Secţiunea îNTÎI

PE SCURT
561 „Toată viaţa lui Cristos a fost o continuă învăţătură: tăcerile sale, minunile şi gesturile sale, rugăciunea, iubirea sa pentru om, preferinţa sa pentru cei mici şi săraci, acceptarea sacrificiului total pe Cruce pentru răscumpărarea lumii, Învierea sa sunt înfăptuirea cuvântului său şi împlinirea Revelaţiei”⁸¹².

562 Ucenicii lui Cristos trebuie să i se conformeze lui, până ce Cristos va lua chip în ei⁸¹³. „De aceea, suntem cuprinşi în misterele vieţii lui, îmbrăcăm chipul lui, morţi şi înviaţi împreună cu El, până când vom domni împreună cu El”⁸¹⁴.

563 Păstor sau Mag, nu se poate ajunge la Dumnezeu aici, pe pământ, decât îngenunchind în faţa ieslei din Betleem şi adorându-l ascuns într-un prunc plăpând.

564 Prin supunerea sa faţă de Maria şi Iosif, precum şi prin munca sa umilă în timpul lungilor ani de la Nazaret, Isus ne dă exemplul sfinţeniei în viaţa cotidiană de familie şi de muncă.

565 Încă de la începutul vieţii sale publice, la Botezul său, Isus este „Slujitorul” cu totul consacrat operei de răscumpărare care se va împlini prin „botezul” pătimirii sale.

566 Ispitirea din pustiu îl arată pe Isus Mesia smerit, care îl biruie pe Satana prin totala sa adeziune la planul de mântuire voit de Tatăl.

567 Împărăţia cerurilor a fost inaugurată pe pământ de către Cristos. „Ea străluceşte înaintea ochilor oamenilor în cuvântul, în faptele şi în prezenţa lui Cristos”⁸¹⁵. Biserica este sămânţa şi începutul acestei Împărăţii. Cheile ei sunt încredinţate lui Petru.

568 Schimbarea la Faţă a lui Cristos are drept scop să-i întărească pe apostoli în credinţă în vederea Patimilor: urcarea pe „muntele înalt” pregăteşte urcarea pe Calvar. Cristos, Capul Bisericii, manifestă ceea ce Trupul său conţine şi iradiază în Sfintele Taine: „speranţa Gloriei” (Col 1, 27)⁸¹⁶.

569 Isus a urcat de bunăvoie la Ierusalim, deşi ştia că acolo va muri de moarte violentă din cauza împotrivirii păcătoşilor⁸¹⁷.

570 Intrarea lui Isus în Ierusalim manifestă venirea Împărăţiei, pe care Regele-Mesia, întâmpinat în oraş de copii şi de cei smeriţi cu inima, o va împlini prin Paştele Morţii şi Învierii sale.

ARTICOLUL 4

„Isus Cristos a pătimit sub Ponţiu Pilat,

s-a răstignit, a murit şi s-a îngropat»
571 Misterul pascal al Crucii şi Învierii lui Cristos se află în centrul Veştii bune, pe care apostolii şi, urmându-i pe ei, Biserica trebuie s-o vestească lumii. Planul de mântuire al lui Dumnezeu s-a împlinit „o dată pentru totdeauna” (Evr 9, 26) prin moartea răscumpărătoare a Fiului său Isus Cristos.

572 Biserica rămâne credincioasă „interpretării tuturor Scripturilor” făcute de Isus însuşi atât înainte, cât şi după Paştele său: „Nu trebuia oare ca Cristos să pătimească acestea ca să intre în slava sa?” (Lc 24, 26-27. 44-45) Pătimirile lui Isus şi-au luat forma concretă, istorică, din faptul că El a fost „respins de bătrâni, de arhierei şi de cărturari” (Mc 8, 31), care l-au „dat pe mâna păgânilor ca să-l batjocorească, să-l biciuiască şi să-l răstignească” (Mt 20, 19).

573 Credinţa poate deci să încerce să scruteze împrejurările morţii lui Isus, transmise cu fidelitate de Evanghelii⁸¹⁸ şi luminate de alte izvoare istorice, pentru a înţelege mai bine sensul Răscumpărării.

PARAGRAFUL 1. Isus şi Israel

574 Încă de la începuturile slujirii publice a lui Isus, unii dintre farisei şi dintre partizanii lui Irod, împreună cu unii preoţi şi cărturari, s-au înţeles ca să-l piardă⁸¹⁹. Prin unele fapte ale sale (alungare de demoni⁸²⁰; iertarea păcatelor⁸²¹; vindecări în ziua sabatului⁸²²; interpretarea originală a preceptelor de puritate ale Legii⁸²³; familiaritatea cu vameşii şi păcătoşii publici⁸²⁴), Isus a părut unor rău intenţionaţi suspect de a fi posedat de diavol⁸²⁵. Este acuzat de blasfemie⁸²⁶ şi de profeţie mincinoasă⁸²⁷, crime religioase pe care Legea le pedepsea cu moartea prin lapidare⁸²⁸.

575 Multe dintre faptele şi cuvintele lui Isus au fost deci un „semn de împotrivire” (Lc 2, 34) pentru autorităţile religioase de la Ierusalim, cele pe care Evanghelia Sfântului Ioan le numeşte adesea „iudeii”⁸²⁹, mai mult decât pentru oamenii de rând din Poporul lui Dumnezeu⁸³⁰. Cu siguranţă, relaţiile lui cu fariseii nu au fost doar polemice. Farisei sunt şi cei care îl avertizează în legătură cu pericolul care îl pîndeşte⁸³¹. Isus îi laudă pe unii dintre ei, ca pe cărturarul din Mc 12, 34, şi mănâncă în mai multe rânduri la farisei⁸³². Isus confirmă învăţături împărtăşite de această elită religioasă a Poporului lui Dumnezeu: învierea morţilor⁸³³, formele de pietate (pomană, post şi rugăciune)⁸³⁴ şi obiceiul de a se adresa lui Dumnezeu ca Tată, caracterul central al poruncii iubirii faţă de Dumnezeu şi de aproapele⁸³⁵.

576 În ochii multora din Israel, Isus pare că acţionează împotriva instituţiilor esenţiale ale Poporului ales:

─ supunerea faţă de Lege în totalitatea preceptelor ei scrise şi, pentru farisei, în interpretarea tradiţiei orale;

─ caracterul central al Templului de la Ierusalim ca locul sfânt în care Dumnezeu sălăşluieşte în mod privilegiat;

─ credinţa în Dumnezeul unic, la a cărui slavă nu poate fi părtaş nici un om.
I. Isus şi Legea
577 Isus a făcut un avertisment solemn la începutul Cuvântării de pe Munte, în care a prezentat în lumina harului Noului Legământ Legea dată de Dumnezeu pe Sinai la Întâiul Legământ:

„Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau Profeţii: nu am venit să stric, ci să împlinesc. Căci adevăr zic vouă: Înainte de a trece cerul şi pământul, nici o iotă şi nici o linioară din Lege nu vor trece, până ce nu se vor face toate. Deci cel ce va strica una dintre aceste porunci foarte mici şi-i va învăţa astfel pe oameni, foarte mic se va chema în Împărăţia cerurilor; iar cel ce va face şi va învăţa, acesta mare se va chema în Împărăţia cerurilor” (Mt 5, 17-19).

578 Isus, Mesia lui Israel, deci cel mai mare în Împărăţia cerurilor, trebuia să împlinească Legea realizând-o în totalitatea ei până în cele mai neînsemnate precepte, după propriile sale cuvinte. Şi El este singurul care a putut să facă acest lucru în mod desăvârşit⁸³⁶. Evreii, după propria lor mărturisire, nu au putut niciodată să împlinească Legea în totalitatea ei fără a-i încălca nici cel mai mic precept⁸³⁷. De aceea, la fiecare sărbătoare anuală a Ispăşirii, fiii lui Israel cer iertare lui Dumnezeu pentru încălcarea Legii. Într-adevăr, Legea constituie un întreg şi, aşa cum reaminteşte Sfântul Iacob, „cine va păzi toată Legea, dar va greşi într-o singură poruncă, s-a făcut vinovat faţă de toate poruncile” (Iac 2, 10)⁸³⁸.

579 Fariseii ţineau la principiul integralităţii respectării Legii nu numai în litera, ci şi în spiritul ei. Scoţându-l în evidenţă pentru Israel, ei i-au condus pe mulţi evrei din vremea lui Isus la un zel religios excesiv⁸³⁹. Acest zel, dacă nu voia să se transforme într-o cazuistică „ipocrită”⁸⁴⁰, nu putea decât să pregătească Poporul pentru acea intervenţie extraordinară a lui Dumnezeu, care va fi îndeplinirea desăvârşită a Legii prin singurul Drept în locul tuturor păcătoşilor⁸⁴¹.

580 Împlinirea desăvârşită a Legii nu putea să fie decât lucrarea dumnezeiescului Legislator născut sub Lege în persoana Fiului⁸⁴². În Isus, Legea nu mai apare săpată pe table de piatră, ci „în adâncul inimii” (Ier 31, 33) Slujitorului, care, „propovăduind Legea cu fidelitate” (Is 42, 3), a devenit „legământul poporului” (Is 42, 6). Isus împlineşte Legea până la a lua asupra sa „blestemul Legii” (Gal 3, 13) la care sunt expuşi cei ce nu „stăruie întru toate în cele scrise în cartea Legii” (Gal 3, 10), căci „moartea lui Cristos a fost suferită pentru răscumpărarea greşelilor de sub Întâiul Legământ” (Evr 9, 15).

581 Isus a apărut în ochii iudeilor şi a conducătorilor lor spirituali ca un „rabbi”⁸⁴³. El a discutat adesea în cadrul interpretării rabinice aLegii⁸⁴⁴. Dar, în acelaşi timp, Isus nu putea să nu-i contrarieze pe învăţătorii Legii, căci nu se mulţumea să-şi propună interpretarea printre cele ale acestora, ci „El îi învăţa ca unul care are putere, iar nu cum îi învăţau cărturarii” (Mt 7, 28-29). În El este acelaşi Cuvânt al lui Dumnezeu care a răsunat pe Sinai ca să-i dea lui Moise Legea scrisă şi care se face auzit din nou pe Muntele fericirilor⁸⁴⁵. Acesta nu strică Legea, ci o împlineşte, dând în chip dumnezeiesc interpretarea ei ultimă: „Aţi auzit că s-a zis celor de demult, (...) Eu însă vă spun” (Mt 5, 33-34). Cu aceeaşi putere dumnezeiască El neagă unele „datini omeneşti” (Mc 7, 8) ale fariseilor, care „desfiinţează Cuvântul lui Dumnezeu” (Mc 7, 13).

582 Mergând mai departe, Isus împlineşte Legea privind puritatea alimentelor, atât de importantă în viaţa cotidiană a iudeilor, dezvăluind sensul ei „pedagogic”⁸⁴⁶ printr-o interpretare dumnezeiască: „Nimic din ceea ce intră în om din afară nu poate să-l spurce”; declara astfel pure toate alimentele. „Ceea ce iese din om, aceea îl spurcă. Căci dinăuntru, din inima omului, ies cugetele cele rele” (Mc 7, 18-21). Dând cu autoritate dumnezeiască interpretarea definitivă a Legii, Isus a fost înfruntat de unii învăţători ai Legii, care nu acceptau interpretarea sa despre Lege, deşi garantată de semnele dumnezeieşti care o însoţeau⁸⁴⁷. Acest lucru este valabil, în special, cu privire la problema sabatului: Isus reaminteşte, adesea cu argumente rabinice⁸⁴⁸, că odihna sabatului nu este tulburată de slujirea lui Dumnezeu⁸⁴⁹ sau a aproapelui⁸⁵⁰, slujire pe care o împlinesc vindecările sale.
II. Isus şi Templul
583 Isus, asemenea profeţilor dinaintea lui, a mărturisit cel mai adânc respect pentru Templul de la Ierusalim. El a fost prezentat aici de către Iosif şi Maria la patruzeci de zile după naştere⁸⁵¹. La vârsta de doisprezece ani, El se hotărăşte să rămână în Templu pentru a le reaminti părinţilor săi că se cuvine ca El să fie în cele ale Tatălui său⁸⁵². Aici a urcat El în fiecare an, cel puţin de Paşte, în timpul vieţii sale ascunse⁸⁵³; însăşi slujirea sa publică a fost ritmată de pelerinajele la Ierusalim cu ocazia marilor sărbători iudaice⁸⁵⁴.

584 Isus a urcat la Templu ca în locul privilegiat al întâlnirii cu Dumnezeu. Templul este pentru El lăcaşul Tatălui său, o casă de rugăciune, şi este indignat de faptul că incinta exterioară a devenit un loc de negoţ⁸⁵⁵. Dacă îi goneşte pe negustori din Templu, o face din iubire plină de gelozie pentru Tatăl său: „Nu faceţi casa Tatălui meu casă de negustorie. Şi şi-au adus aminte ucenicii lui că este scris: «Râvna casei tale mă mistuie» (Ps 69, 10)” (In 2, 16-17). După Învierea lui, apostolii au păstrat un respect religios pentru Templu⁸⁵⁶.

585 În preajma pătimirii sale, Isus a vestit totuşi ruina acestui splendid edificiu din care nu va rămâne piatră peste piatră⁸⁵⁷. Este vorba despre vestirea unui semn al timpului din urmă, care va începe chiar cu Paştele său⁸⁵⁸. Dar această profeţie a fost raportată deformat de către martori mincinoşi la interogatoriul de la marele preot⁸⁵⁹ şi i-a fost repetată ca insultă pe când era ţintuit pe Cruce⁸⁶⁰.

586 Departe de a fi fost ostil Templului⁸⁶¹, unde şi-a împărtăşit esenţialul învăţăturii sale⁸⁶², Isus a vrut să plătească darea pentru Templu asociindu-şi-l pe Petru⁸⁶³, pe care tocmai îl aşezase drept temelie Bisericii sale viitoare⁸⁶⁴. Mai mult, El s-a identificat cu Templul, prezentându-se drept lăcaşul definitiv al lui Dumnezeu printre oameni⁸⁶⁵. De aceea, uciderea lui în trup⁸⁶⁶ vesteşte distrugerea Templului, care va face cunoscută intrarea într-o nouă eră a istoriei mântuirii: „Va veni ceasul când nici pe acest munte, nici la Ierusalim nu-l veţi adora pe Tatăl” (In 4, 21)⁸⁶⁷.

III. Isus şi credinţa lui Israel în Dumnezeul unic şi mântuitor
587 Dacă Legea şi Templul de la Ierusalim au putut fi prilej de „împotrivire”⁸⁶⁸ din partea lui Isus faţă de autorităţile religioase ale lui Israel, pentru acestea, adevărata piatră de încercare a fost rolul lui în răscumpărarea păcatelor, lucrare dumnezeiască prin excelenţă⁸⁶⁹.

588 Isus i-a scandalizat pe farisei mâncând cu vameşii şi cu păcătoşii⁸⁷⁰ cu aceeaşi familiaritate ca şi cu ei, fariseii⁸⁷¹. Împotriva acelora dintre ei „care se credeau drepţi şi îi priveau cu dispreţ pe ceilalţi” (Lc 18, 9)⁸⁷², Isus a afirmat: „N-am venit să-i chem pe drepţi, ci pe păcătoşi la pocăinţă” (Lc 5, 32). El a mers mult mai departe, proclamând în faţa fariseilor că, păcatul fiind univer-sal⁸⁷³, cei care pretind că nu au nevoie de mântuire se amăgesc pe ei înşişi în ceea ce îi priveşte⁸⁷⁴.

589 Isus a scandalizat mai cu seamă prin faptul că a identificat comportarea sa plină de milă faţă de păcătoşi cu atitudinea lui Dumnezeu însuşi faţă de aceştia⁸⁷⁵. El a mers până la a lăsa să se înţeleagă că, mâncând împreună cu păcătoşii⁸⁷⁶, îi accepta la ospăţul mesianic⁸⁷⁷. Dar Isus a pus în dilemă autorităţile religioase ale lui Israel, mai ales iertând păcatele. Nu vor spune pe bună dreptate, îngrozite: „Numai Dumnezeu poate ierta păcatele”? (Mc 2, 7) Iertând păcatele, Isus ori huleşte, căci, om fiind, se face egalul lui Dumnezeu⁸⁷⁸, ori spune adevărul şi persoana sa face prezentă şi revelează numele lui Dumnezeu⁸⁷⁹.

590 Numai identitatea divină a persoanei lui Isus poate justifica o exigenţă atât de absolută ca aceasta: „Cine nu este cu mine este împotriva mea” (Mt 12, 30); tot aşa, când spune că El este „mai mult decât Iona, (...) mai mult decât Solomon” (Mt 12, 41-42), „mai mult decât Templul” (Mt 12, 6); când reaminteşte cu privire la persoana sa că David l-a numit pe Mesia Domnul său⁸⁸⁰, când afirmă: „Înainte să fie Abraham, Eu sunt” (In 8, 58); şi, de asemenea: „Tatăl şi cu mine una suntem” (In 10, 30).

591 Isus a cerut autorităţilor religioase de la Ierusalim să creadă în El pentru lucrările Tatălui său, pe care El le împlineşte⁸⁸¹. Dar un asemenea act de credinţă trebuia să treacă printr-o tainică moarte pentru sine însuşi spre o nouă „naştere de sus” (In 3, 7) prin atracţia harului dumnezeiesc⁸⁸². O astfel de cerinţă de convertire în faţa unei împliniri atât de surprinzătoare a făgăduinţelor⁸⁸³ explică tragica neînţelegere a Sinedriului, care a socotit că Isus era vrednic de moarte ca hulitor⁸⁸⁴. Membrii acestuia acţionau astfel atât din „neştiinţă”⁸⁸⁵, cât şi din „împietrirea” (Mc 3, 5; Rom 11, 25) „necredinţei” (Rom 11, 20).
PE SCURT
592 Isus nu a desfiinţat Legea de pe Sinai, ci a dus-o la împlinire⁸⁸⁶ cu o asemenea desăvârşire⁸⁸⁷ încât îi revelează semnificaţia ultimă⁸⁸⁸ şi răscumpără încălcarea ei⁸⁸⁹.

593 Isus a venerat Templul urcând acolo cu prilejul sărbătorilor iudaice de pelerinaj şi a iubit cu o iubire geloasă acest lăcaş al lui Dumnezeu printre oameni. Templul prefigurează misterul său. Dacă îi vesteşte distrugerea, o face pentru a pune în lumină propria sa moarte şi intrarea într-o nouă eră a istoriei mântuirii, în care Trupul său va fi Templul definitiv.

594 Isus a săvârşit fapte, ca, de exemplu, iertarea păcatelor, care l-au arătat a fi însuşi Dumnezeul mântuitor⁸⁹⁰. Unii iudei, care, nerecunoscându-l pe Dumnezeu făcut om⁸⁹¹, vedeau în El „un om care se face pe sine Dumnezeu” (In 10, 33), l-au judecat ca blasfemiator.

PARAGRAFUL 2. Isus a murit răstignit

I. Procesul lui Isus

Diferitele atitudini ale autorităţilor iudaice faţă de Isus

595 Printre autorităţile religioase de la Ierusalim nu numai că au existat oameni ca fariseul Nicodim⁸⁹² şi importantul personaj Iosif din Arimateea, care erau în secret ucenici ai lui Isus⁸⁹³, dar multă vreme au avut loc neînţelegeri în privinţa lui⁸⁹⁴, încât, chiar în ajunul Pătimirii, Sfântul Ioan a putut să spună despre ei că „mulţi au crezut în El”, deşi într-un mod imperfect (In 12, 42). Acest lucru nu este nicidecum de mirare, dacă se ţine seama de faptul că a doua zi după Rusalii o „mulţime de preoţi se supuneau credinţei” (Fapte 6, 7) şi „unii din gruparea fariseilor trecuseră la credinţă” (Fapte 15, 5), încât Sfântul Iacob poate să-i spună Sfântului Paul: „Câte mii de iudei au crezut şi toţi sunt plini de râvnă pentru Lege” (Fapte 21, 20).

596 Autorităţile religioase de la Ierusalim nu au fost unanime în conduita de urmat faţă de Isus⁸⁹⁵. Fariseii i-au ameninţat cu excomunicarea pe aceia care l-ar urma⁸⁹⁶. Celor care se temeau că „toţi vor crede în Isus şi vor veni romanii şi ne vor lua şi ţara şi Neamul” (In 11, 48), marele preot Caiafa le propune, proorocind: „Ne este mai de folos să moară un om pentru popor, decât să piară tot neamul” (In 11, 49-50). După ce l-a declarat pe Isus „vrednic de moarte” (Mt 26, 66) pentru blasfemie, Sinedriul, întrucât îşi pierduse dreptul de a condamna la moarte⁸⁹⁷, îl predă pe Isus romanilor, acuzându-l de revoltă politică⁸⁹⁸, ceea ce îl va pune alături de Baraba cel acuzat de „răscoală” (Lc 23, 19). Marii preoţi exercită şi asupra lui Pilat ameninţări politice pentru a obţine condamnarea lui Isus la moarte⁸⁹⁹.

Evreii nu sunt răspunzători în mod colectiv de moartea lui Isus

597 Ţinând seama de complexitatea istorică a procesului lui Isus, exprimată în relatările evanghelice, şi oricare ar fi fost păcatul personal al actorilor procesului (Iuda, Sinedriul, Pilat) pe care numai Dumnezeu îl cunoaşte, răspunderea nu poate fi atribuită tuturor evreilor de la Ierusalim, în ciuda strigătelor unei mulţimi manipulate⁹⁰⁰ şi a reproşurilor globale cuprinse în chemările la convertire de după Rusalii⁹⁰¹. Isus însuşi, iertând pe Cruce⁹⁰², şi, pe urmele lui, Petru au făcut dreptate „neştiinţei” (Fapte 3, 17) evreilor de la Ierusalim şi chiar a căpeteniilor lor. Cu atât mai puţin, pornind de la strigătul poporului: „Sângele lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri!” (Mt 27, 25), care reprezintă o formulă de ratificare⁹⁰³, nu se poate extinde responsabilitatea asupra altor evrei în spaţiu şi în timp:

De aceea, Biserica a declarat la Conciliul al II-lea din Vatican: „Cele săvârşite în timpul Patimii nu pot fi imputate nici tuturor evreilor care trăiau atunci, fără deosebire, nici evreilor de azi. (...) Evreii nu trebuie să fie prezentaţi nici ca respinşi de Dumnezeu, nici ca blestemaţi, ca şi cum acest lucru ar decurge din Sfânta Scriptură”⁹⁰⁴.
Toţi păcătoşii au fost autorii pătimirii lui Cristos
598 Biserica, în Magisteriul credinţei şi în mărturia sfinţilor, n-a uitat niciodată că „păcătoşii înşişi au fost autorii şi, într-un fel, instrumentele tuturor chinurilor pe care le-a îndurat dumnezeiescul Răscumpărător”⁹⁰⁵. Ţinând seama de faptul că păcatele noastre îl ating pe Cristos însuşi⁹⁰⁶, Biserica nu ezită să impute creştinilor responsabilitatea cea mai gravă în pătimirea lui Isus, responsabilitate cu care ei i-au copleşit prea adesea numai pe evrei:

Trebuie să-i socotim vinovaţi de această îngrozitoare greşeală pe cei care continuă să cadă din nou în păcatele lor. De vreme ce crimele noastre au făcut ca Domnul nostru Isus Cristos să îndure chinul Crucii, de bună seamă cei care se cufundă în dezordini şi în rău „îl răstignesc din nou în inima lor, atât cât ţine de ei, pe Fiul lui Dumnezeu prin păcatele lor şi-l fac de batjocură” (Evr 6, 6). Şi trebuie să recunoaştem că, în acest caz, crima noastră este mai mare decât a evreilor. Căci ei, după mărturia Apostolului, „dacă l-ar fi cunoscut pe Regele slavei, nu l-ar fi răstignit niciodată” (1 Cor 2, 8). Noi, dimpotrivă, mărturisim că îl cunoaştem. Iar când îl renegăm prin faptele noastre, ridicăm, într-un fel, asupra lui mâinile noastre ucigaşe⁹⁰⁷.

Şi nu diavolii, nu ei l-au răstignit; tu l-ai răstignit împreună cu ei şi îl mai răstigneşti încă, desfătându-te în vicii şi păcate⁹⁰⁸.
II. Moartea răscumpărătoare a lui Cristos în planul dumnezeiesc de mântuire
„Isus dat morţii după planul dinainte stabilit al lui Dumnezeu”
599 Moartea violentă a lui Isus nu a fost rodul întâmplării într-un concurs nefast de împrejurări. Ea ţine de misterul planului lui Dumnezeu, aşa cum explică Sfântul Petru evreilor din Ierusalim în prima sa cuvântare de la Rusalii: „El a fost dat morţii după planul rânduit şi după ştiinţa cea dinainte a lui Dumnezeu” (Fapte 2, 23). Acest limbaj biblic nu vrea să spună că cei care l-au „dat morţii pe Isus” (Fapte 3, 13) au fost doar executanţii pasivi ai unui scenariu scris de Dumnezeu.

600 Pentru Dumnezeu, toate clipele timpului sunt prezente în actualitatea lor. El stabileşte deci planul său etern de „predestinare”, incluzând în el răspunsul liber al fiecărui om dat harului său: „Căci asupra sfântului tău slujitor, Isus, pe care tu l-ai uns, s-au adunat laolaltă, cu adevărat, în cetatea aceasta, şi Irod, şi Ponţiu Pilat cu păgânii şi cu popoarele lui Israel⁹⁰⁹, aşa încât au împlinit toate câte mâna ta şi planul tău mai dinainte au rânduit să fie” (Fapte 4, 27-28). Dumnezeu a îngăduit faptele născute din orbirea lor⁹¹⁰ în vederea împlinirii planului său de mântuire⁹¹¹.

„A murit pentru păcatele noastre, după Scripturi”
601 Planul dumnezeiesc de mântuire prin moartea „Slujitorului celui Drept” (Is 53, 11)⁹¹² fusese dinainte vestit în Scriptură ca un mister de răscumpărare universală, adică de eliberare a oamenilor din sclavia păcatului⁹¹³. Sfântul Paul declară, într-o mărturisire de credinţă despre care spune că a „primit-o”

(1 Cor 15, 3), că „Cristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi”⁹¹⁴. Moartea răscumpărătoare a lui Isus împlineşte îndeosebi profeţia despre Slujitorul care suferă⁹¹⁵. Isus însuşi a prezentat sensul vieţii şi al morţii sale în lumina Slujitorului care suferă⁹¹⁶. După Învierea sa, El a dat ucenicilor de la Emmaus⁹¹⁷ această interpretare a Scripturilor şi apoi apostolilor înşişi⁹¹⁸.

„Dumnezeu l-a făcut păcat pentru noi”
602 Sfântul Petru poate aşadar să formuleze astfel credinţa apostolică în planul dumnezeiesc de mântuire: „Voi aţi fost răscumpăraţi din traiul vostru deşert, moştenit de la părinţi, cu sângele cel scump al lui Cristos, ca al unui miel nevinovat şi neprihănit, care a fost orânduit mai înainte de întemeierea lumii, iar apoi arătat, în vremurile din urmă, pentru voi” (1 Pentru 1, 18-20). Păcatele oamenilor, ca urmare a păcatului strămoşesc, sunt sancţionate prin moarte⁹¹⁹. Trimiţându-l pe propriul său Fiu în condiţia de sclav⁹²⁰, condiţia unei omeniri decăzute şi sortite morţii din cauza păcatului⁹²¹, „Dumnezeu l-a făcut pentru noi păcat pe El, care n-a cunoscut păcatul, ca să dobândim în El dreptatea lui Dumnezeu” (2 Cor 5, 21).

603 Isus nu a cunoscut reprobarea ca şi cum El însuşi ar fi păcătuit⁹²². Însă în iubirea răscumpărătoare care îl unea dintotdeauna cu Tatăl⁹²³, El ne-a asu-mat în despărţirea noastră de Dumnezeu datorată păcatului, astfel încât a putut spune în numele nostru pe Cruce: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” (Mc 15, 34; Ps 22, 1) Făcându-l astfel solidar cu noi, păcătoşii, „Dumnezeu nu l-a cruţat pe însuşi Fiul său, ci l-a dat pentru noi toţi” (Rom 8, 32), ca să fim „împăcaţi cu El prin moartea Fiului său” (Rom 5, 10).

Dumnezeu are iniţiativa iubirii răscumpărătoare universale
604 Dându-l pe Fiul său pentru păcatele noastre, Dumnezeu arată că planul său cu privire la noi este un plan de iubire binevoitoare, care precede orice merit din partea noastră: „În aceasta stă iubirea, nu în faptul că noi l-am fi iubit pe Dumnezeu, ci El ne-a iubit pe noi şi l-a trimis pe Fiul său jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre” (1 In 4, 10)⁹²⁴. „Dar Dumnezeu îşi arată dragostea faţă de noi prin aceea că, pe când noi eram încă păcătoşi, Cristos a murit pentru noi” (Rom 5, 8).

605 Această iubire nu exclude pe nimeni: Isus a reamintit acest lucru în concluzia parabolei despre oaia rătăcită: „Nu e voia Tatălui vostru din ceruri să piară vreunul dintr-aceştia mici” (Mt 18, 14). El afirmă că a venit „să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi” (Mt 20, 28); acest ultim termen nu este restrictiv: el pune faţă în faţă omenirea întreagă cu unica persoană a Răscumpărătorului, care se dăruieşte pentru a o mântui⁹²⁵. Biserica, urmându-i pe apostoli⁹²⁶, învaţă că Cristos a murit pentru toţi oamenii, fără excepţie. „Nu există, nu a existat şi nu va exista nici un om pentru care Cristos să nu fi pătimit”⁹²⁷.