Secţiunea îNTÎI

II. Învierea ─ lucrare a Sfintei Treimi
648 Învierea lui Cristos este obiect de credinţă ca fiind o intervenţie transcendentă a lui Dumnezeu însuşi în creaţie şi în istorie. În ea, cele trei Persoane dumnezeieşti acţionează împreună şi în acelaşi timp îşi manifestă originalitatea proprie. Aceasta s-a făcut prin puterea Tatălui care „l-a înviat”¹⁰²² pe Cristos, Fiul său, şi astfel, a introdus într-un mod desăvârşit umanitatea lui ─ cu trupul său ─ în Treime. Isus a fost definitiv revelat ca „Fiu al lui Dumnezeu întru putere, după Duhul sfinţeniei, prin Învierea lui din morţi” (Rom 1, 3-4). Sfântul Paul insistă asupra manifestării puterii lui Dumnezeu¹⁰²³prin lucrarea Duhului care a dat viaţă firii omeneşti moarte a lui Isus şi a chemat-o la starea glorioasă de Domn.

649 Cât despre Fiul, El îşi înfăptuieşte propria Înviere în virtutea puterii sale dumnezeieşti. Isus vesteşte că Fiul Omului va trebui să pătimească mult, să moară, şi apoi să învie (în sensul activ al cuvântului¹⁰²⁴). În altă parte, El afirmă explicit: „Eu îmi pun viaţa ca iarăşi să o iau. (...) Putere am să o pun şi putere am iarăşi să o iau” (In 10, 17-18). „Noi credem (...) că Isus a murit şi a înviat” (1 Tes 4, 14).

650 Părinţii Bisericii contemplă Învierea pornind de la Persoana dumnezeiască a lui Cristos, care a rămas unită cu sufletul şi cu trupul său despărţite între ele prin moarte: „Prin unitatea naturii dumnezeieşti, care rămâne prezentă în fiecare dintre cele două părţi ale omului, acestea se unesc din nou. Astfel, moartea se produce prin despărţirea compusului uman, iar Învierea - prin unirea celor două părţi despărţite”¹⁰²⁵.
III. Sensul şi valoarea mântuitoare a Învierii
651 „Dacă Cristos n-a înviat, zadarnică este propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră” (1 Cor 15, 14). Învierea constituie, înainte de toate, confirmarea a tot ce a făcut şi a învăţat Cristos. Toate adevărurile, chiar şi cele mai inaccesibile spiritului uman, îşi găsesc justificarea de vreme ce, prin Învierea sa, Cristos a dat dovada definitivă, pe care o promisese, a autorităţii sale dumnezeieşti.

652 Învierea lui Cristos este împlinirea făgăduinţelor Vechiului Testament¹⁰²⁶ şi ale lui Isus însuşi din timpul vieţii sale pământeşti¹⁰²⁷. Expresia „după Scripturi”¹⁰²⁸ arată că Învierea lui Cristos a împlinit aceste profeţii.

653 Adevărul dumnezeirii lui Isus este confirmat de Învierea lui. El spusese: „Când îl veţi înălţa pe Fiul Omului, atunci veţi cunoaşte că Eu sunt” (In 8, 28). Învierea Celui răstignit a demonstrat că El era cu adevărat „Eu sunt”, Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu însuşi. Sfântul Paul a putut să le declare iudeilor:

„Făgăduinţa făcută părinţilor noştri, Dumnezeu a împlinit-o cu noi, (...) înviindu-l pe Isus, precum este scris şi în Psalmul al doilea: «Fiul meu eşti Tu; Eu astăzi te-am născut»” (Fapte 13, 32-33)¹⁰²⁹. Învierea lui Cristos este strâns legată de misterul Întrupării Fiului lui Dumnezeu. Este împlinirea acestuia după planul veşnic al lui Dumnezeu.

654 Există un dublu aspect în Misterul pascal: prin moartea sa, Cristos ne izbăveşte de păcat, iar prin Învierea sa, ne deschide accesul la o nouă viaţă. Aceasta este, mai întâi, îndreptăţirea care ne reaşază în harul lui Dumnezeu¹⁰³⁰, „pentru ca, precum a fost înviat Cristos din morţi, (...) aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii” (Rom 6, 4). Ea constă în victoria asupra morţii păcatului şi în noua participare la har¹⁰³¹. Ea împlineşte înfierea, pentru că oamenii devin fraţi ai lui Cristos, precum îi numeşte Isus însuşi pe ucenicii săi după Înviere: „Duceţi-vă şi vestiţi fraţilor mei” (Mt 28, 10; In 20, 17). Fraţi nu prin natură, ci prin darul harului, deoarece această înfiere oferă o participare reală la viaţa Fiului unic, care s-a revelat plenar în Învierea lui.

655 În sfârşit, Învierea lui Cristos ─ şi însuşi Cristos înviat ─ este principiu şi izvor al învierii noastre viitoare: „Cristos a înviat din morţi, pârga celor adormiţi. (...) Căci, precum toţi mor în Adam, tot astfel, toţi vor fi înviaţi în Cristos” (1 Cor 15, 20-22). În aşteptarea acestei împliniri, Isus cel înviat trăieşte în inima credincioşilor săi. În El, creştinii „gustă puterile veacului viitor” (Evr 6, 5) şi viaţa lor este atrasă de Cristos în sânul vieţii dumnezeieşti¹⁰³², „ca aceia care trăiesc să nu mai trăiască pentru sine, ci pentru Acela care a murit şi a înviat pentru ei” (2 Cor 5, 15).

PE SCURT
656 Credinţa în Înviere are ca obiect un eveniment atestat istoric de către ucenicii care l-au întâlnit realmente pe Cel înviat şi în acelaşi timp transcendent în mod tainic ca intrare a umanităţii lui Cristos în slava lui Dumnezeu.

657 Mormântul gol şi fâşiile de pânză de pe jos semnifică prin ele însele că trupul lui Cristos s-a eliberat din legăturile morţii şi stricăciunii prin puterea lui Dumnezeu. Ele îi pregătesc pe ucenici pentru întâlnirea cu Cel înviat.

658 Cristos, „întâiul născut dintre cei morţi” (Col 1, 18), este principiul propriei noastre învieri, încă de acum prin îndreptăţirea sufletului nostru¹⁰³³ şi mai târziu prin învierea trupului nostru¹⁰³⁴.

ARTICOLUL 6

„Isus s-a suit la cer,

şade de-a dreapta lui Dumnezeu,

Tatăl atotputernicul”

659 „Domnul Isus, după ce a vorbit cu ei, s-a înălţat la cer şi a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu” (Mc 16, 19). Trupul lui Cristos a fost glorificat din momentul Învierii sale, după cum o dovedesc însuşirile noi şi supranaturale de care Trupul său se bucură de acum înainte în permanenţă¹⁰³⁵. Dar în timpul celor patruzeci de zile în care va mânca în mod familiar cu ucenicii săi¹⁰³⁶ şi îi va învăţa despre Împărăţie¹⁰³⁷, slava lui rămâne învăluită sub trăsăturile unei umanităţi obişnuite¹⁰³⁸. Ultima apariţie a lui Isus se sfârşeşte prin intrarea ireversibilă a umanităţii sale în gloria dumnezeiască simbolizată de norul¹⁰³⁹ şi cerul¹⁰⁴⁰ în care şade de acum înainte de-a dreapta lui Dumnezeu¹⁰⁴¹. În mod cu totul excepţional şi unic, El i se va arăta lui Paul „ca unuia născut înainte de vreme” (1 Cor 15, 8) într-o ultimă apariţie care îl instituie pe acesta apostol¹⁰⁴².

660 Caracterul voalat din acest timp al gloriei Celui Înviat transpare în cuvântul lui tainic către Maria Magdalena: „Încă nu m-am suit la Tatăl meu. Mergi la fraţii mei şi spune-le: mă sui la Tatăl meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul meu şi Dumnezeul vostru” (In 20, 17). Aceasta indică o diferenţă de manifestare între slava lui Cristos cel înviat şi cea a lui Cristos preamărit de-a dreapta Tatălui. Evenimentul, în acelaşi timp istoric şi transcendent, al Înălţării marchează trecerea de la una la cealaltă.

661 Această ultimă etapă rămâne strâns unită cu cea dintâi: coborârea din ceruri realizată în Întrupare. Numai Cel care „a ieşit de la Tatăl” poate „să se întoarcă la Tatăl”: Cristos¹⁰⁴³. „Şi nimeni nu s-a suit la cer, decât Cel care s-a coborât din cer, Fiul Omului, care este în cer” (In 3, 13)¹⁰⁴⁴. Lăsată pe seama puterilor sale naturale, omenirea nu are acces la „Casa Tatălui” (In 14, 2), la viaţa şi la fericirea lui Dumnezeu. Numai Cristos a putut să-i deschidă omului acest acces, dându-ne astfel „încredere că şi noi, făcând parte din Trupul lui, îl vom urma acolo unde a mers înaintea noastră El, Capul şi Începutul”¹⁰⁴⁵.

662 „Iar Eu, când mă voi înălţa de pe pământ, îi voi atrage pe toţi la mine” (In 12, 32). Înălţarea pe Cruce semnifică şi vesteşte Înălţarea la cer. Este începutul acesteia. Isus Cristos, Preotul unic al Noului şi veşnicului Legământ, „n-a intrat într-o Sfântă a Sfintelor făcută de mână de om, (...) ci chiar în cer, ca să se înfăţişeze pentru noi înaintea lui Dumnezeu” (Evr 9, 24). În cer, Cristos îşi exercită necontenit preoţia, „căci e pururi viu ca să mijlocească pentru cei ce se apropie prin El de Dumnezeu” (Evr 7, 25). În calitate de „mare preot al bunurilor viitoare” (Evr 9, 11), El este centrul şi împlinitorul principal al liturgiei care-l cinsteşte pe Tatăl în ceruri¹⁰⁴⁶.

663 De acum înainte, Cristos şade de-a dreapta Tatălui: „Prin dreapta Tatălui înţelegem slava şi cinstea dumnezeirii în care Cel care exista ca Fiu al lui Dumnezeu mai înainte de toţi vecii ca Dumnezeu şi consubstanţial Tatălui s-a aşezat cu trupul după ce s-a întrupat şi după ce trupul lui a fost preaslăvit”¹⁰⁴⁷.

664 Şederea de-a dreapta Tatălui semnifică inaugurarea domniei lui Mesia, împlinirea viziunii profetului Daniel despre Fiul Omului: „Şi lui i s-au dat stăpânirea, slava şi împărăţia, şi toate popoarele, neamurile şi limbile îi slujeau lui. Stăpânirea lui este veşnică, stăpânire care nu va trece, iar împărăţia lui nu va fi nimicită niciodată” (Dan 7, 14). Din acest moment, apostolii au devenit martorii „Împărăţiei care nu va avea sfârşit”¹⁰⁴⁸.
PE SCURT
665 Înălţarea lui Cristos marchează intrarea definitivă a umanităţii lui Isus în domeniul ceresc al lui Dumnezeu, de unde va veni iarăşi¹⁰⁴⁹, dar care până atunci îl ascunde privirilor oamenilor¹⁰⁵⁰.

666 Isus Cristos, Capul Bisericii, merge înaintea noastră în Împărăţia glorioasă a Tatălui, pentru ca noi, mădularele Trupului său, să trăim în speranţa că într-o zi vom fi pe vecie cu El.

667 Isus Cristos, intrând o dată pentru totdeauna în sanctuarul cerului, mijloceşte necontenit pentru noi, fiind Mijlocitorul care ne asigură necontenit revărsarea Duhului Sfânt.

ARTICOLUL 7

„De unde va veni să-i judece

pe cei vii şi pe cei morţi”

I. Şi iarăşi va veni cu mărire

Cristos domneşte de pe acum prin Biserică...

668 „Pentru aceasta a murit şi a înviat Cristos, ca să stăpânească şi peste cei morţi, şi peste cei vii” (Rom 14, 9). Înălţarea lui Cristos la cer semnifică participarea lui, în firea lui omenească, la puterea şi autoritatea lui Dumnezeu însuşi. Isus Cristos este Domn: El are toată puterea în ceruri şi pe pământ. El este „mai presus decât toată începătoria şi stăpânia şi puterea şi domnia”, căci Tatăl „pe toate le-a supus sub picioarele lui” (Ef 1, 20-22). Cristos este Stăpânul Universului¹⁰⁵¹ şi al istoriei. În El, istoria omului şi creaţia întreagă îşi află „recapitularea” (Ef 1, 10), împlinirea transcendentă.

669 Ca Domn, Cristos este şi Capul Bisericii, care este Trupul său¹⁰⁵². Înălţat la cer şi preamărit, împlinindu-şi astfel desăvârşit misiunea, El rămâne pe pământ în Biserica sa. Răscumpărarea este izvorul autorităţii pe care Cristos, în virtutea Duhului Sfânt, o exercită asupra Bisericii¹⁰⁵³. „Împărăţia lui Cristos este prezentă deja tainic în Biserică”, „germenul şi începutul acestei Împărăţii pe pământ”¹⁰⁵⁴.

670 De la Înălţare, planul lui Dumnezeu a intrat în etapa desăvârşitei sale împliniri. Noi ne aflăm deja în „ceasul de pe urmă” (1 In 2, 18)¹⁰⁵⁵. „Aşadar a ajuns la noi sfârşitul veacurilor şi reînnoirea lumii a fost în mod irevocabil stabilită şi, într-un anume sens, este realmente anticipată pe pământ. Căci Biserica, încă de pe pământ, este încununată cu sfinţenie adevărată, chiar dacă nedesăvârşită”¹⁰⁵⁶. Împărăţia lui Cristos îşi manifestă de pe acum prezenţa prin semnele minunate¹⁰⁵⁷ care însoţesc vestirea ei de către Biserică¹⁰⁵⁸.
... aşteptând ca toate să-i fie supuse lui
671 Prezentă deja în Biserica sa, Domnia lui Cristos nu a ajuns totuşi la totală împlinire „cu putere şi cu slavă multă” (Lc 21, 27)¹⁰⁵⁹ prin venirea Regelui pe pământ. Această Domnie este încă atacată de puterile răului¹⁰⁶⁰, chiar dacă ele au fost biruite deja la temelie prin Paştele lui Cristos. Până când toate vor fi supuse lui¹⁰⁶¹, „până nu vor fi un cer nou şi un pământ nou în care să locuiască dreptatea, Biserica peregrină, în sacramentele şi în instituţiile ei, care ţin de lumea aceasta, poartă chipul acestei lumi trecătoare şi ea însăşi trăieşte între făpturile care până acum suspină şi pătimesc durerile naşterii, aşteptând dezvăluirea fiilor lui Dumnezeu”¹⁰⁶². Din acest motiv, creştinii se roagă, mai cu seamă în Euharistie¹⁰⁶³, pentru a grăbi întoarcerea lui Cristos¹⁰⁶⁴ spunându-i: „Vino, Doamne Isuse!” (1 Cor 16, 22; Ap 22, 17. 20)

672 Cristos a afirmat înainte de Înălţarea sa că nu a venit încă ceasul statornicirii în slavă a Împărăţiei mesianice aşteptate de Israel¹⁰⁶⁵, Împărăţie care trebuia să aducă tuturor oamenilor, precum au vestit profeţii¹⁰⁶⁶, ordinea definitivă a dreptăţii, a iubirii şi a păcii. Timpul de acum este, cum spune Domnul, timpul Duhului şi al mărturiei¹⁰⁶⁷, dar este şi timp marcat încă de „strâmtorare” (1 Cor 7, 26) şi de încercare din partea răului¹⁰⁶⁸ care nu cruţă Biserica¹⁰⁶⁹ şi inaugurează bătăliile ceasului de pe urmă¹⁰⁷⁰. Este timp de aşteptare şi de veghere¹⁰⁷¹.

Venirea în slavă a lui Cristos, speranţa lui Israel
673 De la Înălţare, venirea lui Cristos în slavă este iminentă¹⁰⁷², chiar dacă „nu ne este dat a şti timpurile sau ceasurile pe care Tatăl le-a păstrat în stăpânirea sa” (Fapte 1, 7)¹⁰⁷³. Venirea eshatologică poate să se împlinească în orice clipă¹⁰⁷⁴, chiar dacă este „oprită”, atât ea, cât şi încercarea din urmă care o va preceda¹⁰⁷⁵.

674 Venirea lui Mesia în slavă atârnă, în orice moment al istoriei¹⁰⁷⁶, de recunoaşterea lui de către „întregul Israel” (Rom 11, 26; Mt 23, 39), din care „o parte s-a împietrit” (Rom 11, 25) în „necredinţă” (Rom 11, 20) faţă de Isus. Sfântul Petru le spune iudeilor de la Ierusalim după Rusalii: „Convertiţi-vă aşadar şi întoarceţi-vă, ca să vă fie şterse păcatele, ca să vină de la faţa Domnului vremuri de uşurare şi să vi-l trimită pe Cel mai dinainte rânduit pentru voi, Cristos Isus, pe care trebuie să-l primească Cerul până la vremea reaşezării tuturor lucrurilor despre care a vorbit Dumnezeu prin gura sfinţilor săi prooroci din veacuri” (Fapte 3, 19-21). Iar Sfântul Paul spune, de asemenea: „Căci dacă înlăturarea lor a adus împăcarea lumii, ce va fi primirea lor la loc, dacă nu o înviere din morţi?” (Rom 11, 15) Intrarea „numărului deplin” (Rom 11, 12) al evreilor în mântuirea mesianică, urmând „numărul deplin al păgânilor” (Rom 11, 25)¹⁰⁷⁷, va face ca Poporul lui Dumnezeu „să ajungă la plinătatea lui Cristos” (Ef 4, 13), în care „Dumnezeu va fi totul în toţi” (1 Cor 15, 28).

Încercarea de pe urmă a Bisericii
675 Înaintea venirii lui Cristos, Biserica trebuie să treacă printr-o încercare finală, care va zdruncina credinţa multor credincioşi¹⁰⁷⁸. Persecuţia care însoţeşte peregrinarea ei pe pămînt¹⁰⁷⁹ va dezvălui „misterul fărădelegii” sub forma unei imposturi religioase, ce va da oamenilor o soluţie aparentă pentru problemele lor cu preţul apostaziei de la adevăr. Impostura religioasă supremă este aceea a lui Anticrist, adică aceea a unui pseudo-mesianism în care omul se preaslăveşte pe sine însuşi în locul lui Dumnezeu şi al lui Mesia venit în trup¹⁰⁸⁰.

676 Această impostură anticristică se conturează deja în lume ori de câte ori apare pretenţia de a împlini în istorie speranţa mesianică ce nu poate fi îndeplinită decât dincolo de ea prin judecata eshatologică: Biserica a respins această falsificare a Împărăţiei care va veni, chiar sub forma ei atenuată, cu numele de milenarism¹⁰⁸¹, mai ales sub forma politică a unui mesianism secularizat, „pervers în mod intrinsec”.¹⁰⁸²

677 Biserica nu va intra în slava Împărăţiei decât prin acest ultim Paşti, în care ea îl va urma pe Domnul său în moartea şi Învierea lui¹⁰⁸³. Împărăţia nu va ajunge deci la împlinire printr-un triumf istoric al Bisericii¹⁰⁸⁴ conform unui progres ascendent, ci printr-o izbândă a lui Dumnezeu asupra dezlănţuirii ultime a răului¹⁰⁸⁵, care o va face pe Mireasa lui să coboare din Cer¹⁰⁸⁶. Triumful lui Dumnezeu asupra revoltei răului va lua forma Judecăţii de apoi¹⁰⁸⁷, după ultima zguduire cosmică a acestei lumi trecătoare¹⁰⁸⁸.
II. Să-i judece pe cei vii şi pe cei morţi

678 După profeţi¹⁰⁸⁹ şi după Ioan Botezătorul¹⁰⁹⁰, Isus a vestit în predicarea sa Judecata din urmă. Atunci vor fi puse în lumină purtarea fiecăruia¹⁰⁹¹ şi taina inimilor¹⁰⁹². Atunci va fi osândită necredinţa vinovată care a nesocotit cu totul harul oferit de Dumnezeu¹⁰⁹³. Atitudinea faţă de aproapele va dezvălui acceptarea sau respingerea harului şi a iubirii dumnezeieşti¹⁰⁹⁴. Isus va spune în ziua de apoi: „Întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai mei mai mici, mie mi-aţi făcut” (Mt 25, 40).

679 Cristos este Stăpânul vieţii veşnice. Al lui este, în calitate de Răscumpărător al lumii, dreptul plenar de a judeca definitiv faptele şi inimile oamenilor. El a „câştigat” acest drept prin Crucea sa. De aceea, Tatăl „toată judecata a dat-o Fiului” (In 5, 22)¹⁰⁹⁵. Or, Fiul nu a venit ca să judece, ci să mântuiască¹⁰⁹⁶ şi să dăruiască viaţa care este în El¹⁰⁹⁷. Prin respingerea harului în viaţa aceasta, fiecare se judecă deja pe sine însuşi¹⁰⁹⁸, primeşte după faptele sale¹⁰⁹⁹ şi poate chiar să se osândească pe vecie, respingând Duhul iubirii¹¹⁰⁰.
PE SCURT
680 Cristos Domnul domneşte deja prin Biserică, dar nu-i sunt încă supuse toate lucrurile acestei lumi. Triumful Împărăţiei lui Cristos nu va avea loc fără un ultim asalt al forţelor răului.

681 În Ziua Judecăţii, la sfârşitul lumii, Cristos va veni în slavă pentru a împlini triumful definitiv al binelui asupra răului, care, precum grâul şi neghina, vor fi crescut împreună în decursul istoriei.

682 Venind la sfârşitul veacurilor să-i judece pe cei vii şi pe cei morţi, Cristos în slavă va dezvălui gândurile tainice ale inimilor şi va da fiecărui om după faptele lui şi după acceptarea sau respingerea harului.

CAPITOLUL AL TREILEA

Cred în Duhul Sfânt

683 „Nimeni nu poate să zică: «Isus este Domnul» decât în Duhul Sfânt” (1 Cor 12, 3). „Dumnezeu l-a trimis în inimile noastre pe Duhul Fiului său, care strigă: Abba, Tată!” (Gal 4, 6) Această cunoaştere de credinţă nu este posibilă decât în Duhul Sfânt. Ca să fii în legătură cu Cristos, trebuie ca mai întâi să te fi atins Duhul Sfânt. El este acela care ne vine în întâmpinare şi trezeşte în noi credinţa. Prin Botezul nostru, primul sacrament al credinţei, Viaţa, care îşi are izvorul în Tatăl şi ne este dăruită în Fiul, ne este comunicată intim şi personal de Duhul Sfânt în Biserică:

Botezul ne oferă harul unei noi naşteri în Dumnezeu Tatăl prin Fiul său în Duhul Sfânt. Căci cei care poartă Duhul lui Dumnezeu sunt călăuziţi la Cuvânt, adică la Fiul; dar Fiul îi înfăţişează Tatălui, şi Tatăl le dă incoruptibilitatea. Deci, fără Duhul, nu poţi să-l vezi pe Fiul lui Dumnezeu şi, fără Fiul, nimeni nu se poate apropia de Tatăl, căci cunoaşterea Tatălui este Fiul şi cunoaşterea Fiului lui Dumnezeu se face prin Duhul Sfânt¹¹⁰¹.

684 Duhul Sfânt, prin harul său, este cel dintâi în deşteptarea credinţei noastre şi în noua viaţă, care este a-i cunoaşte pe Tatăl şi pe Isus Cristos, pe care l-a trimis¹¹⁰². Cu toate acestea, El este ultima Persoană a Sfintei Treimi care s-a revelat. Sfântul Grigore din Nazianz, „Teologul”, explică această progresie prin pedagogia „condescendenţei” divine:

Vechiul Testament îl proclama limpede pe Tatăl, mai nedesluşit pe Fiul. Cel Nou l-a arătat pe Fiul, a făcut să se întrezărească dumnezeirea Duhului. Acum, Duhul are drept de cetăţenie printre noi şi ne dă o viziune mai clară despre sine. Într-adevăr, nu era prudentă proclamarea pe faţă a Fiului, pe când nu se mărturisea încă dumnezeirea Tatălui, nici adăugarea Duhului Sfânt ca o povară în plus, ca să folosesc o expresie cam îndrăzneaţă, pe când nu era încă recunoscută dumnezeirea Fiului... Numai prin înaintări şi progresări „din slavă în slavă”, lumina Treimii va lumina în cea mai limpede strălucire¹¹⁰³.

685 A crede în Duhul Sfânt înseamnă deci a mărturisi că Duhul Sfânt este una dintre Persoanele Sfintei Treimi, consubstanţială Tatălui şi Fiului, „care împreună cu Tatăl şi cu Fiul este adorat şi preamărit» (Simbolul niceno-constantinopolitan). Din acest motiv, s-a pus problema misterului dumnezeiesc al Duhului Sfânt în „teologia” trinitară. Aici nu va fi vorba deci despre Duhul Sfânt decât în „economia” divină.

686 Duhul Sfânt lucrează împreună cu Tatăl şi cu Fiul de la început până la împlinirea planului mântuirii noastre. Dar El a fost revelat şi dat, a fost recunoscut şi primit ca Persoană numai „în vremea din urmă”, inaugurată cu Întruparea răscumpărătoare a Fiului. Prin urmare, acest plan dumnezeiesc, împlinit în Cristos, „Întâiul-născut” şi Capul noii creaţii, se va putea înfăptui în omenire prin revărsarea Duhului: Biserica, împărtăşirea sfinţilor, iertarea păcatelor, învierea morţilor, viaţa veşnică.


ARTICOLUL 8

„Cred în Duhul Sfânt”

687 „Cele ale lui Dumnezeu, nimeni nu le-a cunoscut, decât Duhul lui Dumnezeu” (1 Cor 2, 11). Or, Duhul său, care îl revelează, ni-l face cunoscut pe Cristos, Cuvântul său, Vorba sa vie, dar nu vorbeşte despre sine. Cel care „a grăit prin prooroci” ne face auzit Cuvântul Tatălui. Dar pe El nu îl auzim. Pe El nu-l cunoaştem decât în mişcarea în care El ne revelează Cuvântul şi ne dispune să-l primim în credinţă. Duhul Adevărului, care ni-l „dezvăluie” pe Cristos, nu vorbeşte de la sine¹¹⁰⁴. O astfel de estompare, proprie dumnezeirii, explică motivul pentru care „lumea nu poate să-l primească, pentru că nu-l vede, nici nu-l cunoaşte”, în timp ce aceia care cred în Cristos îl cunosc, pentru că rămâne cu ei¹¹⁰⁵.

688 Biserica, comuniune vie în credinţa apostolilor, pe care o transmite, este locul în care îl cunoaştem pe Duhul Sfânt:

─ în Scripturile pe care le-a inspirat;

─ în Tradiţie, pentru care Părinţii Bisericii sunt martori mereu actuali;

─ în Magisteriul Bisericii pe care îl asistă;

─ în liturgia sacramentală, prin cuvintele şi simbolurile ei, în care Duhul Sfânt ne pune în comuniune cu Cristos;

─ în rugăciune, în care El mijloceşte pentru noi;

─ în charismele şi slujirile prin care se edifică Biserica;

─ în semnele vieţii apostolice şi misionare;

─ în mărturia sfinţilor, în care El îşi manifestă sfinţenia şi continuă lucrarea mântuirii.

I. Misiunea conjugată a Fiului şi Duhului

689 „Cel pe care Tatăl l-a trimis în inimile noastre, Duhul Fiului său” (Gal 4, 6), este cu adevărat Dumnezeu. Consubstanţial Tatălui şi Fiului, El nu poate fi despărţit de aceştia nici în Viaţa intimă a Treimii, nici în darul său de iubire pentru lume. Dar adorând Sfânta Treime, dătătoare de viaţă, de o fiinţă şi nedespărţită, credinţa Bisericii mărturiseşte şi distincţia între Persoane. Când Tatăl îl trimite pe Cuvântul său, El trimite întotdeauna şi Suflarea sa: misiune conjugată, în care Fiul şi Duhul Sfânt sunt distincţi, dar inseparabili. Desigur, Cristos este acela care apare, fiind Chipul văzut al Dumnezeului nevăzut, dar Duhul Sfânt este Cel care îl revelează.

690 Isus este Cristos, „cel uns”, pentru că Duhul îi este ungere şi tot ce se întâmplă începând de la Întrupare decurge din această plinătate¹¹⁰⁶. Când, în sfârşit, Cristos este preamărit¹¹⁰⁷, El poate, la rându-i, de lângă Tatăl, să-l trimită pe Duhul la aceia care cred în El: El le comunică Mărirea sa¹¹⁰⁸, adică pe Duhul Sfânt, care îl preamăreşte¹¹⁰⁹. Misiunea conjugată se va desfăşura de acum înainte în fiii adoptaţi de Tatăl în Trupul Fiului său: misiunea Duhului înfierii va fi de a-i uni cu Cristos şi de a-i face să trăiască în El.

Noţiunea de ungere sugerează (...) că nu există nici o distanţă între Fiul şi Duhul. Într-adevăr, aşa cum între suprafaţa trupului şi ungerea cu ulei nici raţiunea, nici simţurile nu cunosc intermediar, tot atât de directă este legătura Fiului cu Duhul, încât acela care va intra în legătură cu Fiul în credinţă trebuie să întâlnească mai întâi uleiul prin atingere. Deci nu există nici o parte care să nu fie acoperită de Duhul Sfânt. De aceea, mărturisirea Domniei Fiului se face în Duhul Sfânt pentru cei care o primesc, Duhul venind din toate părţile înaintea celor care se apropie în credinţă¹¹¹⁰.