Secţiunea îNTÎI

VI. Ospăţul pascal
1382 Liturghia este în acelaşi timp şi în mod inseparabil memorialul de jertfă în care se perpetuează jertfa Crucii şi ospăţul sacru al împărtăşirii cu Trupul şi Sângele Domnului. Dar celebrarea jertfei euharistice este orientată în întregime spre unirea intimă a credincioşilor cu Cristos prin împărtăşanie. A ne împărtăşi înseamnă a-l primi pe Cristos însuşi, care s-a oferit pentru noi.
1383 Altarul, în jurul căruia se adună Biserica în celebrarea Euharistiei, reprezintă cele două aspecte ale aceluiaşi mister: altarul jertfei şi masa Domnului, şi aceasta, cu atât mai mult cu cât altarul creştin este simbolul lui Cristos însuşi, prezent în mijlocul adunării credincioşilor săi, atât ca victimă oferită pentru reconcilierea noastră, cât şi ca hrană cerească ce ni se dă. „Ce este deci altarul lui Cristos, dacă nu imaginea Trupului lui Cristos?”, spune Sfântul Ambrozie²⁰⁵²; şi tot el adaugă: „Altarul reprezintă Trupul [lui Cristos], iar Trupul lui Cristos este pe altar”²⁰⁵³. Liturgia exprimă această unitate a jertfei şi a împărtăşirii în numeroase rugăciuni. De pildă, Biserica de la Roma se roagă în anafora sa astfel:

Te rugăm cu umilinţă, Dumnezeule Atotputernic, să porunceşti ca jertfa aceasta să fie adusă prin mâinile sfântului tău înger, pe altarul tău ceresc, în faţa maiestăţii tale dumnezeieşti, pentru ca noi toţi, care vom primi prin împărtăşire din acest altar preasfântul Trup şi Sânge al Fiului tău, să ne umplem de toată binecuvântarea cerească şi de tot harul.

„Luaţi şi mâncaţi din aceasta toţi”: împărtăşania
1384 Domnul ne adresează o chemare stăruitoare de a-l primi în sacramentul Euharistiei: „Adevăr, adevăr zic vouă: dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele lui, nu veţi avea viaţă în voi” (In 6, 53).
1385 Pentru a răspunde acestei chemări, trebuie să ne pregătim pentru acest moment atât de mare şi sfânt. Sfântul Paul îndeamnă la un examen de conştiinţă: „Oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea potirul Domnului cu nevrednicie va fi vinovat faţă de Trupul şi de Sângele Domnului. Să se cerceteze aşadar pe sine omul şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din potir. Fiindcă acela care mănâncă şi bea cu nevrednicie îşi mănâncă şi îşi bea propria osândă, nesocotind Trupul Domnului” (1 Cor 11, 27-29). Cel care este conştient de a fi comis un păcat grav trebuie să primească sacramentul Reconcilierii înainte de a se apropia de împărtăşanie.
1386 În faţa măreţiei acestui sacrament, credinciosul nu poate să facă altceva decât să reia cu umilinţă şi credinţă fierbinte cuvintele centurionului²⁰⁵⁴: Domine, non sum dignus ut intres sub tectum meum, sed tantum dic verbo, et sanabi-tur anima mea („Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu, dar spune numai un cuvânt şi se va tămădui sufletul meu”). Şi în dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur, credincioşii se roagă în acelaşi spirit:

Cinei tale cele de Taină astăzi, Fiule al lui Dumnezeu, părtaş mă primeşte. Că nu voi spune duşmanilor tăi taina ta, nici sărutare îţi voi da ca Iuda, ci ca tâlharul mărturisindu-mă, strig ţie: Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia ta!

1387 Spre a se pregăti cum se cuvine pentru primirea acestui sacrament, credincioşii vor respecta postul prescris în Biserica lor²⁰⁵⁵. Atitudinea corporală (gesturi, îmbrăcăminte) va exprima respectul, solemnitatea, bucuria acestui moment în care Cristos devine oaspetele nostru.
1388 Este conform cu însăşi semnificaţia Euharistiei ca credincioşii, dacă au dispoziţia cuvenită, să se împărtăşească ori de câte ori participă la Liturghie²⁰⁵⁶: „Se recomandă mult acea participare mai desăvârşită la Sfânta Liturghie, prin care credincioşii, după împărtăşirea preotului, primesc la aceeaşi jertfă Trupul Domnului”²⁰⁵⁷.
1389 Biserica stabileşte ca obligaţie credincioşilor „să participe, în duminici şi sărbători, la dumnezeiasca Liturghie”²⁰⁵⁸ şi să primească Euharistia cel puţin o dată pe an, pe cât posibil, în timpul pascal²⁰⁵⁹, pregătindu-se prin sacramentul Reconcilierii. Dar Biserica recomandă cu stăruinţă credincioşilor să primească sfânta Euharistie în duminici şi sărbători, sau şi mai des, chiar în fiecare zi.
1390 Datorită prezenţei sacramentale a lui Cristos în fiecare dintre specii, împărtăşirea numai cu specia pâinii permite primirea întregului rod de har al Euharistiei. Din motive pastorale, acest mod de a se împărtăşi a fost stabilit în mod legitim drept cel mai obişnuit în ritul latin. Totuşi, „Sfânta împărtăşanie îşi realizează mai deplin forma de semn când se dă sub ambele specii. Căci sub această formă semnul ospăţului euharistic este pus în lumină mai deplin”²⁰⁶⁰. Aceasta este forma obişnuită de împărtăşire în riturile orientale.
Roadele împărtăşaniei
1391 Împărtăşania sporeşte unirea noastră cu Cristos. Primirea Euharistiei în împărtăşanie aduce ca rod principal unirea intimă cu Cristos Isus. Într-adevăr,

Domnul spune: „Cel ce mănâncă trupul meu şi bea sângele meu rămâne în mine şi Eu în el” (In 6, 56). Viaţa în Cristos îşi are fundamentul în ospăţul euharistic: „Precum m-a trimis pe mine Tatăl cel viu şi Eu trăiesc prin Tatăl, şi cel care mă mănâncă pe mine va trăi prin mine” (In 6, 57):

Când credincioşii primesc Trupul Fiului la sărbătorile Domnului, ei îşi proclamă unii altora Vestea cea Bună că s-a dăruit chezăşia vieţii, ca atunci când îngerul i-a spus Mariei Magdalena: „Cristos a înviat!” Iată că acum şi viaţa şi învierea sunt date celui care îl primeşte pe Cristos²⁰⁶¹.
1392 Ceea ce produce hrana materială în viaţa noastră trupească, Împărtăşania realizează în chip minunat în viaţa noastră spirituală. Împărtăşirea cu Trupul lui Cristos înviat, „însufleţit de Duhul Sfânt şi dătător de viaţă”²⁰⁶², păstrează, sporeşte şi reînnoieşte viaţa de har primită la Botez. Această dezvoltare a vieţii creştine are nevoie să fie întreţinută prin împărtăşania euharistică, pâinea peregrinării noastre, până în clipa morţii, când ni se va da ca viatic.
1393 Împărtăşania ne desparte de păcat. Trupul lui Cristos, pe care îl primim în împărtăşanie, „este dat pentru noi” şi Sângele pe care îl bem „este vărsat pentru mulţi spre iertarea păcatelor”. De aceea, Euharistia nu ne poate uni cu Cristos fără a ne purifica, în acelaşi timp, de păcatele săvârşite şi a ne apăra de păcatele viitoare:

„Ori de câte ori îl primim, vestim moartea Domnului” (1 Cor 11, 26). Dacă vestim moartea Domnului, vestim iertarea păcatelor. Dacă Sângele lui, ori de câte ori se varsă, se varsă pentru iertarea păcatelor, trebuie să-l primesc mereu, pentru ca mereu să-mi ierte păcatele. Ca unul care păcătuieşte mereu, trebuie să am mereu un remediu²⁰⁶³.

1394 Aşa cum hrana trupească serveşte la refacerea puterilor pierdute, tot astfel, Euharistia întăreşte iubirea care, în viaţa zilnică, tinde să slăbească; iubirea astfel însufleţită şterge păcatele lesne-iertătoare²⁰⁶⁴. Dându-ni-se, Cristos însufleţeşte iubirea noastră şi ne face capabili să rupem legăturile dezordonate cu creaturile şi să ne înrădăcinăm în El:

Deoarece Cristos a murit pentru noi din iubire, atunci când săvârşim amintirea morţii lui în timpul Jertfei, invocăm venirea Duhului Sfânt ca dar de iubire; ne rugăm cu umilinţă ca, în virtutea iubirii prin care Cristos a voit să moară pentru noi, să putem şi noi, primind harul Duhului Sfânt, să considerăm lumea ca răstignită pentru noi şi să fim noi înşine răstigniţi pentru lume. (...) Primind darul iubirii, murim pentru păcatul şi trăim pentru Dumnezeu²⁰⁶⁵.

1395 Prin însăşi iubirea pe care o aprinde în noi, Euharistia ne apără de păcatele de moarte viitoare. Cu cât participăm mai mult la viaţa lui Cristos şi cu cât înaintăm mai mult în prietenia lui, cu atât ne este mai greu să ne despărţim de El prin păcatul de moarte. Euharistia nu este orânduită în vederea iertării păcatelor de moarte. Aceasta o realizează sacramentul Reconcilierii. Specificul Euharistiei este de a fi sacramentul celor ce sunt în deplină comuniune cu Biserica.
1396 Unitatea Trupului mistic: Euharistia face Biserica. Cei care primesc Euharistia sunt uniţi mai strâns cu Cristos. În acest fel, Cristos îi uneşte pe toţi credincioşii într-un singur trup: Biserica. Împărtăşania reînnoieşte, întăreşte, adânceşte această încorporare în Biserică, înfăptuită deja prin Botez. În Botez noi am fost chemaţi să fim un singur trup²⁰⁶⁶. Euharistia înfăptuieşte această chemare: „Potirul binecuvântării, pe care-l binecuvântăm, nu este, oare, împărtăşirea cu Sângele lui Cristos? Pâinea pe care o frângem nu este, oare, împărtăşirea cu Trupul lui Cristos? Fiindcă e o singură Pâine, un trup suntem şi noi, cei mulţi, căci toţi ne împărtăşim din unica Pâine” (1 Cor 10, 16-17.):

Dacă voi sunteţi Trupul lui Cristos şi mădularele sale, Taina voastră este aşezată pe masa Domnului, voi primiţi Taina voastră. Răspundeţi „Amin!” („Da, este adevărat!”) la ceea ce primiţi, şi consimţiţi la aceasta prin răspunsul vostru. Auzi cuvântul: „Trupul lui Cristos” şi răspunzi: „Amin”. Fii deci un mădular al lui Cristos ca „Amin”-ul tău să fie adevărat²⁰⁶⁷.

1397 Euharistia angajează faţă de cei săraci: Pentru a primi în adevăr Trupul şi Sângele lui Cristos, care s-au dat pentru noi, trebuie să-l recunoaştem pe Cristos în cei mai săraci, fraţii lui²⁰⁶⁸:

Ai gustat din Sângele Domnului şi nici nu-l recunoşti pe fratele tău. Însăşi masa aceasta o necinsteşti, de vreme ce îl socoteşti nevrednic de a avea parte de hrana ta pe acela care a fost socotit vrednic să participe la această masă. Dumnezeu te-a eliberat de toate păcatele tale şi te-a invitat la acest ospăţ. Iar tu nici măcar acum nu te-ai făcut mai îndurător²⁰⁶⁹.

1398 Euharistia şi unitatea creştinilor. În faţa măreţiei acestui mister, Sfântul Augustin exclamă: O sacramentum pietatis! O signum unitatis! O vinculum caritatis! („O, sacrament al pietăţii! O, semn al unităţii! O, legătură a carităţii!”)²⁰⁷⁰ Cu cât mai dureros se fac resimţite dezbinările din Biserică, ce împiedică participarea comună la masa Domnului, cu atât mai stăruitoare sunt rugăciunile către Domnul ca să se întoarcă zilele unităţii depline a tuturor acelora care cred în El.

1399 Bisericile orientale, care nu se află în comuniune deplină cu Biserica catolică, celebrează Euharistia cu mare dragoste. „Aceste Biserici, deşi despărţite, au sacramente adevărate şi, mai ales, în puterea succesiunii apostolice, au Preoţia şi Euharistia, prin care rămân foarte strâns unite cu noi”²⁰⁷¹. „O anumită comunicare în cele sfinte”, şi deci în Euharistie, „este nu numai posibilă, ci chiar de dorit, atunci când există împrejurări favorabile, şi cu aprobarea autorităţii bisericeşti”²⁰⁷².

1400 Comunităţile bisericeşti născute din Reformă, despărţite de Biserica catolică, „mai ales din cauza lipsei sacramentului Preoţiei, nu au păstrat substanţa autentică şi integrală a Misterului euharistic”²⁰⁷³. Din acest motiv, nu este posibilă intercomuniunea euharistică a Bisericii catolice cu aceste comunităţi. Totuşi, aceste comunităţi bisericeşti, „amintind la Cina Sfântă moartea şi învierea Domnului, mărturisesc că astfel este semnificată viaţa de comuniune cu Cristos şi aşteaptă venirea lui în slavă”²⁰⁷⁴.
1401 Când apare o nevoie urgentă, cu permisiunea ordinariului locului, slujitorii sacri catolici pot da sacramentele (Euharistia, Pocăinţa, Ungerea bolnavilor) altor creştini ce nu sunt în deplină comuniune cu Biserica catolică, dar care le cer de bunăvoie: e însă necesar ca ei să mărturisească credinţa catolică cu privire la aceste sacramente şi să se afle în dispoziţia cuvenită²⁰⁷⁵.
VII. Euharistia ─ „chezăşia slavei viitoare”
1402 Într-o veche rugăciune, Biserica aclamă misterul Euharistiei: O sacrum convivium in quo Christus sumitur! Recolitur memoria passionis eius; mens impletur gratia et futurae gloriae nobis pignus datur („Ospăţ sfânt, în care ne hrănim cu Cristos! Celebrează amintirea pătimirii lui, mintea se umple de har şi primim chezăşia slavei viitoare”). Dacă Euharistia este memorialul Paştelui Domnului, dacă prin împărtăşirea noastră din altar suntem copleşiţi „de toată binecuvântarea cerească şi de tot harul”²⁰⁷⁶, Euharistia este şi chezăşia slavei vieţii viitoare.
1403 La Cina cea de Taină, Domnul însuşi a îndreptat privirea ucenicilor săi către împlinirea Paştelui în împărăţia lui Dumnezeu: „Vă spun că nu voi mai bea de acum din acest rod al viţei până în ziua când îl voi bea cu voi, nou, în împărăţia Tatălui meu” ( Mt 26, 29)²⁰⁷⁷. Ori de câte ori Biserica celebrează Euharistia, aminteşte această făgăduinţă şi privirea ei se îndreaptă către „Cel ce vine” (Ap. 1; 4). În rugăciune, ea cheamă venirea lui: Marana tha (1 Cor 16, 22), „Vino, Doamne Isuse!” (Ap 22, 20), „Să vină harul tău şi să treacă această lume²⁰⁷⁸!”.
1404 Biserica ştie că încă de pe acum Domnul vine în Euharistia lui şi că El este aici, în mijlocul nostru. Totuşi, această prezenţă este ascunsă. De aceea, celebrăm Euharistia exspectantes beatam spem et adventum Salvatoris nostri Iesu Christi („aşteptând speranţa fericită şi venirea Mântuitorului nostru Isus Cristos”)²⁰⁷⁹, cerând „să ne bucurăm şi noi de-a pururi împreună de mărirea ta, atunci când vei şterge toată lacrima din ochii noştri şi, văzându-te pe tine, Dumnezeul nostru, aşa precum eşti, vom fi pe veci asemenea ţie şi te vom lăuda fără încetare, prin Cristos, Domnul nostru”²⁰⁸⁰.
1405 Nu avem o chezăşie mai sigură şi nici un semn mai evident pentru această mare speranţă, a cerurilor noi şi a pământului nou, în care va locui dreptatea²⁰⁸¹, decât Euharistia. Într-adevăr, ori de câte ori se celebrează acest mister, „se împlineşte lucrarea răscumpărării noastre”²⁰⁸² şi noi „frângem aceeaşi Pâine, care este leac de nemurire, antidot împotriva morţii, hrană a vieţii veşnice în Isus Cristos”²⁰⁸³.
PE SCURT
1406 Isus spune: „Eu sunt pâinea cea vie, care s-a coborât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta va trăi în veci. (...) Cel ce mănâncă trupul meu şi bea sângele meu are viaţă veşnică. (...) El rămâne în mine şi Eu în el” (In 6, 51. 54. 56).
1407 Euharistia este inima şi culmea vieţii Bisericii, căci în ea Isus îşi asociază Biserica şi pe toţi membrii ei la jertfa sa de laudă şi aducere de mulţumire oferită o dată pentru totdeauna pe Cruce Tatălui; prin această jertfă, El revarsă harurile mântuirii asupra Trupului său, care este Biserica.
1408 Celebrarea euharistică cuprinde întotdeauna: proclamarea Cuvântului lui Dumnezeu, aducerea de mulţumire lui Dumnezeu Tatăl pentru toate binefacerile sale, mai ales pentru dăruirea Fiului său, consacrarea pâinii şi a vinului şi participarea la ospăţul liturgic prin primirea Trupului şi Sângelui Domnului. Aceste elemente constituie unul şi acelaşi act de cult.
1409 Euharistia este memorialul Paştelui lui Cristos, adică al lucrării de mântuire împlinite prin viaţa, moartea şi învierea lui Cristos, lucrare făcută prezentă prin acţiunea liturgică.
1410 Însuşi Cristos, Mare Preot veşnic al Noului Legământ, este acela care, acţionând prin slujirea preoţilor, oferă Jertfa euharistică. Şi tot Cristos, prezent cu adevărat sub speciile pâinii şi vinului, este ofranda Jertfei euharistice.

1411 Numai preoţii hirotoniţi valid pot să prezideze Euharistia şi să consacre pâinea şi vinul pentru ca ele să devină Trupul şi Sângele Domnului.

1412 Semnele esenţiale ale sacramentului euharistic sunt pâinea de grâu şi vinul din struguri, asupra cărora este invocată binecuvântarea Duhului Sfânt şi preotul rosteşte cuvintele consacrării spuse de Isus la Cina cea de Taină: „Acesta este Trupul meu dat pentru voi. (...) Acesta este potirul Sângelui meu...”
1413 Prin consacrare are loc transsubstanţierea pâinii şi a vinului în Trupul şi Sângele lui Cristos. Sub speciile consacrate ale pâinii şi vinului, Cristos însuşi, viu şi glorios, este prezent în mod adevărat, real şi substanţial, Trupul şi Sângele său, cu sufletul şi dumnezeirea sa²⁰⁸⁴.
1414 În calitate de jertfă, Euharistia este oferită, de asemenea, pentru repararea păcatelor celor vii şi ale celor răposaţi, şi pentru a primi de la Dumnezeu binefaceri spirituale sau temporale.
1415 Cel care doreşte să-l primească pe Cristos în împărtăşania euharistică trebuie să fie în stare de har. Dacă cineva este conştient că a făcut un păcat de moarte, nu trebuie să se apropie de Euharistie fără să fi primit mai înainte iertarea prin sacramentul Pocăinţei.
1416 Sfînta împărtăşanie cu Trupul şi Sângele lui Cristos sporeşte unirea celui care se împărtăşeşte cu Domnul, îi iartă păcatele lesne-iertătoare şi îl fereşte de păcatele grave. Deoarece legăturile de iubire dintre cel care se împărtăşeşte şi Cristos devin mai puternice, primirea acestui sacrament întăreşte unitatea Bisericii, Trupul mistic al lui Cristos.
1417 Biserica recomandă cu stăruinţă credincioşilor să primească sfânta împărtăşanie ori de câte ori participă la celebrarea Euharistiei; ea afirmă ca obligatorie primirea împărtăşaniei cel puţin o dată pe an.
1418 Deoarece Cristos însuşi este prezent în Sacramentul altarului, El trebuie să fie cinstit cu un cult de adoraţie. „Vizita la Preasfântul Sacrament este o dovadă de recunoştinţă, un semn de iubire şi o datorie de adoraţie faţă de Cristos, Domnul nostru”²⁰⁸⁵.
1419 De vreme ce a trecut din lumea aceasta la Tatăl, Cristos ne dă în Euharistie chezăşia slavei viitoare alături de El: participarea la Sfânta Jertfă ne identifică cu Inima lui, susţine puterile noastre de-a lungul peregrinării acestei vieţi, ne face să dorim viaţa veşnică şi ne uneşte deja cu Biserica din Cer, cu Sfânta Fecioară Maria şi cu toţi Sfinţii.

CAPITOLUL AL DOILEA

Sacramentele de vindecare

1420 Prin sacramentele iniţierii creştine, omul primeşte viaţa nouă a lui Cristos. Or, noi purtăm viaţa aceasta „în vase de lut” (2 Cor 4, 7). Acum, ea este încă „ascunsă cu Cristos în Dumnezeu” (Col 3, 3). Suntem încă în „locuinţa noastră pământească” (2 Cor 5, 1), supusă suferinţei, bolii şi morţii. Această viaţă nouă de fii ai lui Dumnezeu poate să fie slăbită şi chiar pierdută prin păcat.

1421 Domnul nostru Isus Cristos, tămăduitorul sufletelor şi al trupurilor, cel care a iertat păcatele paraliticului şi i-a redat sănătatea trupului²⁰⁸⁶, a vrut ca Biserica sa să continue, prin puterea Duhului Sfânt, lucrarea de vindecare şi mântuire chiar printre propriii ei membri. Acesta este scopul celor două sacramente de vindecare: sacramentul Pocăinţei şi Ungerea bolnavilor.

ARTICOLUL 4

Sacramentul Pocăinţei şi al Reconcilierii
1422 „Cei care se apropie de sacramentul Pocăinţei dobândesc de la mila lui Dumnezeu iertare pentru ofensa adusă şi, în acelaşi timp, sunt reconciliaţi cu Biserica, pe care au rănit-o prin păcat şi care, prin dragostea, exemplul şi rugăciunea ei, colaborează la convertirea lor”²⁰⁸⁷.
I. Cum este numit acest sacrament?
1423 Este numit sacramentul convertirii, pentru că realizează sacramental chemarea lui Isus la convertire²⁰⁸⁸, drumul de întoarcere la Tatăl²⁰⁸⁹, de care ne-am îndepărtat prin păcat.

Este numit sacramentul Pocăinţei, deoarece consacră o încercare personală şi eclezială de convertire, de căinţă şi de îndestulare din partea creştinului păcătos.

1424 Este numit sacramentul Spovezii (Mărturisirii), pentru că mărturisirea, spovedirea păcatelor în faţa preotului, este un element esenţial al acestui sacrament. Într-o semnificaţie adâncă, acest sacrament este şi o „mărturisire”, o recunoaştere şi o laudă a sfinţeniei lui Dumnezeu şi a milostivirii lui faţă de omul păcătos.

Este numit sacramentul Iertării, pentru că, prin dezlegarea sacramentală a preotului, Dumnezeu acordă penitentului „iertarea şi pacea”²⁰⁹⁰.

Este numit sacramentul Reconcilierii, deoarece îi dăruieşte păcătosului iubirea lui Dumnezeu ce reconciliază: „Lăsaţi-vă împăcaţi cu Dumnezeu!” (2 Cor 5, 20). Cel care trăieşte din iubirea îndurătoare a lui Dumnezeu este pregătit să răspundă chemării Domnului: „Mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău” (Mt 5, 24).
II. De ce un sacrament al Pocăinţei după Botez?
1425 „Dar v-aţi spălat, dar aţi fost sfinţiţi, dar aţi fost îndreptăţiţi în numele Domnului Isus Cristos şi în Duhul Dumnezeului nostru” (1 Cor 6, 11). Trebuie să ne dăm seama de măreţia darului lui Dumnezeu, care ni se dă în sacramentele iniţierii creştine pentru a pricepe în ce măsură păcatul este un lucru incompatibil cu cel care „s-a îmbrăcat în Cristos” (Gal 3, 27). Pe de altă parte, sfântul apostol Ioan zice: „Dacă spunem că nu avem păcat, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este în noi” (1 In 1, 8). Şi Domnul însuşi ne-a învăţat să ne rugăm: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre” (Lc 11, 4), legând iertarea noastră reciprocă de greşeli de iertarea pe care Dumnezeu o va acorda păcatelor noastre.

1426 Convertirea la Cristos, noua naştere a Botezului, darul Duhului Sfânt, Trupul şi Sângele lui Cristos primite ca hrană ne-au făcut „sfinţi şi neprihăniţi înaintea lui” (Ef 1, 4), aşa cum Biserica însăşi, mireasa lui Cristos, este „sfântă şi fără de prihană” (Ef 5, 27). Cu toate acestea, viaţa nouă primită în iniţierea creştină n-a suprimat fragilitatea şi slăbiciunea naturii umane, nici înclinaţia spre păcat, pe care tradiţia o numeşte concupiscenţă, ce rămâne în cei botezaţi pentru ca ei să-şi dea seama de ce sunt în stare în lupta vieţii creştine, ajutaţi de harul lui Cristos²⁰⁹¹. Această luptă este cea a convertirii în vederea sfinţeniei şi a vieţii veşnice la care Domnul neîncetat ne cheamă²⁰⁹².

III. Convertirea celor botezaţi
1427 Isus cheamă la convertire. Această chemare este o parte esenţială a vestirii Împărăţiei: „S-a împlinit timpul şi s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu.

Convertiţi-vă şi credeţi în Evanghelie” (Mc 1, 15). În propovăduirea Bisericii, această chemare se adresează mai întâi celor care nu-l cunosc încă pe Cristos şi Evanghelia lui. Tocmai de aceea, Botezul este locul principal al convertirii prime şi fundamentale. Prin credinţa în Vestea cea Bună şi prin Botez²⁰⁹³, se renunţă la rău şi se dobândeşte mântuirea, adică iertarea tuturor păcatelor şi darul vieţii noi.

1428 Dar chemarea lui Cristos la convertire continuă să răsune în viaţa creştinilor. Cea de-a doua convertire este o îndatorire neîntreruptă pentru întreaga Biserică: ea, „incluzând în sânul ei oameni păcătoşi, deopotrivă sfântă şi având mereu nevoie de purificare, practică neîncetat pocăinţa şi înnoirea”²⁰⁹⁴. Acest efort de convertire nu este doar o lucrare omenească. Este dinamismul „inimii smerite” (Ps 51, 19), atrasă şi pusă în mişcare de har²⁰⁹⁵, ca să răspundă iubirii îndurătoare a lui Dumnezeu, care ne-a iubit cel dintâi²⁰⁹⁶.

1429 Despre aceasta dă mărturie convertirea Sfântului Petru după tripla renegare a Învăţătorului său. Privirea de o nemărginită îndurare a lui Isus îi aduce lacrimile căinţei (Lc 22, 61) şi, după învierea Domnului, tripla mărturisire a iubirii faţă de El²⁰⁹⁷. Cea de-a doua convertire are şi o dimensiune comunitară. Aceasta se arată în chemarea Domnului adresată unei întregi Biserici: „Converteşte-te!” (Ap 2, 5. 16).

Sfântul Ambrozie spune referitor la cele două convertiri: în Biserică „există apa şi lacrimile: apa Botezului şi lacrimile Pocăinţei”²⁰⁹⁸.
IV. Pocăinţa interioară
1430 Ca odinioară la profeţi, chemarea lui Isus la convertire şi pocăinţă nu are în vedere, în primul rând, faptele exterioare, „sacul şi cenuşa”, postul şi mortificările, ci convertirea inimii, pocăinţa interioară. Fără ea, faptele de pocăinţă rămân sterile şi mincinoase; dimpotrivă, convertirea interioară îndeamnă la exprimarea acestei atitudini în semne vizibile, gesturi şi fapte de pocăinţă²⁰⁹⁹.

1431 Pocăinţa interioară este o reorientare radicală a întregii vieţi, o întoarcere, o convertire la Dumnezeu din toată inima, o ruptură cu păcatul, o aversiune faţă de rău, împreună cu repulsia faţă de faptele rele săvârşite. În acelaşi timp, ea comportă dorinţa şi hotărârea de a ne schimba viaţa, cu speranţa îndurării divine şi cu încrederea în ajutorul harului ei. Convertirea inimii este însoţită de o durere şi o tristeţe mântuitoare, pe care Părinţii Bisericii le-au numit animi cruciatus („mâhnirea sufletului”), compunctio cordis („căinţa inimii”)²¹⁰⁰.

1432 Inima omului este greoaie şi împietrită. E nevoie ca Dumnezeu să-i dea omului o inimă nouă²¹⁰¹. Convertirea este, înainte de toate, o lucrare a harului lui Dumnezeu, care face ca inimile noastre să se întoarcă la El: „Întoarce-ne la tine, Doamne, şi ne vom întoarce” (Lam 5, 21). Dumnezeu ne dă puterea să o luăm de la capăt. Prin descoperirea măreţiei iubirii lui Dumnezeu, inima noastră este zguduită de grozăvia şi greutatea păcatului şi începe să se teamă să-l ofenseze pe Dumnezeu prin păcat şi să fie despărţită de El. Inima omului se converteşte privind la Acela pe care l-au străpuns păcatele noastre²¹⁰².

Să avem ochii aţintiţi asupra Sângelui lui Cristos şi să ne dăm seama cât de preţios este pentru Tatăl lui, căci, vărsat pentru mântuirea noastră, a dobândit lumii întregi harul căinţei²¹⁰³.

1433 După Paşti, Duhul Sfânt este acela care „vădeşte lumea de păcat” (In 16, 8-9), adică de faptul că lumea nu a crezut în Cel pe care l-a trimis Tatăl. Dar acelaşi Duh care dezvăluie păcatul este şi Mângâietorul²¹⁰⁴ care dă inimii omului harul căinţei şi al convertirii²¹⁰⁵.