Secţiunea îNTÎI

V. Indicaţii practice

pentru folosirea acestui Catehism

18 Acest Catehism este conceput ca o expunere organică a întregii credinţe catolice. Trebuie deci citit ca o unitate. Numeroase trimiteri pe marginea textului (cifre trimiţând la alte paragrafe ce tratează acelaşi subiect) şi indicele tematic la sfârşitul volumului permit privirea fiecărei teme în legătura ei cu ansamblul credinţei.

19 Adesea textele din Sfânta Scriptură nu sunt citate literal, ci numai cu indicarea trimiterii (cu „cf.”) în notă. Pentru o înţelegere aprofundată a unor astfel de pasaje, trebuie să fie consultate textele înseşi. Aceste referinţe biblice reprezintă un instrument de lucru pentru cateheză.

20 Folosirea caracterelor mici pentru anumite pasaje arată că e vorba de observaţii de tip istoric ori apologetic sau de expuneri de doctrină complementare.

21 Citatele, cu caractere mici, surse patristice, liturgice, magisteriale sau hagiografice sunt destinate să îmbogăţească expunerea de doctrină. Adesea aceste texte au fost alese pentru o utilizare catehetică directă.
22 La sfârşitul fiecărei unităţi tematice, o serie de texte scurte rezumă în formule concise esenţialul învăţăturii. Aceste „PE SCURT” au drept scop să dea sugestii catehezei locale pentru formule sintetice şi uşor de memorat.
VI. Adaptările necesare

23 Accentul acestui Catehism e pus pe expunerea de doctrină. Într-adevăr, el vrea să ajute la aprofundarea cunoaşterii credinţei. Prin însuşi acest fapt, este orientat spre maturizarea credinţei, spre înrădăcinarea ei în viaţă şi spre iradierea ei în mărturie¹⁵.

24 Prin însăşi finalitatea sa, acest Catehism nu-şi propune să realizeze adaptările expunerii şi ale metodelor catehetice, care sunt pretinse de diferenţele de cultură, de vârstă, de maturitate spirituală, de situaţie socială şi eclezială a acelora cărora le este adresată cateheza. Aceste adaptări indispensabile revin unor catehisme diferenţiate şi, în special, celor care îi instruiesc pe credincioşi:

Cel care îi învaţă pe alţii trebuie „să se facă tuturor toate” (1 Cor 9, 22) spre a-i câştiga pe toţi pentru Isus Cristos. (...) Mai ales, să nu-şi închipuie că-i este încredinţat un singur fel de suflete şi că deci poate să-i instruiască şi să-i formeze cu una şi aceeaşi metodă pe toţi credincioşii la adevărata evlavie! Să ştie bine că unii sunt în Isus Cristos ca nişte prunci nou-născuţi, alţii ca nişte adolescenţi, alţii, în sfârşit, ca nişte oameni în toată firea. (...) Cei care sunt chemaţi la slujirea predicării trebuie, atunci când transmit învăţătura misterelor credinţei şi a normelor de moravuri, să-şi măsoare cuvintele după spiritul şi înţelegerea ascultătorilor lor¹⁶.

Mai presus de toate - Iubirea

25 Pentru a încheia această prezentare, se cuvine să amintim următorul principiu pastoral enunţat de Catehismul Roman:

Tot conţinutul doctrinei şi predării trebuie să fie orientat spre iubirea care nu se va sfârşi niciodată. Fie că expui ce e de crezut, de sperat sau de făcut, trebuie, în primul rând, să pui întotdeauna în lumină iubirea Mântuitorului, pentru ca fiecare să înţeleagă că nici un act de virtute perfect creştin nu are altă origine decât Iubirea şi nu are altă ţintă decât Iubirea¹⁷.

SECŢIUNEA ÎNTÎI

„Cred” – „Credem”

Când ne mărturisim credinţa, începem prin a spune: „Cred” sau „Credem”. Înainte de a expune credinţa Bisericii aşa cum e mărturisită în Crez, celebrată în liturgie, trăită în practicarea Poruncilor şi în rugăciune, să ne întrebăm aşadar ce înseamnă „a crede”. Credinţa este răspunsul omului dat lui Dumnezeu, care se i se revelează şi i se dăruieşte, aducând în acelaşi timp un belşug de lumină omului aflat în căutarea sensului ultim al vieţii sale. De aceea, tratăm întâi despre această căutare a omului (capitolul întâi), apoi despre Revelaţia divină, prin care Dumnezeu vine în întâmpinarea omului (capitolul al doilea), şi, în sfârşit, despre răspunsul credinţei (capitolul al treilea).

CAPITOLUL ÎNTÂI

Omul este „capabil” de Dumnezeu

I. Năzuinţa spre Dumnezeu
27 Năzuinţa spre Dumnezeu este înscrisă în inima omului, căci omul este creat de Dumnezeu şi pentru Dumnezeu; Dumnezeu nu încetează să-l atragă pe om spre sine şi numai în Dumnezeu va găsi omul adevărul şi fericirea pe care nu încetează să le caute:

Temeiul cel mai profund al demnităţii umane rezidă în chemarea omului la comuniune cu Dumnezeu. Încă de la naşterea sa, omul este invitat la dialog cu Dumnezeu. Căci el nu există decât pentru că, fiind creat de Dumnezeu din iubire, este susţinut neîncetat de El, din iubire; nici nu trăieşte pe deplin după adevăr, dacă nu recunoaşte în mod liber această iubire şi nu se încredinţează Creatorului său¹⁸.

28 De-a lungul istoriei lor şi până astăzi, oamenii şi-au exprimat în multe feluri căutarea de Dumnezeu prin credinţe şi comportări religioase (rugăciuni, jertfe, culte, meditaţii etc.). În ciuda ambiguităţilor pe care le pot cuprinde, aceste forme de expresie sunt atât de universale, încât omul poate fi numit o fiinţă religioasă:

Dumnezeu a pus să locuiască pe toată faţa pământului întregul neam omenesc, ieşit dintr-unul singur, aşezând vremurile mai dinainte rânduite şi hotarele locuirii lor, ca ei să-l caute pe Dumnezeu, încercând să-l poată cumva atinge şi afla, deşi El nu este departe de nici unul dintre noi. Căci în El trăim, ne mişcăm şi suntem (Fapte 17, 26-28).

29 Dar această „relaţie intimă şi vitală, care îl uneşte pe om cu Dumnezeu”¹⁹ poate fi uitată, ignorată şi chiar respinsă în mod explicit de om. Astfel de atitudini pot avea origini foarte diferite²⁰: revolta împotriva răului din lume, ignoranţa sau indiferenţa religioasă, grijile lumii şi preocuparea pentru avuţii²¹, exemplul rău dat de credincioşi, curentele de gândire ostile religiei şi, în sfârşit, atitudinea omului păcătos, care, de teamă, se ascunde de faţa lui Dumnezeu²² şi fuge dinaintea chemării Lui²³.

30 „Să se bucure inimile celor care-l caută pe Domnul” (Ps 105, 3). Dacă omul poate să-l uite sau să-l respingă pe Dumnezeu, Dumnezeu, în schimb, nu încetează să-i cheme pe toţi oamenii să-l caute, ca să trăiască şi să găsească fericirea. Dar această căutare pretinde de la om întreg efortul inteligenţei, voinţă dreaptă, „inimă curată” şi, de asemenea, mărturia celorlalţi, care să-l îndrume în căutarea lui Dumnezeu.

Mare eşti Tu, Doamne, şi preavrednic de laudă: mare este puterea ta şi înţelepciunea ta e nemăsurată; iar omul, părticică a zidirii tale, pretinde să te laude, tocmai el, care, înveşmântat în firea-i muritoare, poartă în sine mărturia păcatului său şi mărturia că Tu le stai împotrivă celor mândri. Cu toate acestea, omul, părticică a zidirii tale, vrea să te laude. Tu însuţi îl îndemni la aceasta, făcându-l să-şi afle desfătarea în lauda ta, căci pentru tine ne-ai creat şi neliniştită e inima noastră până ce nu-şi află odihna în tine²⁴.

II. Căile pentru a ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu
31 Creat după chipul lui Dumnezeu, chemat să-l cunoască şi să-l iubească pe Dumnezeu, omul care îl caută pe Dumnezeu descoperă anumite „căi” pentru a ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu. Ele sunt numite şi „dovezile existenţei lui Dumnezeu”, nu în sensul dovezilor pe care le caută ştiinţele naturale, ci în sensul de „argumente convergente şi convingătoare”, care îngăduie să se ajungă la adevărate certitudini.

Aceste „căi” pentru a se apropia de Dumnezeu au drept punct de plecare creaţia: lumea materială şi persoana umană. 32 Lumea: pornind de la mişcare şi de la devenire, de la contingenţă, de la ordinea şi frumuseţea lumii, Dumnezeu poate fi cunoscut ca originea şi scopul Universului.

Sfântul Paul afirmă despre păgâni: „Ceea ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu le este cunoscut, fiindcă Dumnezeu le-a arătat. Căci cele nevăzute ale lui se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi: veşnica lui putere şi dumnezeirea lui” (Rom 1, 19-20)²⁵.

şi Sfântul Augustin spune: „Întreabă frumuseţea pământului, întreabă frumuseţea mării, întreabă frumuseţea aerului, care se dilată şi se răspândeşte, întreabă frumuseţea cerului, (...) întreabă-le pe toate. Toate îţi răspund: «Iată, suntem frumoase». Frumuseţea lor aduce mărturie (confessio). Aceste frumuseţi supuse schimbării, cine altul le-a făcut decât Cel Frumos (Pulcher), care nu e supus schimbării²⁶?»

33 Omul: cu deschiderea spre adevăr şi spre frumuseţe, cu simţul binelui moral, cu libertatea şi cu glasul conştiinţei lui, cu aspiraţia spre infinit şi spre fericire, se întreabă asupra existenţei lui Dumnezeu. Prin toate acestea, el percepe semne ale sufletului său spiritual. „Sămânţă a veşniciei pe care o poartă în sine, care nu se poate reduce la materie”²⁷, sufletul omului nu îşi poate avea originea decât în Dumnezeu.

34 Lumea şi omul atestă că nu-şi au în sine nici principiul primordial şi nici scopul ultim, ci participă la Fiinţa în sine, fără origine şi fără sfârşit. Astfel, pe aceste „căi” felurite, omul poate ajunge la cunoaşterea existenţei unei realităţi care este cauza primă şi scopul ultim a toate «şi pe care toţi îl numesc Dumnezeu”²⁸.

35 Omul e înzestrat cu facultăţi care îl fac capabil să cunoască existenţa unui Dumnezeu personal. Dar pentru ca omul să poată intra în intimitatea Lui, Dumnezeu a voit să i se reveleze şi să-i dea harul de a putea primi această revelaţie în credinţă. Totuşi, dovezile existenţei lui Dumnezeu îl pot dispune pentru credinţă şi îl pot ajuta să vadă că credinţa nu se opune raţiunii omeneşti.

III. Cunoaşterea lui Dumnezeu în concepţia Bisericii
36 „Sfânta Maică Biserică ţine şi învaţă că Dumnezeu, începutul şi sfârşitul a toate, poate fi cunoscut cu certitudine din lucrurile create, prin lumina naturală a raţiunii umane”²⁹. Fără această capacitate, omul nu ar putea primi Revelaţia lui Dumnezeu. Omul are această capacitate pentru că este creat „după chipul lui Dumnezeu”³⁰.

37 Totuşi, în condiţiile istorice în care se află, omul întâmpină multe dificultăţi în a-l cunoaşte pe Dumnezeu numai cu lumina raţiunii:

Deşi raţiunea umană, simplu vorbind, e realmente capabilă, prin puterile şi cu lumina ei naturală, să ajungă la o cunoaştere adevărată şi sigură a unui Dumnezeu personal, care ocroteşte şi cârmuieşte lumea prin providenţa lui, precum şi la cunoaşterea unei legi naturale puse de Creator în sufletele noastre, există totuşi multe obstacole ce o împiedică să-şi folosească eficient şi rodnic puterea naturală, căci adevărurile referitoare la Dumnezeu şi la relaţiile dintre oameni şi Dumnezeu depăşesc în mod absolut ordinea lucrurilor sensibile şi, atunci când trebuie să se traducă în faptă şi să informeze viaţa, pretind dăruire şi renunţare. În dobândirea unor astfel de adevăruri, spiritul omenesc întâmpină dificultăţi din partea simţurilor şi a imaginaţiei, precum şi din partea înclinaţiilor rele născute din păcatul strămoşesc. De aceea, în această materie, oamenii se conving uşor de falsitatea sau, cel puţin, de nesiguranţa unor lucruri ce ar vrea să nu fie adevărate³¹.

38 De aceea, omul are nevoie să fie luminat de revelaţia lui Dumnezeu, nu numai pentru ceea ce îi depăşeşte capacitatea de înţelegere, ci şi pentru „adevărurile religioase şi morale, care nu sunt în sine de nepătruns pentru raţiunea umană, pentru ca ele să poată fi cunoscute de toţi, chiar şi în condiţia actuală a neamului omenesc, cu uşurinţă, cu certitudine deplină şi fără amestec de eroare”³².

IV. Cum să vorbim despre Dumnezeu?
39 Susţinând capacitatea raţiunii umane de a-l cunoaşte pe Dumnezeu, Biserica îşi exprimă încrederea în posibilitatea de a vorbi despre Dumnezeu tuturor oamenilor şi cu toţi oamenii. Această convingere este punctul de plecare al dialogului său cu celelalte religii, cu filosofia şi cu ştiinţele şi, de asemenea, cu necredincioşii şi cu ateii.

40 Deoarece cunoaşterea noastră de Dumnezeu este limitată, limitat este şi limbajul nostru referitor la Dumnezeu. Nu putem vorbi despre Dumnezeu decât pornind de la creaturi şi după modul nostru omenesc limitat de a cunoaşte şi de a gândi.

41 Toate creaturile poartă o anumită asemănare cu Dumnezeu, în mod deosebit omul, creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Multiplele perfecţiuni ale creaturilor (adevărul, bunătatea, frumuseţea lor) reflectă deci perfecţiunea infinită a lui Dumnezeu. De aceea, putem vorbi despre Dumnezeu pornind de la perfecţiunile creaturilor sale, „căci din măreţia şi frumuseţea făpturilor, prin analogie, poate fi contemplat Creatorul lor” (Înţ 13, 5).

42 Dumnezeu transcende orice făptură. Trebuie deci să ne purificăm neîncetat limbajul de tot ce are el limitat, antropomorfizant, imperfect, pentru a nu-l confunda pe „Dumnezeul cel negrăit, necuprins cu mintea, nevăzut, neajuns”³³ cu reprezentările noastre omeneşti. Cuvintele omeneşti rămân întotdeauna mai prejos de misterul lui Dumnezeu.

43 Vorbind astfel despre Dumnezeu, limbajul nostru se exprimă, desigur, în chip omenesc, dar îl atinge realmente pe Dumnezeu însuşi, fără a-l putea totuşi exprima în infinita lui simplitate. Într-adevăr, trebuie să ne amintim că „între Creator şi creatură, oricâte asemănări am afla, deosebirile sunt mult mai mari”³⁴ şi că „nu putem sesiza despre Dumnezeu ceea ce El este, ci numai ceea ce nu este şi cum se situează celelalte fiinţe în raport cu El”³⁵.


PE SCURT
44 Omul este prin natură şi prin vocaţie o fiinţă religioasă. Venind de la Dumnezeu, mergând spre Dumnezeu, omul nu trăieşte o viaţă pe deplin umană decât dacă îşi trăieşte în mod liber relaţia cu Dumnezeu.

45 Omul e făcut să trăiască în comuniune cu Dumnezeu, în care îşi găseşte fericirea: „Când voi fi întreg în tine, nu va mai exista mâhnire şi încercare; când va fi plină de tine, viaţa mea va fi împlinită”³⁶.

46 Ascultând mesajul creaturilor şi glasul conştiinţei sale, omul poate ajunge la certitudinea existenţei lui Dumnezeu, cauza şi scopul a toate.

47 Biserica învaţă că Dumnezeul unic şi adevărat, Creatorul şi Domnul nostru, poate fi cunoscut cu certitudine prin lucrările sale datorită luminii naturale a raţiunii omeneşti³⁷.

48 Putem vorbi despre Dumnezeu realmente pornind de la multiplele perfecţiuni ale creaturilor, asemănări cu Dumnezeu, cel infinit în desăvârşire, chiar dacă limbajul nostru limitat nu-i epuizează misterul.

49 „Creatura fără Creator dispare”³⁸. Iată de ce credincioşii se ştiu împinşi fără de răgaz de iubirea lui Cristos să ducă lumina Dumnezeului celui viu celor care îl ignoră sau îl refuză.

CAPITOLUL AL DOILEA

Dumnezeu în întâmpinarea omului

50 Prin raţiunea naturală, omul îl poate cunoaşte pe Dumnezeu cu certitudine pornind de la lucrările lui. Dar există un alt ordin de cunoaştere, la care omul nu se poate ridica prin propriile-i forţe, şi anume acela al Revelaţiei divine³⁹. Printr-o hotărâre total liberă, Dumnezeu se revelează şi se dăruieşte omului. O face revelându-şi misterul, planul său binevoitor, făcut din veşnicie, în Cristos, în favoarea tuturor oamenilor. El îşi revelează pe deplin planul trimiţându-l pe Fiul său preaiubit, Domnul nostru Isus Cristos, şi pe Duhul Sfânt.

ARTICOLUL 1

Revelaţia lui Dumnezeu
I. Dumnezeu revelează «planul bunăvoinţei sale»

51 „I-a plăcut lui Dumnezeu, în bunătatea şi înţelepciunea sa, să se dezvăluie şi să facă cunoscut misterul voinţei sale: prin Cristos, Cuvântul făcut trup, oamenii pot ajunge la Tatăl în Duhul Sfânt şi se fac părtaşi la firea dumnezeiască”⁴⁰.

52 Dumnezeu, care „locuieşte în lumina cea neapropiată” (1 Tim 6, 16), vrea să-şi împărtăşească propria viaţă divină oamenilor creaţi de El în mod liber, pentru a face din ei fii adoptivi, în Fiul său unic⁴¹. Revelându-se pe sine, Dumnezeu vrea să-i facă pe oameni în stare să-i răspundă, să-l cunoască şi să-l iubească, mult peste tot ceea ce ar fi ei în stare prin propriile puteri.

53 Planul divin al Revelaţiei se realizează „prin fapte şi cuvinte legate strâns între ele şi care se luminează reciproc”⁴². El comportă o „pedagogie divină” specială: Dumnezeu se comunică treptat omului, îl pregăteşte în etape să primească Revelaţia supranaturală pe care o face despre sine însuşi şi care culminează în Persoana şi misiunea Cuvântului Întrupat, Isus Cristos. Sfântul Irineu de Lyon vorbeşte în repetate rânduri despre această pedagogie divină prin imaginea obişnuirii reciproce între Dumnezeu şi om: „Cuvântul lui Dumnezeu a locuit în om şi s-a făcut Fiul omului pentru a-l obişnui pe om să-l atingă pe Dumnezeu şi pentru a-l obişnui pe Dumnezeu să locuiască în om după buna plăcere a Tatălui”⁴³.

II. Etapele Revelaţiei

De la începutul începutului, Dumnezeu se face cunoscut

54 „Dumnezeu, care creează şi ţine totul prin Cuvântul său, oferă oamenilor, în lumea creată, o mărturie permanentă despre sine. Pe lângă aceasta, voind să deschidă calea mântuirii de sus, s-a descoperit pe sine însuşi încă de la început protopărinţilor noştri”⁴⁴. I-a chemat la o comuniune intimă cu El, înveşmântându-i în splendoare de har şi de dreptate.

55 Această Revelaţie n-a fost întreruptă de păcatul primilor noştri părinţi. Într-adevăr, Dumnezeu, „după căderea lor, făgăduindu-le răscumpărarea, i-a ridicat din nou în speranţa mântuirii şi a purtat neîntrerupt de grijă neamului omenesc, ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora care caută mântuirea, fiind statornici în a face binele”⁴⁵.

Şi după ce omul, prin neascultare, a pierdut prietenia ta, Tu nu l-ai lăsat sub stăpânirea morţii. (...) Tu ai oferit de multe ori oamenilor legământul tău⁴⁶.
Legământul cu Noe
56 După ce unitatea neamului omenesc a fost fărâmiţată prin păcat, Dumnezeu caută, în primul rând, să mântuiască omenirea trecând prin fiecare din părţile ei. Legământul cu Noe după potop⁴⁷ exprimă principiul economiei divine faţă de „neamuri”, adică faţă de oamenii grupaţi „după ţările lor, fiecare după limba sa, şi după seminţiile lor” (Gen 10, 5)⁴⁸.

57 Această ordine, în acelaşi timp cosmică, socială şi religioasă a pluralităţii neamurilor⁴⁹, aşezată de Providenţă sub paza îngerilor⁵⁰, este destinată să limiteze orgoliul unei omeniri decăzute, care, solidară în nelegiuire⁵¹, ar vrea să-şi construiască prin ea însăşi unitatea în felul turnului Babel⁵². Dar, din cauza păcatului⁵³, politeismul şi idolatria poporului şi a conducătorului ameninţă neîncetat cu o pervertire păgână această economie provizorie.

58 Legământul cu Noe este în vigoare cât ţine timpul neamurilor⁵⁴, până la proclamarea universală a Evangheliei. Biblia venerează câteva figuri mari din aceste „neamuri”, cum sunt „dreptul Abel”, regele-preot Melchisedec⁵⁵, prefigurarea lui Cristos⁵⁶, sau drepţii „Noe, Daniel şi Iob” (Ez 14, 14). Astfel, Scriptura exprimă la ce înălţime de sfinţenie pot ajunge cei care trăiesc conform legământului cu Noe, aşteptând ca Cristos „să-i adune laolaltă pe toţi fiii lui Dumnezeu care erau risipiţi” (In 11, 52).
Dumnezeu îl alege pe Abraham
59 Pentru a aduna omenirea risipită, Dumnezeu îl alege pe Abram, chemându-l „afară din ţara lui, din neamul lui şi din casa lui” (Gen 12, 1), pentru a-l face Abraham, adică „părintele unei mulţimi de neamuri” (Gen 17, 5): „în tine se vor binecuvânta toate neamurile pământului” (Gen 12, 3 LXX)⁵⁷.

60 Poporul născut din Abraham avea să fie depozitarul făgăduinţei făcute patriarhilor, poporul ales⁵⁸, chemat să pregătească adunarea, într-o zi, a tuturor fiilor lui Dumnezeu în unitatea Bisericii⁵⁹; el va fi rădăcina pe care se vor grefa păgânii deveniţi credincioşi⁶⁰.

61 Patriarhii şi profeţii şi alte personaje ale Vechiului Testament au fost şi vor fi întotdeauna veneraţi ca sfinţi în toate tradiţiile liturgice ale Bisericii.
Dumnezeu îşi formează un popor: Israel
62 După patriarhi, Dumnezeu l-a format pe Israel ca pe poporul său, izbăvindu-l din robia egipteană. A încheiat cu el Legământul de la Sinai şi i-a dat, prin Moise, legea sa, pentru ca acesta să-l recunoască şi să-l slujească pe El, unicul Dumnezeu viu şi adevărat, Tată prevăzător şi judecător drept, şi să-l aştepte pe Mântuitorul făgăduit⁶¹.

63 Israel este Poporul preoţesc al lui Dumnezeu⁶², cel care „poartă numele Domnului” (Dt 28, 10). Este poporul celor „cărora Dumnezeu le-a vorbit mai întâi”⁶³, poporul „fraţilor mai mari” în credinţa lui Abraham.

64 Prin profeţi, Dumnezeu îşi formează poporul în speranţa mântuirii, în aşteptarea unui Legământ nou şi veşnic, destinat tuturor oamenilor⁶⁴ şi care va fi înscris în inimi⁶⁵. Profeţii vestesc o răscumpărare radicală a Poporului lui Dumnezeu, purificarea de toate infidelităţile⁶⁶, o mântuire care va cuprinde toate neamurile⁶⁷. Mai ales cei săraci şi smeriţi ai Domnului⁶⁸ vor fi purtătorii acestei speranţe. Femeile sfinte, ca Sara, Rebeca, Rahela, Miriam, Debora, Ana, Iudita şi Estera au păstrat vie speranţa mântuirii lui Israel. Figura cea mai pură este Maria⁶⁹.
III. Cristos Isus ─ „Mijlocitorul şi Plinătatea întregii Revelaţii⁷⁰”

Dumnezeu a spus totul în Cuvântul său

65 „După ce, odinioară, în multe rânduri şi în multe chipuri, Dumnezeu a grăit părinţilor noştri prin prooroci, în aceste timpuri din urmă ne-a vorbit nouă prin Fiul său” (Evr 1, 1-2). Cristos, Fiul lui Dumnezeu făcut om, este Cuvântul unic, desăvârşit şi definitiv al Tatălui. În El Tatăl spune totul şi nu va mai exista alt cuvânt decât acesta. Sfântul Ioan al Crucii, după atâţia alţii, exprimă acest lucru în mod luminos comentând Evr 1, 1-2:

„De vreme ce ni l-a dat pe Fiul, care este Cuvântul său, Dumnezeu nu mai are alt cuvânt să ne dea. El ne-a spus totul deodată în acest singur Cuvânt; (...) căci ceea ce spunea fragmentar profeţilor a spus în întregime în Fiul său, dăruindu-ne acest Tot ─ pe Fiul său. Iată de ce acela care ar vrea acum să-l întrebe, sau ar dori o vedenie sau o revelaţie, nu numai că ar face o nebunie, dar l-ar jigni pe Dumnezeu, neîndreptându-şi ochii numai spre Cristos fără a căuta altceva sau ceva nou”⁷¹.
Nu va mai fi altă Revelaţie
66 „Economia creştină a mântuirii, fiind legământ nou şi definitiv, nu va trece niciodată şi nu mai este de aşteptat nici o nouă revelaţie publică înainte de arătarea în glorie a Domnului nostru Isus Cristos”⁷². Totuşi, chiar dacă Revelaţia s-a încheiat, ea nu a fost încă pe deplin explicitată; credinţei creştine îi va rămâne să-i descopere treptat întreaga adâncime de-a lungul veacurilor.

67 Pe parcursul istoriei au existat revelaţii aşa-zise „private”, dintre care unele au fost recunoscute de autoritatea Bisericii. Ele nu fac parte însă din tezaurul credinţei. Rolul lor nu este de a „îmbunătăţi” sau de a „completa” Revelaţia definitivă a lui Cristos, ci de a-i ajuta pe oameni să o trăiască mai viu într-o anumită perioadă a istoriei. Călăuzit de Magisteriul Bisericii, simţul credincioşilor ştie să discearnă şi să primească ceea ce în aceste revelaţii constituie o chemare autentică a lui Cristos sau a sfinţilor lui adresată Bisericii.

Credinţa creştină nu poate accepta „revelaţii” care pretind să depăşească sau să corecteze Revelaţia a cărei împlinire este Cristos. Este cazul anumitor religii necreştine, precum şi al anumitor secte recente care se bazează pe astfel de „revelaţii”.