Sebastian a. Corn 2484 quirinal ave. Editura nemira, 1995

XV

LANSAŢI PE URMELE LUI ca nişte hăitaşi de rasă. Îi adulmecau semnele răspândite prin Imperiu. Conturi. Mărfuri. Minae. Guvernatori dirijaţi din umbră. Erau pe urmele sale, iar Amphiaraos îi vizualiza bine pe toţi.

În primul rând: Rufinus. Avea de gând să declanşeze o operaţiune fictivă la Bursă. Să-l atragă într-o licitaţie nebunească şi să-i epuizeze rezervele de curieri. Un plan inteligent, o echipă solidă: oamenii lui Wu Chen, nişte traficanţi şmecheri care împânzeau zi şi noapte complexul Bursei.

Recunoştea în el pe adevăratul moştenitor din familie al puterii Eutheriilor. Virgilius, fiul mai mare, era mereu cufundat în studiul comparativ al discursurilor senatoriale şi în dirijarea problemelor administrative. „Bunul public“, i-a trecut prin cap lui Amphiaraos.

Pentru Virgilius, banii nu erau decât mijlocul prin care putea să pună pe picioare o structură administrativă eficientă. Cu condiţia să n-o conducă el.

Nu. Virgilius ştie doar să aplice decizii. Nu are puterea să le şi ia. Totdeauna a detestat să ia hotărâri în problemele importante. Fie că-l priveau, fie că-i implicau pe alţii...

– Aşa că, Rufinus este cel care mă moşteneşte! a şoptit Amphiaraos, privind absent pe fereastră.

Varrus l-a întrebat:

– Dacă ai stabilit că Rufinus te moşteneşte, de ce nu-i oferi Însemnele, pur şi simplu?...

– Ştii bine că nu pot face asta! a ripostat Amphiaraos. Mi-am permis doar să-i dau o mână de ajutor. Când le-am eliminat pe cele două femei, când i-am ameţit pe amicii de la Roma şi când l-am aiurit pe persanul care se tot ţine după el! Un încrezut! a clătinat Amphiaraos din cap, amintindu-şi de Rustam.

– ... şi când l-ai făcut să câştige o zi! a surâs Varrus.

– Da. L-am făcut să câştige o zi. L-am iertat de o zi din viaţă, a murmurat Amphiaraos.

Obosit, s-a aşezat pe cel mai apropiat scaun. Gura i se transformase într-o dungă îngustă, dreaptă, în timp ce ochii vioi, închişi la culoare, urmăreau tabla de şah închipuită de dalele de marmură.

În afară de Rufinus, îl mai vâna secta aceea extrem orientală. Krishna? Hare Krishna? Aşa se denumea? Aşa îşi imaginau că îl cheamă pe Dumnezeul lor? religios vorbind, erau un fel de imbecili, asta erau toţi indivizii ăia drapaţi în saronguri portocalii.

Şi ei puseseră pe picioare un plan detaliat. Sperau să obţină date despre el de la curierii care vor intra în biroul Mwanei. Cum vor pune mâna pe vreun rezultat, îl vor trimite prin luxofor la Rassul (ăsta ştia să dea din coate! îl înlocuieşte pe mai slabul Sapor dintr-un punct nodal al operaţiunii... semăna cu Rufinus, oarecum...).

Rassul era cel care trebuia să iniţieze căutarea efectivă a lui Amphiaraos cu ajutorul fraţilor krishnaiţi, să-l găsească (dacă va putea) şi să-l înlocuiască... pe El, pe Amphiaraos...

– Hare Hare! a spus Amphiaraos şi a pufnit în râs. Chelioşii progresaseră mult în ultimul timp. Dacă n-ar fi căzut şi ei pe panta asta pragmatică (cum făcuse toată lumea de vreo două secole şi jumătate încoace) puterea Eutheriilor chiar că ar fi fost ameninţată. La modul cel mai serios.

Şi poate că acum, nu un Eutherius ar fi fost cel care se întreba cui trebuiesc transmise Însemnele. Vreun chelios în sarong portocaliu şi-ar fi holbat ochii, şi-ar fi pus pâlnii în urechi şi ar fi plătit o grămadă de oameni ca să studieze grupurile ieşite la vânătoare.

Dar, krishnaiţii nu-şi continuaseră linia iniţială de dezvoltare. Din cauza asta, Amphiaraos putea să se gândească acum la toate astea.

ah, nu care cumva să vă imaginaţi că discuţia de mai sus n-ar mai fi avut loc/ că ar fi fost ştearsă/ e o nuanţă/ conversaţia tot s-ar fi purtat, numai că alţii ar fi fost cei care ar fi spus cuvintele.../ sunt sigur de asta/ voi nu credeţi că discuţiile sunt cam aceleaşi/ dar că apar mereu alţii care le schimbă ordinea propoziţiilor şi a frazelor/ numai că, iată! eu sunt cel care vă povesteşte acum/ şi asta, din cauză că lucrurile s-au petrecut după tipicul lor cimentat în trecut/ adică: nici krishnaiţii nu scăpaseră de pegra care macula tot ce atingea/ mă refer la finanţe şi pragmatism/ era suficientă o boare care să miroasă a minae, talanţi, sau a cuvântul necesar, şi totul se ducea de râpă/ toată şandramaua se ducea de râpă/ deşi, el unul, amphiaraos, se străduise din răsputeri să menţină lumea conform canoanelor iniţiale/

– Bine că Rufinus a băgat la cap tot ce l-ai învăţat de mic! a constatat Varrus, clătinându-şi creasta îngustă de păr care i se ridica din creştet. Un papoose care a ascultat de bătrânul sachem...

– Mda... n-ar strica să fie el acela... m-aş simţi mândru de stirpea mea. Dar întâmplările din jurul nostru sunt mult mai grave decât simpla transmitere a puterii într-un trib Algonquin, nu te supăra că ţi-o spun, dragul meu Varrus!

Amphiaraos zâmbea hidos, ca un bătrân care nu-şi mai putea stăpâni mimica. Dinţii i se dezgoliseră. Ruşinos. Prevestirea hârcii care va deveni în câtva timp. Luni? Ani? puţin probabil să dureze atât de mult.

– Eutherii! Cred că au suficiente motive să fie mândri de ei. Nu? Chiar dacă Însemnele nu vor mai fi moştenite de unul de-al lor!

Amphiaraos l-a examinat pe Varrus Aemianus Lupus. Nici tonul, nici mimica lui nu exprimau liguşeala. Nici ironia. Şi asta era bine. Pentru că bătrânul Eutherius devenise prea bătrân ca să mai suporte altceva decât constatările pure. Exprimarea sentimentelor i se părea o operaţie obositoare şi contraproductivă, indiferent din partea cui ar fi venit.

Dar un Algonquin, ai cărui bunici umblaseră în mocasini, învârtindu-se în jurul unor wigeam-uri de piele argăsită, nu învăţase încă funcţia socială a linguşirii sau a ironiei. Ştia doar să fie devotat.

Mai era grupul lui Hippias, Mallobaudes şi Iulianus. Reprezentat aici, în West Elephantina de Rustam şi agenţii trimişi de Cornelius Agricola în stradă. Să se plimbe prin frig şi prin vântul de Marte ca să intercepteze mai devreme mesajul adresat prin luxofor lui Rassul.

Romani, aidoma lui Amphiaraos. Raţionali până peste poate. Găsiseră un limbaj universal acceptat. Primii care îl găsiseră, de altfel. Finanţele. Şi, din cauza asta, se simţeau răspunzători pentru progresul social.

Numai că Eutherius ştia foarte bine care era treaba cu progresul social. „Un microclimat care îmbracă individul din ce în ce mai bine. Haine uşoare şi călduroase. Case mari şi călduroase. Comode. Un teritoriu individual mai sigur. Mai puţin expus intemperiilor şi atacurilor...“

– Nu-i aşa, Varrus? a întrebat el ca şi cum gândise tot timpul cu glas tare.

– Poftim? Nu înţeleg! chiar că nu deprinsese funcţia socială a prefăcătoriei! Un altul ar fi răspuns: „Bineînţeles! Bineînţeles!“. Dar generalul avea în continuare mutra mirată. Clătina din cap, făcând ca ciuful să i se balanseze uşor.

– Nu înţeleg! a repetat Varrus.

nervos/ crede că-l iau peste picior/ pe un algonquin să nu-l iei peste picior/ uită şi devotament şi tot/ asta fusese de mult/ când legiunile ocupaseră noua atlantă/ acum începuse deja pervertirea lor/

– Nimic, a spus Eutherius. Era bătrân şi obosise să tot dea explicaţii. „Circulaţia rapidă a informaţiei“ a mai găsit el un element prin care Hippias şi Mallobaudes şi alţii ca ei, justificau că, de fapt, progresul există.

Ce nu ştiau Hippias & Mallobaudes era că înformaţia putea fi absorbită doar într-o anumită cadenţă. Într-un anumit ritm. Tot ce părea viteză şi acumulare crescută de informaţie, era stocat de indivizi într-un mod cu totul şi cu totul dezechilibrat. „Tipi incoerenţi.“ Mda, despre asta era vorba. Tipi care se dezaxau pe măsură ce erau bombardaţi informaţional. Dezaxaţi. Din ce în ce mai imorali.

Ca şi Algonquinul din faţa lui. Devenit general roman al trupelor de pe Coasta de Est, uitase de strămoşii săi, uitase cum să caute o urmă în pădure, uitase de dansurile seminţiei lui. Păstra, reflex, câteva urmele ale tipului de comportament specific tribului său. Dar, nepoţii lui nu vor mai avea nici atâta lucru de care să se agaţe.

Slavă Domnului! Slavă Domnului! Bine că Eutheriii reuşiseră să blocheze până acum dezvoltarea prin electricitate şi plastic! Altfel, omenirea de acum, de la sfârşitul Mileniului al II-lea, ar fi fost un ospiciu planetar!

– Dar nu mai am puterea să-i ţin în loc! Nu mai am puterea! s-a întors Amphiaraos trist spre Varrus.

Generalul a ridicat din umeri:

– Nu ăsta e motivul pentru care ai declanşat competiţia asta sui generis?

– Ba da! a aprobat Amphiaraos ţuguind buzele. Dar nimeni n-o să mai poată să ţină lucrurile astea în loc. Îmi pare rău...

Varrus s-a scărpinat în palmă, prefăcându-se absorbit de gestul său inutil. Ştia însă că acest Manitu din faţa lui îl putea citi perfect. Pudoarea. Pudoarea de a nu formula lucrurile evidente. Dar Manitu o să vadă cât de milă îi era de el. Prin ochii lui negri.

– Ei... haide, haide! a spus Varrus cu voce înceată.

Eutherius se încruntase însă. Se gândea iarăşi la grupurile care îl vânau. Gravitau, în acest moment, în jurul Mwanei. Mwana care era linia de start a ultimei probe la care îi supunea, prin vrerea Lui supremă, Amphiaraos Eutherius.

A privit spre ecranele aglomerate în peristilul său micuţ. Locuia în mijlocul West Elephantinei, într-o insula rătăcită printre proprietăţi exuberante. La zece minute de mers pe jos de Bursă. N-ar fi putut să-şi permită luxul unei proprietăţi întinse fără riscul de a fi descoperit. Câteva apartamente modeste preţul puterii absolute.

A deschis ecranul care îi arăta sala mare a Bursei, goală la această oră. A privit apoi pe un alt ecran. Înfăţişa camera Mwanei, unde cele două femei se rostogoleau printre blănurile catifelate de urs arctic. A comutat, şi pe ecran a apărut Rustam, care începea să-şi recapete vederea în camera sa de pe Carltonia Boulevard. Desluşea, ca prin ceaţă, inscripţia violetă de pe faţada de vizavi:

SEMINOLE-HOROWITZ BANCA CEA MA...

Atât reuşea să vadă.

Pe un alt canal, Rassul făcea ultimele pregătiri în clădirea Hare Krishna. Mai departe, tocmai în Novum Naucratis, subprefectul Cornelius dădea ordine unor agenţi, fluturând un dosar deasupra capului. În fine, ascuns undeva în Cartierul Central, Rufinus fuma, gânditor, în pat.

– Ce vechime au înregistrările? a întrebat Amphiaraos.

– Între 30 şi 57 de minute, a răspuns unul dintre tehnicieni. Vreţi să dezvolt?

– Nu. Nu e nevoie... Vezi, Varrus? Ei mi-au scăpat din mână. Cu toţii! s-a întors Amphiaraos spre general Singurul lucru pe care îl mai pot face acum, e să-i studiez şi să aflu cum au de gând să acţioneze. Pentru ca să mă pot folosi de puterea mea de a inventa substanţă, spaţiu şi timp. Mi-au scăpat de tot de sub control. Niciunul dintre strămoşii mei n-a bănuit că se va ajunge aici... nenorocirea e că lumea a devenit din ce în ce mai autonomă!

– Şi lipsită de etică! De aceea, dacă îmi permiţi, eu aş fi oferit însemnele de la bun început, lui Hippias. Dintre toţi, este cel mai respectuos faţă de legile instituite! a replicat Varrus, urmărind cu privirea un ecran în care, patronul marelui concern de comunicaţii, făcea abluţiuni rituale Îmi pare rău că ţi-o spun direct, mai ales că Rufinus e şi el implicat în joc. Dar, am văzut că încă nu eşti sigur pe el. Iartă-mi sinceritatea!

Amphiaraos şi-a frecat colţurile gurii cu inelarul şi cu degetul gros.

– Câtă vreme l-am pus şi pe el la încercare, e clar că nu sunt sigur pe el. E sângele meu şi m-aş bucura să câştige. Cu ajutor cât mai puţin din partea mea... a zâmbit bătrânul, făcând cu ochiul spre general Cât despre Hippias, ai dreptate până la un punct. Hippias este într-adevăr strict. Dar asta nu e sinonim cu a fi moral! a stabilit Amphiaraos.

Varrus a zâmbit, a scos un evantai de sub pelerină, l-a deschis şi şi-a aprins o ţigară în spatele foliilor din hârtie fină de Yedo. Respectuos. Să nu-l jeneze flacăra brichetei pe acest Manitu din faţa sa.

– Cine crezi că va ajunge aici cel dintâi?

Bătrânul a zâmbit, Ar fi vrut să clipească mai des. Să sugereze cumva că este emoţionat. Dar, spre groaza lui, îmbătrânise de tot. Nu mai era în stare nici să se emoţioneze. Nici când trăia evenimente cu adevărat fundamentale!

– Dacă aş fi avut puterea străbunilor mei, aş fi ştiut cine va fi primul. Aş fi estimat corect şi n-aş mai fi recurs la competiţie ca să văd cine e cel mai efectiv! Totuşi, n-am cum să nu constat că tot Rufinus a fost cel mai sistematizat. A elaborat un plan minunat! Dar, planul cel bun nu garantează succesul acţiunii.

– Păcat că e şi cel mai imoral dintre toţi, a constatat Varrus.

Ochii lui Amphiaraos au părut că patinează în orbite. Unde greşise cu Rufinus? Ce naiba făcuse de-l scăpase din mână, tocmai acolo unde era mai important?

– Cât ne-a scăzut puterea! Nu mai putem influenţa în mod serios nici măcar progenitura noastră, a supus el sacadat, privind la nisoarea iluminată de lămpile turcoaz. Masa de fulgi de zăpadă se târa peste West Elephantina Mda. Numai că trecerea Însemnelor pe care o voi oficia azi, va fi însoţită de o nouă condiţionare. Sper să corecteze în timp dezastrul ăsta în care înotăm Eutherius s-a îndreptat de spate şi a bătut cu degetul în geam: Ninge, domnule! Nu se încurcă!

Au pufnit amândoi în râs, ca de o întorsătură de frază de care ştiau doar ei. Varrus a privit la ceasul de pe fundul havuzului.

– Au mai rămas doar două ore până la deschiderea operaţiunilor bursiere. Dacă n-aş şti cine eşti, acum m-aş ruga la zei. Să facă în aşa fel încât să câştige cel mai merituos să poarte Însemnele!

Amphiaraos s-a răsucit să-l privească pe Varrus şi a răspuns, râzând cu poftă:

– Ca un adevărat roman! Ai vorbit ca un adevărat roman. Civis Romanum sunt! a făcut o pauză, după care a continuat: Din păcate, în ceea ce-i priveşte pe zei, ai avut dreptate. Se pare că suntem doar un club cu circuit închis.