea a intrat în procesul de
reconstruire a vieţii si alinare a inimii. Victimele, familiile si membrii
bisericii au beneficiat de consiliere, fonduri de ajutorare, ajutoare
de înmormântare, servicii speciale si multa dragoste.
Durerea inimii poate juca un rol important în lucrarea pentru
alţii. Nu este nevoie sa inventam scuze de genul „Ma depaseste”
sau „Nu stiu ce sa spun”. Daca aţi pierdut pe cineva, daca aţi fost
bolnavi, daca aţi suferit pierderi materiale, daca v-aţi confruntat cu
neînţelegeri în familie, daca aţi trecut alaturi de copilul vostru prin
vârsta adolescenţei, daca aţi trecut prin emoţiile examenelor sau
prin necazuri, sunteţi calificaţi sa-i ajutaţi pe alţii. Oamenii aflaţi în
suferinţa tânjesc dupa ceva mai bun – uneori, aceasta înseamna
doar un zâmbet. Crestinii sunt chemaţi sa împartaseasca speranţa
în Isus Hristos.
Sper sa fac faţa
„Fara apa, oamenii au trait aproape o saptamâna. Fara hrana,
unii au ramas în viaţa timp de aproape trei luni. Dar fara speranţa,
nimeni nu poate supravieţui.” (Robert K. Cooper, The other 90%,
pag. 165). Partasia crestina ofera speranţa pentru inimile frânte.
Experienţele noastre împartasite ne ajuta sa ne sprijinim unii pe
alţii si sa oferim susţinere pentru cei care se lupta cu împrejurarile.
„Purtaţi-va sarcinile unii altora si veţi împlini astfel legea lui Hristos”
(Galateni 6,2). Crestinii care au suferit pot simţi împreuna cu cei
care sufera. Încercarile ne ofera ocazii de a ne manifesta dragostea.
Sunt multe lucruri pe care le putem face pentru cei care sufera:
sa ne rugam pentru ei, sa le pregatim mâncare, sa spalam pentru ei,
sa avem grija de copiii lor, sa-i însoţim la plimbare, sa-i îmbraţisam,
sa-i ascultam. Rugaciunile ne dau putere, pentru ca ele ne ajuta sa-i
susţinem pe cei pentru care ne rugam si, în acelasi timp, ne întaresc
Miercuri – 8 decembrie 2004 43
încrederea în Dumnezeu. Pregatirea mesei, datul cu aspiratorul,
spalatul hainelor sunt modalitaţi de slujire. Îngrijirea copiilor,
plimbarile, îmbraţisarile si buna dispoziţie îi pot ajuta pe alţii. Pentru
unii, o strângere tacuta de mâna este enorm de graitoare; alţii poate
ca au nevoie sa fie lasaţi puţin singuri. Ei au nevoie de un loc unde
sa se simta în siguranţa. Nu este treaba noastra sa identificam
motivele sau sa încercam sa explicam suferinţa lor asa cum o
înţelegem noi. Este de ajuns sa ascultam.
Este adevarat. Viaţa nu este dreapta. Toţi trecem prin încercari
si suferinţe. Însa nimeni nu trebuie sa sufere singur. Prietenia nu se
sfârseste atunci când apar framântari personale, boli si durere.
„Partasia capata profunzime si atinge nivelul cel mai înalt în
suferinţa, când simţim unii cu alţii în dureri si necazuri si ne purtam
poverile unii altora... Tocmai în vreme de criza acuta, de suparare
si de îndoiala, avem nevoie cel mai mult unii de alţii.” (Rick Warren,
The purpose-driven life, pag. 141, 142)
Oricine are nevoie de susţinere când trece prin experienţe
dureroase. Împarţiţi poverile în familia bisericii. Daţi un telefon,
cumparaţi niste flori, trimiteţi o ilustrata cu un mesaj de încurajare.
Raspândiţi speranţa. Aceasta este înca un beneficiu pe care îl avem
prin unitatea partasiei crestine.
Întrebari pentru dezbatere:
1. Fiindca suntem oameni, este firesc sa ne întrebam „de ce?” în
faţa suferinţei. Cât de necesar este sa ne straduim sa depasim aceasta
atitudine? Și, daca reusim acest lucru, cum trebuie sa îi privim pe
aceia care sunt înca framântaţi de întrebari?
2. Cum am putea sa ne manifestam solidaritatea cu cei care
sufera?
3. Ce exemplu ne ofera Isus în suferinţa?
Bronwyn Mison, director de comunicaţii la Diviziunea Pacificul de
Sud, are o experienţa de peste zece ani în industria comunicarii. A
lucrat la o agenţie de publicitate, a fost proprietar si director al unei
firme de design si a ţinut seminarii în mai multe instituţii de
învaţamânt superior. Placerea ei este sa vorbeasca despre Isus
într-un mod inedit.
UNIŢI ÎN PARTAȘIA
LA BUCURIE
Bucuria da pe dinafara, indiferent de împrejurari
Leo Ranzolin
Era miezul nopţii. Doi mari luptatori ai Evangheliei se aflau în
închisoare. Hainele le fusesera sfâsiate. Fusesera batuţi zdravan si
îi durea tot corpul! Un paznic a venit si i-a închis celula cea mai de
jos unde, probabil, nu era lumina, iar aerul duhnea. Picioarele le-au
fost prinse în butuci. Erau înconjuraţi de alţi întemniţaţi, dintre
care unii dormeau, iar alţii urlau.
Cum au reacţionat la suferinţa, durere si lipsuri? Au început sa
se roage si sa cânte (Fapte 16,25). Ce priveliste de bucurie
nestavilita! Rezultatul? Închisoarea a fost zguduita de un cutremur,
porţile s-au deschis, iar temnicerul, crezând ca toţi prizonierii au
fugit, a hotarât sa se sinucida. Pavel a strigat: „Sa nu-ţi faci rau,
caci toţi suntem aici”. Atunci paznicul închisorii a cerut o lumina,
a sarit înauntru si, tremurând de frica, s-a aruncat la picioarele lui
Pavel si ale lui Sila; i-a scos afara si le-a zis: ’Domnilor, ce trebuie
sa fac ca sa fiu mântuit?’” (Fapte 16,28-30)
Bucuria apostolilor i-a transformat viaţa bietului temnicer si a
adus lumina în familia lui. Cu multa grija, el a spalat ranile
apostolilor, iar soţia lui le-a pregatit o masa gustoasa. A urmat un
studiu biblic nocturn si întreaga familie s-a unit cu Hristos în partasia
bucuriei Sale.
În celula rece, întunecoasa a închisorii, lumina care a stralucit a
patruns în viaţa unui temnicer! Lauda se înalţa spre cer si harul
cobora asupra unui biet pacatos. Bucuria si fericirea au inundat
caminul unei familii posomorâte.
Joi – 9 decembrie 2004 45
Mai întâi, sa ne oprim asupra bisericii din Filipi, pentru a înţelege
mai bine în ce fel a contribuit bucuria la partasia credinciosilor de
aici. Pavel fusese chemat în vis sa mearga în Macedonia (Fapte
16,9). Acolo se deschidea o cale de a duce mesajul Evangheliei în
Europa. Primul convertit a fost o femeie pe nume Lidia, o vânzatoare
de purpura. Ea era o comercianta din Tiatira, cu mijloace financiare
considerabile, care acum cunoscuse partasia bucuriei în Hristos.
Al doilea membru al bisericii a fost o fetiţa sclava „care avea un
duh de ghicire”, îmbogaţindu-i pe stapânii sai (Fapte 16,16).
Comentatorii au explicat ca acest duh era „spiritul Python”, un
spirit demonic. Ea îi necajea pe apostoli de câte ori trecea pe lânga
ei si, în cele din urma, Pavel i-a poruncit spiritului sa iasa afara din
ea. Stapânii, mâniosi, au întarâtat mulţimea sa-i atace pe Pavel si
pe Sila, de aceea ajunsesera acestia la închisoare. Familia
temnicerului l-a primit pe Hristos, largind micul grup de credinciosi.
Asa arata tabloul primilor membri care au constituit de fapt
nucleul bisericii din Filipi. Acest tablou ilustreaza scopul Evangheliei
si modul în care mesajul ei îi uneste pe oameni, barbaţi si
femei, indiferent de statutul lor social. Lidia era o femeie bogata, o
afacerista de succes în domeniul coloranţilor si o reprezentanta a
înaltei societaţi. Tânara sclava, despre care am amintit, se numara
printre cei mai saraci oameni, iar temnicerul reprezenta clasa
mijlocie a societaţii.
Care a fost rezultatul lucrarii? În Fapte 16,34 citim ca temnicerul
„s-a bucurat cu toata casa lui ca a crezut în Dumnezeu”. Bucuria
este asociata în Biblie cu mântuirea.
În continuare, sa privim asupra bisericii din Filipi zece ani mai
târziu. Pavel se afla din nou în închisoare. Se afla la sfârsitul lucrarii
sale, dar nu uitase de biserica din Filipi. Membrii sai manifestau
dragostea lui Dumnezeu si întruchipau modelul unei biserici pline
Dostları ilə paylaş: |