Secţia I civilă

În speţă, registratorul de carte funciară avea abilitatea de a verifica doar dacă somaţia a fost emisă de un executor judecătoresc, respectiv bancar, neavând competenţa în a stabili dacă urmărirea silită a imobilului - teren şi construcţiile de pe acesta, este legală, infirmarea actelor de executare sub aspectul legalităţii fiind posibilă în cadrul contestaţiei la executare.

Scopul notării somaţiei în cartea funciară este acela de a încunoştinţa terţele persoane că imobilul este urmărit de un creditor, făcând opozabil terţilor actul de executare înscris, fără ca prin această înscriere să fie afectate atributele proprietăţii.

În speţă erau întrunite condiţiile formale pentru înscrierea somaţiei în cartea funciară, neexistând temeiuri de anulare a încheierii de carte funciară, astfel că plângerea a fost respinsă.

Împotriva sentinţei civile sus menţionate au declarat apel petenţii M. M. F. şi M. N., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Au arătat apelanţii că notarea în cartea funciară a somaţiei de plată nr.4418/27.09.2011, depusă de creditoarea Piraeus Bank Romania S.A., pentru suma de 1.414.603, 30 lei, cu privire la imobilul cu numărul cadastral 82961, înscris în cartea funciară 82961/UAT Piteşti, având ca proprietari pe apelanţi, este nelegală în condiţiile în care apelanta M.N. nu a avut şi nu are calitatea de debitoare a creditoarei, iar bunul imobil are natura de bun comun, fiind dobândit în timpul căsătoriei acesteia cu M. M. F.. Notarea somaţiei în cartea funciară a fost de natură să o prejudicieze grav în condiţiile în care art.493 pct.1 Cod procedură civilă, creditorii personali ai uni debitor coproprietar sau codevălmaş nu vor putea să urmărească partea acestuia din imobilele aflate în proprietatea comună, ci vor trebui să ceară mai întâi împărţeala acestora. În plus, împotriva debitoarei S.C. T.C. S.A. a fost deschisă procedura insolvenţei în dosarul nr.526/1259/2009 al Tribunalului Comercial Argeş, conform sentinţei civile nr.1062/F/30.10. 2009.

S-a susţinut că în mod greşit instanţa de fond a considerat că registratorul de carte funciară din cadrul O.C.P.I. nu poate analiza legalitatea titlului executoriu ori a actelor de executare silită, competenţa sa fiind limitată în acest sens la o analiză formală a somaţiei emise de executorul judecătoresc, în realitate potrivit dispoziţiilor Legii nr.7/1996, registratorul de carte funciară este obligat să analizeze legalitatea şi oportunitatea efectuării notărilor în cartea funciară în raport de înscrisurile anexate cererii de notare. Deschiderea procedurii insolvenţei debitoarei reprezenta o cauză de imposibilitate legală de notare în cartea funciară a somaţiei de plată având caracterul imperativ al normei cuprinse în art.36 din Legea nr.85/2006. Scopul notării în cartea funciară a somaţiei de plată a fost nu numai acela de opozabilitate faţă de terţi a somaţiei de plată, în realitate ajungându-se la o adevărată indisponibilizare a bunului imobil în condiţiile în care, urmare acestei notări a somaţiei de plată, înstrăinarea bunului a devenit imposibilă legal. Pe de altă parte, apelanţii au arătat că nu le-a fost comunicată până în prezent vreo somaţie de plată împotriva căreia ca act de executare silită să aibă posibilitatea să formuleze contestaţie, situaţie în care notarea în cartea funciară apare ca nelegală.

Prin decizia civilă nr.245 din 18 octombrie 2012, Tribunalul Argeş a respins ca nefondat apelul, reţinând următoarele:

Prima critică referitoare la greşita notare în cartea funciară a somaţiei de plată nr.4418/27.09.2011 depusă de creditoarea Piraeus Bank Romania S.A. pentru suma de 1.414.603, 30 lei, cu privire la imobilul cu numărul cadastral 82961 înscris în cartea funciară 82961/UAT Piteşti, având ca proprietari pe apelanţi, în condiţiile în care apelanta M. N. nu a avut şi nu are calitatea de debitoare a creditoarei, iar bunul imobil are natura de bun comun, fiind dobândit în timpul căsătoriei, a fost privită ca neîntemeiată întrucât OCPI verifică, potrivit legii, dacă sunt îndeplinite dispoziţiile legale în vederea notării somaţiei, fără a avea şi atribuţii de control şi verificare a modului în care executorul judecătoresc a efectuat actele premergătoare emiterii somaţiei de plată. Prin urmare, competenţa sa este limitată la o analiză formală a somaţiei emisă de executorul judecătoresc, iar o analiză a legalităţii somaţiei înscrise în cartea funciară este posibilă după eventuala anulare a actelor de executare în cadrul contestaţiei la executare, aspect reţinut corect de instanţa de fond, care tot corect a reţinut că examinarea registratorului se mărgineşte la verificarea valabilităţii actului a cărui înscriere se cere şi a posibilităţii înscrierii în raport de înscrierile făcute deja în cartea funciară, cu privire la imobil.

Critica apelanţilor potrivit cu care în mod greşit instanţa de fond a considerat că registratorul de carte funciară din cadrul O.C.P.I. nu poate analiza legalitatea titlului executoriu ori a actelor de executare silită, a fost respinsă ca neîntemeiată, întrucât registratorul de carte funciară are competenţa limitată, aşa cum s-a arătat deja, de analiză formală a somaţiei emise de executorul judecătoresc sau bancar, neavând competenţa în a stabili dacă urmărirea silită a imobilului - teren şi construcţiile de pe acesta este legală, ştiut fiind că verificarea legalităţii actelor de executare este posibilă în cadrul contestaţiei la executare, registratorul de carte funciară neputându-se substitui instanţei de judecată, sub acest aspect şi cu aceeaşi motivare apreciindu-se ca neîntemeiată şi ultima critică adusă sentinţei referitoare la necomunicarea somaţiei de plată către apelanţi, toate aceste critici putând fi aduse în discuţie într-un alt cadru procesual. De altfel, în calea procesuală de faţă nu poate fi analizată nici susţinerea apelanţilor potrivit cu care a fost deschisă procedura insolvenţei împotriva debitoarei S.C. Terotehnica Construct S.A., registratorul de carte funciară având, aşa cum s-a arătat mai sus competenţă limitată. În plus, toate aceste susţineri se pot face într-un cadru procesual care să permită analizarea actelor de executare în contradictoriu cu toate părţile implicate în această procedură.

Aşa fiind tribunalul, în raport de considerentele arătate şi prevederile art.50 alin.1 şi 2 din Legea nr.7/1996 a cadastrului şi a publicităţii imobiliare, a constatat că sentinţa civilă apelată este temeinică şi legală, iar în temeiul art.296 Cod procedură civilă a respins apelul ca nefondat.

Împotriva acestei decizii în termen legal au formulat recurs petenţii M.M.F. şi M. N., susţinând că este nelegală şi netemeinică pentru motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr.7/1996.

În susţinerea acestui motiv de recurs s-au arătat următoarele:

- Instanţa de apel a preluat motivarea instanţei de fond şi a dispus greşit respingerea apelului, în condiţiile în care M.N. nu a avut nici un raport juridic cu S.C. T. C. S.A., nu a avut calitatea de debitoare a acestei societăţi comerciale, situaţie în care notarea somaţiei de plată în cartea funciară deschisă şi pe numele acesteia în ceea ce priveşte un imobil dobândit în timpul căsătoriei cu M. M. F. nu poate fi decât nelegală.

Susţinerea instanţei de apel în sensul că problemele invocate prin acţiune pot fi invocate numai pe calea contestaţiei la executare silită este nelegală în condiţiile în care Legea nr.7/1996 prevede expres calea plângerii împotriva încheierilor de carte funciară, aceasta având calitatea de terţ în raporturile juridice.

- Decizia este nelegală şi în raport de faptul că până în prezent nu le-a fost comunicată somaţia de plată, iar imobilul a fost indisponibilizat prin notarea somaţiei de plată, fără a avea posibilitatea să formuleze contestaţie împotriva executării silite cât timp nu le-au fost comunicate actele de executare silită.

- Faptul că debitoarea S.C. T.C. S.A. se află în procedura insolvenţei, situaţie în care era imposibilă legal începerea sau continuarea executării silite împotriva petenţilor, instanţa de apel aplică greşit legea, considerând că un asemenea impediment poate fi luat în considerare numai în alt cadru procesual, cu participarea tuturor părţilor.

S-a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei şi pe fond admiterea plângerii astfel cum a fost formulată.

Prin decizia nr. 1355/20.03.2013, Curtea de Apel Piteşti a respins recursul formulat de petenţii M.M.F. şi M.N., împotriva deciziei civile nr.245 din 18 octombrie 2012, pronunţată de Tribunalul Argeş, în dosarul nr.3286/280/2012.

Pentru a hotărî astfel, instanţe de recurs a reţinut următoarele:

Instanţa de apel în raport de actele şi lucrările dosarului în mod corect a dispus menţinerea soluţiei instanţei de fond prin care a fost respinsă plângerea petenţilor M.M.F. şi M.N. împotriva încheierii de carte funciară nr.41820/12 octombrie 2011 întocmită de OCPI Argeş – BCPI Piteşti.

Rezultă că instanţa de apel a răspuns motivat fiecărui motiv de apel invocat de petenţi, statuând în mod legal că nu se impune schimbarea soluţiei pronunţată de instanţa de fond, cu motivarea că Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, potrivit dispoziţiilor Legii nr.7/1996, verifică dacă sunt îndeplinite dispoziţiile legale în vederea notării somaţiei, fără a avea şi atribuţii de control şi verificare a modului în care executorul judecătoresc a efectuat actele premergătoare emiterii somaţiei de plată.

Susţinerile recurenţilor în sensul că argumentarea instanţei de apel privind obligaţia registratorului din cadrul B.C.P.I. Piteşti nu este pertinentă, sunt nejustificate şi urmează a fi înlăturate, deoarece competenţa acestuia la primirea cererii formulate de executorul bancar, de notare a somaţiei de plată nr.4418 din 29 septembrie 2011 pentru suma de 1.414.603,30 lei Ron, emisă în dosarul de executare nr.1659/4/2009, este limitată la o analiză formală a somaţiei, verificând valabilitatea actului a cărui înscriere se cere şi posibilitatea înscrierii în raport de celelalte înscrieri făcute în cartea funciară cu privire la imobilul în discuţie (filele 15 şi 16).

În mod corect a reţinut instanţa de apel că o analiză a legalităţii somaţiei înscrise în cartea funciară este posibilă numai după o eventuală anulare a actelor de executare în cadrul unei contestaţii la executare, situaţie care conduce la radierea ulterioară din cartea funciară a notării respective.

Rezultă că registratorul a avut în vedere la notarea somaţiei de plată în cartea funciară condiţiile prevăzute de dispoziţiile art.42 alin.1 şi 2 lit.g, art.109 şi 112 alin.1 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a birourilor de cadastru şi publicitate imobiliară, situaţie faţă de care nu se constată încălcarea dispoziţiilor Legii nr.7/1996.

Şi susţinerile recurenţilor în sensul că acestora nu le-a fost comunicată somaţia de plată pentru a putea formula contestaţie împotriva executării silite şi că nu s-a ţinut cont de faptul că debitoarea S.C. T. C. S.A. se află în procedura insolvenţei, situaţie în care era imposibilă începerea sau continuarea executării silite împotriva acestora, nu conduc la modificarea soluţiei instanţei de apel, aceste susţineri putând fi făcute într-un alt cadru procesual, care să permită analizarea actelor de executare în contradictoriu cu părţile implicate în această procedură şi nu în cadrul unei plângeri împotriva încheierii emise de O.C.P.I. Argeş.

Pentru considerentele expuse anterior, urmează ca în baza art.312 (1) Cod procedură civilă să se respingă ca nefondat recursul.
13. Suportarea cheltuielilor de judecată în cazul cererilor de îndreptare, lămurire sau completare a unei hotărâri judecătoreşti.
Art. 281³ al.2 Cod procedură civilă
Potrivit art.281³ al.2 Cod procedură civilă, părţile nu pot fi obligate la plata cheltuielilor de judecată legate de îndreptarea, lămurirea sau completarea unei hotărâri judecătoreşti.

Efectuarea unui raport de expertiză în cererea de lămurire a dispozitivului unei hotărâri formulată de pârâtul căzut în pretenţii pentru a se determina întinderea obligaţiei sale nu trebuie să conducă şi la soluţia obligării acestuia la plata cheltuielilor de judecată, fiindcă această probă trebuia administrată în faza de judecată şi odată cu soluţia pronunţată asupra fondului instanţa trebuia să se pronunţe şi asupra acestor cheltuieli.

Notă: Dispoziţiile privind cheltuielile de judecată în cererile de îndreptare, lămurire şi completarea unei hotărâri judecătoreşti au fost preluate într-un mod mai clar în art.447 din N.C.P.C., potrivit căruia cheltuielile făcute de parte în aceste cereri se vor suporta de către stat dintr-un fond constituit potrivit legii.

Numai în ipoteza în care cererea a fost respinsă, cheltuielile de judecată vor fi suportate de parte potrivit regulilor de drept comun.
(Decizia civilă nr.968/05.03.2013)
Constată că, prin încheierea din data de 7 noiembrie 2011, constatându-se îndeplinite cerinţele art.281¹ Cod procedură civilă, Tribunalul Argeş la cererea petentului C.J. Argeş a lămurit înţelesul, întinderea şi aplicarea dispozitivului deciziei civile nr.228/14.12.2009 dată de Tribunalul Argeş, în sensul că obligaţia pârâtelor de a reduce subsolul la starea iniţială se referă la starea în care acesta se afla la data de 10.06.2005.

Recursul formulat de intimata-reclamantă B.E. împotriva acestei încheieri a fost admis prin decizia civilă nr.284/2012 a Curţii de Apel Piteşti, încheierea casată şi cererea trimisă, spre rejudecare, cu îndrumarea de a se proceda la identificarea lucrărilor prin care este împiedicat accesul reclamanţilor în subsolul blocului, numai aceasta putând însemna o readucere a spaţiului în starea anterioară.

Astfel reinvestit, Tribunalul Argeş, prin decizia civilă nr.255/26.10.2012, a admis cererea formulată de C.J. Argeş, în contradictoriu cu intimaţii B. V., B. E., S.C. La Timp S.R.L., Asociaţia de Proprietari Teiuleanu şi Prefectul Judeţului Argeş, a lămurit dispozitivul deciziei civile nr.228/14.12.2009, în sensul obligării pârâţilor de a readuce subsolul blocului la starea anterioară, prin refacerea reţelei de termoficare şi apă pe vechile trasee, desfiinţarea vasului de toaletă şi a porţiunii de 6 mp. de gresie şi faianţă, refacerea ferestrelor de aerisire cu plasă (grile de aerisire), desfiinţarea a două uşi identificate de expert şi a mascării aflată de-a lungul zidului potrivit aceleiaşi expertize.

În motivare, s-a reţinut în fapt că, potrivit expertizei dispuse, asupra concluziilor căreia, părţile nu au avut obiecţiuni, lucrările necesare pentru aducerea spaţiului la starea anterioară, sunt cele mai sus enumerate, sens în care a fost lămurit înţelesul şi întinderea hotărârii.

Împotriva deciziei, în termen, a formulat recurs petentul C. J. Argeş, criticând-o pentru greşita interpretare a obligaţiei în sensul că ea ar cuprinde pe cea de refacere a reţelei de termoficare şi apă pe vechile trasee, întrucât acestea nu obstrucţionează folosinţa normală a subsolului.

În plus, cele existente sunt corodate şi foarte vechi, aşa încât, dacă s-ar reînfiinţa vechile trasee, s-au folosi materiale noi, ceea ce depăşeşte obligaţia fixată de către instanţă.

Nu s-a ţinut cont de faptul că există liber acces în subsol, cheia fiind predată intimatei chiar în instanţă.

Nevoia refacerii reţelelor de termoficare nu mai subzistă, întrucât, între timp, întregul imobil a fost debranşat chiar la cererea proprietarilor, motiv pentru care, nu poate fi obligat petentul la debranşare sau la înlocuirea conductelor corodate, acestea fiind lucrări ce trebuie suportate, în măsura în care sunt oportune, de către toţi factorii cu acest drept.

Cât priveşte coloanele de apă rece, expertiza le-a identificat ca existente şi funcţionale, aşa încât, debranşarea a fost realizată la cererea reclamanţilor, neexistând vreo culpă ce ar putea atrage obligaţia petentei la rebranşare.

În opinia sa, singurele lucrări ce ar fi avut semnificaţia readucerii spaţiului la forma iniţială, o reprezentau desfiinţarea vasului de toaletă, a placajelor cu gresie şi faianţă, refacerea ferestrelor de aerisire şi desfiinţarea uşilor ca şi a mascărilor.

În continuare, se face vorbire despre modalitatea în care imobilul a fost trecut, din proprietatea privată, în cea publică a statului, cuprinsul proiectului de execuţie cu destinaţie specială a acestor spaţii şi alte chestiuni legate de fondul litigiului.

În final, se arată că, întrucât intimaţii au fost de acord să primească cheile în faţa instanţei de judecată şi au semnat fără să atace în vreun mod procesele verbale de predare-primire, aceştia ar fi fost de acord, în mod tacit, şi cu pretenţiile formulate.

La rândul lor, intimaţii B. V. şi B. E. critică soluţia tribunalului pentru greşita lăsare în sarcina lor a cheltuielilor necesitate de întocmirea expertizei în cauză, în condiţiile în care cererea a fost a petentului C. J. care, însă, a refuzat să plătească proba, motiv pentru care, au avansat suma de 501,70 lei cu acest titlu, către expert.

Întrucât petentul a căzut în pretenţii, se impunea obligarea şi la celelalte cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat.

Prin concluziile scrise formulate la dosar, intimaţii B.V. şi B.E. au solicitat respingerea recursului petentului ca nefondat şi inadmisibil, manifestându-şi opinia potrivit căreia dispozitivul hotărârii iniţiale era perfect lămurit.

Prin decizia nr. 968/05.03.2013, Curtea de apel Piteşti a admis recursul formulat de intimaţii B.V. şi B.E., împotriva deciziei nr.255/26 octombrie 2012, pronunţată de Tribunalul Argeş, în dosarul nr.50/109/2009*; a modificat în parte decizia în sensul că a obligat pe petentul Consiliul Judeţean Argeş să plătească celor doi cheltuielile de judecată în sumă de 501,70 lei, reprezentând onorariu expert; a menţinut, în rest decizia; a respins recursul formulat de petentul C.J. Argeş, împotriva aceleiaşi decizii.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de recurs a reţinut următoarele:

Acesta din urmă critică decizia pentru greşita stabilire a stării de fapt cât priveşte lucrările necesare sau admisibil a fi refăcute pentru ca imobilul să fie adus în starea la care instanţa s-a raportat atunci când a pronunţat hotărârea de fond.

Asupra acestei stări de fapt, însă, instanţa s-a pronunţat având în vedere expertiza pricinii, care a verificat lucrările ce ar face partea de imobil aptă de a fi folosită potrivit destinaţiei sale de subsol tehnic.

La discutarea concluziilor acestei lucrări, ca şi a răspunsurilor la obiecţiunile iniţial formulate, recurentul nu a formulat obiecţiuni aşa cum rezultă din încheierea de şedinţă din data de 23.10.2012.

De altfel, nici prin motivele de recurs nu se învederează vreun motiv de nelegalitate, în sensul dispoziţiilor art.304 alin.1 Cod procedură civilă, instanţa recursului fiind mărginită, în situaţia hotărârilor supuse căii de atac a apelului, la examinarea hotărârii, exclusiv prin prisma motivelor prevăzute la pct.1-9 ale acestui text.

Recurentul invocă, de altfel, chestiuni născute în urma acţiunii sale asupra imobilului în sensul că, împiedicată fiind libera folosinţă a acestei părţi constructive pentru adversarii săi, prin fapta sa, s-a ajuns la situaţia debranşărilor de la reţelele ce traversau subsolul tehnic al clădirii, recurentul apreciind că cererea de debranşare a fost făcută din propria iniţiativă a locatarilor blocului.

Dată fiind durata judecăţii dosarului, este evident că nevoia de a se apela la alte forme de asigurare a utilităţilor zilnice era stringentă şi nu se poate aprecia că în cauză s-ar invoca vreo culpă proprie a persoanelor ce au fost lipsite de folosinţa spaţiului.

Cel mult, o culpă procesuală se poate observa în comportamentul părţilor care, cu prilejul judecăţii în fond, nu au solicitat să fie precizate în mod concret lucrările necesare aducerii imobilului la starea iniţială avute în vedere de instanţă la data pronunţării.

Această chestiune, însă, s-a putut remedia în prezenta cerere de lămurire a întinderii şi aplicării dispozitivului date.

Recurentul nu pretinde o depăşire a cadrului procesual iniţial şi nici orice altă chestiune legată de legalitatea soluţionării cererii, fiind nemulţumit exclusiv de obligaţiile fixate pe care apreciază că nu ar fi necesar să le mai execute faţă de evoluţia, în timp, a clădirii.

Or, instanţa lămuririi nu poate depăşi limitele pronunţării sale şi trebuie să ţină cont de cele constatate prin hotărârea pronunţată că se impune a fi fixat ca obligaţie în sarcina părţilor, eventuale alte incidente survenite acestui moment neputând fi rezolvate pe calea aleasă de către petentă.

În aceste condiţii, nefiind întrunită niciuna dintre criticile permise de art.304 Cod procedură civilă, potrivit art.317 Cod procedură civilă, recursul petentului urmează a fi respins ca nefondat.

Asupra recursului intimaţilor B., Curtea a reţinut că pretenţiile acestora sunt, parţial, fondate.

Potrivit art.281³ alin.2 Cod procedură civilă, părţile nu pot fi obligate la plata cheltuielilor legale de îndreptarea, lămurirea sau îndreptarea hotărârii.

Recurenţii-intimaţi au ales să-şi asigure apărarea calificată în această cale de atac, angajând un apărător, însă potrivit legii, o astfel de cheltuială nu poate fi pusă în sarcina petentului faţă de textul citat.

Cât priveşte însă nevoia executării unei lucrări de expertiză, urmează a se observa că petentul este parte căzută în pretenţii în instanţa de fond şi întinderea obligaţiei sale nu ar fi fost lămurită de către aceasta, aşa încât, a fost nevoie de o lucrare de expertiză.

Această lucrare de expertiză ar fi trebuit făcută încă în acea fază a probatoriului şi urmare a căderii în pretenţii, petentul ar fi suportat costurile.

Ca atare, aceste costuri nu pot fi lăsate în seama intimaţilor, ce sunt părţi ce au triumfat în cererea lor de obligare la aducerea spaţiului în care el se afla la un moment dat.

De aceea, este greşită soluţia instanţei lămuririi de a lăsa aceste costuri în sarcina intimaţilor, cu atât mai mult cu cât ei nu puteau fi obligaţi la suportarea cheltuielilor necesare lămuririi.

Soluţia este, deci, sub acest aspect, dată cu greşita aplicare a legii.

Pe cale de consecinţă, în temeiul art.312 Cod procedură civilă, recursul a fost admis şi decizia modificată în parte, în sensul obligării petentului la plata cheltuielilor de judecată de 501,70 lei, reprezentând onorariu pentru expert.
14. Preluarea drepturilor salariale în contractele colective de muncă viitoare, fără nicio negociere, dacă au un nivel mai ridicat, fiind considerate drepturi câştigate.
Drepturile consacrate într-un contract trebuie considerate ca drepturi câştigate la negocierea viitorului contract, fiindcă ar trebui să existe un proces evolutiv de creştere a salariilor de la an la an ca o consecinţă a unor rezultate economice superioare.

Procesul evolutiv al salariilor ar fi afectat de rezultatele economice negative, în sensul că drepturile salariale nu mai pot fi negociate la un nivel ridicat şi nici păstrate potrivit negocierii anterioare, teoria „drepturilor câştigate” nemaiputând fi aplicată.

(Decizia civilă nr. 1048/11.03.2013)
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş, la data de 15.06.2011, sub nr.2992/109/2011, reclamantul O. V., împreună cu alţi reclamanţi a chemat în judecată SC OMV Petrom SA, solicitând pronunţarea unei hotărâri prin care să fie obligată pârâta să-i plătească diferenţele salariale, rezultând din aplicarea dispoziţiilor art.128 – 129 din Contractul Colectiv de Muncă pe anul 2008 şi art.89 – 90 din Contractul Colectiv de Muncă pe anul 2009 – 2011, actualizată în raport de indicele de inflaţie, precum şi dobânda legală calculată la această sumă.

În motivarea acţiunii s-a arătat că pârâta a calculat în mod greşit salariul reclamanţilor, aceştia primind sume mai mici decât cele prevăzute în contractele de muncă aplicabile.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pe fondul cauzei, respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată.

Tribunalul Argeş, prin sentinţa civilă nr.852/21.05.2012 a respins acţiunea, iar pentru a pronunţa o astfel de soluţie a reţinut în esenţă că reclamanţilor, salariaţi ai societăţii – pârâte, le-a fost prevăzut dreptul la plata salariului calculat în raport de dispoziţiile art.128 alin.5 din Contractul Colectiv de Muncă, în sensul aplicării coeficienţilor corespunzători pe niveluri şi funcţii, potrivit anexei nr.3 bis la valoarea de referinţă de 670 lei.

De asemenea, s-a prevăzut prin acelaşi act că începând cu data de 01.02.2008, salariul minim de bază la nivel Petrom este de 700 lei.

Reclamanţii au solicitat să le fie aplicaţi coeficienţii corespunzători pe niveluri şi funcţii nu la valoarea de referinţă, ci la salariul minim, confundând cele două noţiuni, deşi dispoziţiile contractului sunt neîndoielnice.

Probele administrate în cauză au confirmat că pârâta a calculat drepturile salariale, potrivit cu dispoziţiile din contractele colective de muncă invocate de către reclamanţi.

Împotriva acestei hotărâri, reclamantul a declarat în termen legal recurs, din motivarea succintă a acestuia desprinzându-se următoarele critici:

• 
  Faţă de disp.art.128 alin.5 lit.d, din C.C.M. pe unitate, pe anul 2008 şi cele ale art.89 alin.5 din acelaşi contract pe anul 2009, instanţa trebuia să constate că formula corectă de calcul a salariului tarifar în baza căruia se calculează drepturile salariale este următoarea: salariul minim pe unitate x cu coeficientul de salarizare ce cuprinde atât indicele de grilă stipulat în contractul colectiv cât şi alte drepturi salariale cuprinse în salariul tarifar.
  
• 
  În mod greşit instanţa de fond a reţinut că, prin înscrisurile de la filele 62-424 ce reprezintă tabelele cu salariile reclamanţilor rezultate în urma negocierii, s-a făcut dovada plăţii către reclamanţi a salariului corect calculat.
  

Pentru o mai bună administrare a justiţiei, având în vedere numărul foarte mare de reclamanţi, raporturile de muncă distincte, precum şi condiţiile diferite faţă de care trebuie calculate drepturile salariale, la termenul de judecată din 14.01.2013, s-a dispus disjungerea cererilor de chemare în judecată pentru fiecare reclamant, înregistrându-se cererea sub nr.310/46/2013.

Prin decizia nr.1048/11.03.2013, Curtea de Apel Piteşti a respins, ca nefondat, recursul formulat de reclamantul O. V., împotriva sentinţei civile nr.852 din 21 mai 2012, pronunţată de Tribunalul Argeş – Secţia civilă, în dosarul nr.2992/109/2011, intimată fiind pârâta S.C. OMV PETROM S.A. Bucureşti.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de recurs a reţinut următoarele:

Aşa cum rezultă din acţiunea introductivă, precum şi din motivarea recursului, reclamantul susţine că, la stabilirea salariului nu i s-au aplicat corect prevederile contractului colectiv de muncă începând cu anul 2008, în sensul că trebuia să i se aplice coeficienţii de salarizare salariului de bază minim – potrivit nivelului şi funcţiei -, ci nu valorii de referinţă, angajatorul aplicând greşit prevederile art.128 şi 129 din CCM Petrom pe anul 2008.

Totodată s-a acreditat ideea încălcării de către angajator, cu prilejul stabilirii salariului pe anul 2008, a drepturilor câştigate de către reclamant, teoria drepturilor câştigate fiind invocată ca argument ce ar justifica o majorare anuală a salariului.

Dar, potrivit disp.art.128 alin.5 lit.c din CCM Petrom pe 2008, pentru anul 2008, salariile de bază minime se calculează prin aplicarea coeficienţilor corespunzători pe niveluri şi funcţii conform Anexei 3 Bis, adică aplicaţi la valoarea de 670 lei.

Art.129 din acelaşi contract reglementează aplicarea coeficienţilor minimi la valoarea de referinţă menţionată, rezultând salariile de bază minime - pe niveluri şi funcţii - cu inserarea clauzei că nu se aplică cumulativ aceşti coeficienţi cu cei din Anexa 3 Bis.

Pentru anul 2009, art.89 alin.5 din CCM Petrom prevede că salariul minim la nivel de unitate este de 715 lei şi reprezintă echivalentul coeficientului 1,00 din Anexa 3 Bis.

Din coroborarea acestor norme rezultă că salariile de bază minime se calculează prin aplicarea coeficienţilor corespunzători pe niveluri şi funcţii aplicaţi la valoarea de 670 lei şi nu la valoarea salariului minim pe unitate, cum greşit susţine recurentul, interpretarea clauzelor contractelor colective de muncă menţionate mai sus făcându-se în mod corect de către intimata SC OMV Petrom.

Valoarea de referinţă de 670 lei nu coincide cu valoarea salariului minim pe unitate, acesta fiind de 700 lei, începând cu data de 01 februarie 2008, potrivit clauzei cuprinse în art.128 alin.5 lit.d.

Pentru anul 2009, salariul de bază minim la nivel de unitate s-a convenit de către părţile contractante ale CCM, să fie de 715 lei şi este echivalentul coeficientului 1,00 din Anexa 3 Bis.

Din înscrisurile depuse la dosar, în mod corect a reţinut instanţa de fond că recurentul are salariul individual de bază peste minimul stabilit prin clauzele contractului colectiv de muncă.

De altfel, majorarea limitelor salariale prin CCM nu presupune automat majorarea tuturor salariilor individuale ale angajaţilor, ci numai acelor ce se situau sub nivelul minim stabilit prin CCM. Tocmai pentru a beneficia de o efectivă majorare a salariilor, părţile contractante au convenit prin art.86 alin.3 din CCM pe 2009 creşterea tuturor salariilor individuale.

Nu s-ar putea susţine nici că prin modalitatea în care a fost salarizat recurentul s-ar fi nesocotit teoria drepturilor câştigate, potrivit căreia drepturile consacrate într-un contract trebuie considerate ca drepturi câştigate la negocierea viitorului contract sau la negocierea clauzelor executate; în practică, ca regulă generală, potrivit acestei teorii este un proces evolutiv de creştere a salariilor de la an la an ca o consecinţă a unor rezultate economice constant superioare.

Atunci când însă rezultate economice financiare scad, drepturile salariale nu mai pot creşte, uneori nici măcar nu mai pot fi menţinute faţă de CCM anterior, potrivit cu care convenţiile legal făcute trebuie respectate însă, numai atâta timp cât situaţia juridică rămâne neschimbată. Aşadar, nu se poate pornii de la teoria drepturilor câştigate în materia CCM dacă s-ar schimba condiţia economico-financiară în sens negativ.

În speţă, recurentul nu susţine că i s-ar fi diminuat salariul ci, evidenţiază lipsa unei creşteri substanţiale a acestuia de la an la an, ca urmare a aplicării necorespunzătoare a prevederilor CCM.

Potrivit însă înscrierilor din carnetul de muncă al recurentului, rezultă că, nu numai că nu s-a înregistrat o diminuare începând cu anul 2008 a salariului acestuia, ci dimpotrivă salariul a crescut în fiecare an începând cu anul 2008.

Rezultă, aşadar, contrar susţinerilor recurentului că normele cuprinse în clauzele CCM referitoare la salarizare au fost aplicate într-o interpretare corectă de către angajator, astfel că executarea contractului s-a făcut întocmai cu negocierea, susţinerea recurentului de a i se aplica normele din contract dintr-o altă interpretare fiind neîntemeiată.

În consecinţă, pentru argumentele de mai sus, Curtea a respins recursul ca nefondat, în temeiul dispoziţiilor art.312 Cod procedură civilă.