Secţiunea îNTÎI

III. Cristos s-a oferit pe sine Tatălui pentru păcatele noastre
Întreaga viaţă a lui Cristos este ofrandă adusă Tatălui
606 Fiul lui Dumnezeu, „coborât din cer nu pentru a face voia sa, ci voia Tatălui său, care l-a trimis” (In 6, 38), „zice intrând în lume: «Iată, vin (...) să fac voia ta, Dumnezeule». Şi întru această voinţă suntem sfinţiţi prin jertfa trupului lui Isus Cristos, o dată pentru totdeauna” (Evr 10, 5-10). Din prima clipă a Întrupării sale, Fiul îmbrăţişează planul dumnezeiesc de mântuire în misiunea sa de răscumpărare: „Mâncarea mea este să fac voia Celui care m-a trimis şi să împlinesc lucrarea lui” (In 4, 34). Jertfa lui Isus „pentru păcatele lumii întregi” (1 In 2, 2) este expresia comuniunii sale de iubire cu Tatăl: „Pentru aceasta mă iubeşte Tatăl, fiindcă Eu îmi pun viaţa” (In 10, 17). „Dar ca să cunoască lumea că Eu îl iubesc pe Tatăl şi precum Tatăl mi-a poruncit, aşa fac” (In 14, 31).

607 Dorinţa de a îmbrăţişa planul de iubire răscumpărătoare al Tatălui său însufleţeşte întreaga viaţă a lui Isus⁹²⁸, căci patima sa răscumpărătoare este raţiunea de a fi a Întrupării: „Ce să spun: Tată, izbăveşte-mă de ceasul acesta? Dar pentru aceasta am venit în ceasul acesta” (In 12, 27). „Nu voi bea, oare, paharul pe care mi l-a dat Tatăl?” (In 18, 11). Şi iarăşi, pe Cruce, înainte de „a se fi săvârşit” (In 19, 30), El spune: „Mi-e sete” (In 19, 28).

„Mielul care ia asupra sa păcatul lumii”
608 După ce a acceptat să-l boteze în rând cu păcătoşii⁹²⁹, Ioan Botezătorul l-a văzut şi l-a arătat în Isus pe „Mielul lui Dumnezeu, cel care ia asupra sa păcatul lumii” (In 1, 29)⁹³⁰. El arată astfel că Isus este, în acelaşi timp, Slujitorul care suferă şi care, fără glas, se lasă dus la moarte (Is 53, 7)⁹³¹ şi poartă păcatul celor mulţi⁹³², şi mielul pascal, simbol al răscumpărării lui Israel la întâiul Paşti (Ex 12, 3-14)⁹³³. Întreaga viaţă a lui Cristos îi exprimă misiunea: „să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi” (Mc 10, 45).
Isus îmbrăţişează de bunăvoie iubirea răscumpărătoare a Tatălui
609 Îmbrăţişând în inima sa omenească iubirea faţă de oameni a Tatălui, Isus „până la sfârşit i-a iubit” (In 13, 1), căci „mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca viaţa să şi-o pună pentru prietenii săi” (In 15, 13). Astfel, în suferinţă şi în moarte, firea sa omenească a devenit instrumentul liber şi desăvârşit al iubirii sale dumnezeieşti, care vrea mântuirea oamenilor⁹³⁴. Într-adevăr, El a acceptat de bunăvoie patima şi moartea din iubire faţă de Tatăl şi faţă de oamenii pe care Acesta vrea să-i mântuiască: „Nimeni nu-mi ia viaţa, ci Eu de la mine însumi o pun” (In 10, 18). De aici, libertatea suverană a Fiului lui Dumnezeu când merge de bunăvoie la moarte⁹³⁵.
La Cina cea de taină, Isus a anticipat oferirea de bunăvoie a vieţii sale
610 Suprema expresie a oferirii de bunăvoie a lui Isus este cina pe care a luat-o cu cei doisprezece apostoli⁹³⁶, în „noaptea în care a fost vândut” (1 Cor 11, 23). În ajunul pătimirii sale, pe când era încă în libertate, Isus a făcut din această ultimă Cină cu apostolii memorialul jertfirii sale de bunăvoie Tatălui⁹³⁷ pentru mântuirea oamenilor: „Acesta este Trupul meu, care se dă pentru voi” (Lc 22, 19). „Acesta este Sângele meu, al Legământului, cel care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor” (Mt 26, 28).

611 Euharistia pe care o instituie în acest moment va fi „memorialul” (1 Cor 11, 25) jertfei sale. Isus îi include pe apostoli în propria sa ofrandă şi le cere s-o perpetueze⁹³⁸. Prin aceasta, Isus îi instituie pe apostolii săi ca preoţi ai Noului Legământ: „Pentru ei, Eu mă consacru pe mine însumi, ca şi ei să fie consacraţi întru adevăr” (In 17, 19)⁹³⁹.

Agonia din Getsemani
612 Potirul Noului Legământ, pe care l-a anticipat la Cina cea de taină oferindu-se pe sine însuşi⁹⁴⁰, Isus îl acceptă apoi din mâinile Tatălui în agonia din Getsemani⁹⁴¹, făcându-se „ascultător până la moarte” (Fil 2, 8; cf. Evr 5, 7-8).

Isus se roagă: „Tată, de este cu putinţă, treacă de la mine paharul acesta...” (Mt 26, 39) El exprimă astfel groaza pe care moartea o inspiră firii sale omeneşti. Într-adevăr, aceasta, ca şi a noastră, este destinată vieţii veşnice: în plus, spre deosebire de a noastră, este cu desăvârşire lipsită de păcat⁹⁴², care este cauza morţii⁹⁴³, dar, mai presus de toate, este asumată de persoana dumnezeiască a „Începătorului vieţii” (Fapte 3, 15), a „Celui viu” (Ap 1, 18)⁹⁴⁴. Acceptând în voinţa sa umană să se facă voia Tatălui⁹⁴⁵, El acceptă moartea ca răscumpărare pentru „a purta El însuşi greşelile noastre, în trupul său, pe lemn” (1 Pt 2, 24).

Moartea lui Cristos este jertfa unică şi definitivă
613 Moartea lui Cristos este în acelaşi timp Jertfa Pascală care împlineşte răscumpărarea definitivă a oamenilor⁹⁴⁶ prin „Mielul ce ridică păcatul lumii” (In 1, 29)⁹⁴⁷, precum şi Jertfa Noului Legământ⁹⁴⁸, care îl pune din nou pe om în comuniune cu Dumnezeu⁹⁴⁹, împăcându-l cu El prin „sângele care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor” (Mt 26, 28)⁹⁵⁰.

614 Această jertfă a lui Cristos este unică, ea desăvârşeşte şi întrece toate jertfele⁹⁵¹. Este, înainte de toate, un dar al lui Dumnezeu Tatăl: Tatăl îl dă pe Fiul său pentru a ne împăca cu Sine⁹⁵². Este în acelaşi timp ofrandă a Fiului lui Dumnezeu făcut om, care, în mod liber şi din iubire⁹⁵³, îşi oferă viaţa⁹⁵⁴ Tatălui său prin Duhul Sfânt⁹⁵⁵ pentru a repara neascultarea noastră.

Isus pune ascultarea sa în locul neascultării noastre
615 „Precum prin neascultarea unuia singur s-au făcut păcătoşi cei mulţi, tot aşa, prin ascultarea unuia singur se vor face drepţi cei mulţi” (Rom 5, 19). Prin ascultarea sa până la moarte, Isus a săvârşit substituirea Slujitorului care suferă, a celui care „îşi dă viaţa ca jertfă de ispăşire”, „pentru că a purtat fărădelegile multora” „pe care îi va îndreptăţi şi fărădelegile lor le va lua asupra sa” (Is 53, 10-12). Isus a adus reparare pentru greşelile noastre şi îndestulare Tatălui pentru păcatele noastre⁹⁵⁶.
Pe Cruce, Isus îşi desăvârşeşte jertfa
616 „Iubirea până la sfârşit” (In 13, 1) conferă jertfei lui Cristos valoarea de răscumpărare şi de reparare, de ispăşire şi de îndestulare. El ne-a cunoscut şi ne-a iubit pe toţi în oferirea vieţii sale⁹⁵⁷. „Dragostea lui Cristos nu ne dă răgaz la gândul că, dacă unul a murit pentru toţi, atunci toţi au murit” (2 Cor 5, 14). Nici un om, oricât de sfânt, nu ar fi fost în măsură să ia asupra sa păcatele tuturor oamenilor şi să se ofere ca jertfă pentru toţi. Existenţa în Cristos a Persoanei dumnezeieşti a Fiului, care întrece şi, în acelaşi timp, îmbrăţişează toate persoanele umane, şi care îl constituie drept Capul întregii omeniri, face posibilă jertfa sa răscumpărătoare pentru toţi.

617 Sua sanctissima passione in ligno crucis nobis iustificationem meruit ─ „Prin Patima sa sfântă pe lemnul Crucii, El ne-a meritat îndreptăţirea”, învaţă Conciliul Tridentin⁹⁵⁸, subliniind caracterul unic al jertfei lui Cristos ca „izvor de mântuire veşnică” (Evr 5, 9). Biserica venerează Crucea, cântând: O crux, ave, spes unica! ─ „Cruce, unică speranţă!”⁹⁵⁹

Participarea noastră la jertfa lui Cristos
618 Crucea este jertfa unică a lui Cristos, „unicul Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni” (1 Tim 2, 5). Dar, deoarece în Persoana sa dumnezeiască întrupată „s-a unit, într-un fel, El însuşi cu orice om”⁹⁶⁰, El „oferă tuturor posibilitatea ca, într-un mod cunoscut de Dumnezeu, să fie asociaţi Misterului pascal”⁹⁶¹. El îi cheamă pe ucenicii săi „să-şi ia Crucea şi să-l urmeze” (Mt 16, 24), căci „El a pătimit pentru noi, lăsându-ne pildă, ca să păşim pe urmele lui” (1 Pt 2, 21). El vrea deci să-i asocieze jertfei sale răscumpărătoare pe aceia care îi sunt cei dintâi beneficiari⁹⁶². Aceasta se împlineşte în cel mai înalt grad în persoana Mamei sale, asociată mai intim decât oricine misterului suferinţei sale răscumpărătoare⁹⁶³:

În afară de Cruce, nu există altă scară care duce la cer⁹⁶⁴.

PE SCURT
619 „Cristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi” (1 Cor 15, 3).

620 Mântuirea noastră decurge din iniţiativa de iubire a lui Dumnezeu pentru noi, căci „El ne-a iubit şi l-a trimis pe Fiul său jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre” (1 In 4, 10). „Dumnezeu a împăcat lumea cu sine în Cristos” (2 Cor 5, 19).

621 Isus s-a oferit în mod liber pentru mântuirea noastră. El semnifică acest dar şi îl realizează anticipat la Cina cea de taină: „Acesta este trupul meu, care se dă pentru voi” (Lc 22, 19).
622 Răscumpărarea săvârşită de Cristos constă în aceasta: El „a venit să-şi dea viaţa răscumpărare pentru mulţi” (Mt 20, 28), adică „iubindu-i pe ai săi până la sfârşit” (In 13, 1), pentru ca ei să fie „răscumpăraţi din viaţa deşartă, moştenită de la părinţi” (1 Pt 1, 18).

623 Prin ascultarea sa plină de iubire faţă de Tatăl, „până la moartea pe Cruce” (Fil 2, 8), Isus împlineşte misiunea de ispăşire⁹⁶⁵ a Slujitorului care suferă şi care îi „îndreptăţeşte pe mulţi, luând asupra sa fărădelegile lor” (Is 53, 11)⁹⁶⁶.

PARAGRAFUL 3. Isus Cristos a fost îngropat

624 „Prin harul lui Dumnezeu, El a gustat moartea pentru fiecare om” (Evr 2, 9). În planul său de mântuire, Dumnezeu a hotărât nu numai ca Fiul său „să moară pentru păcatele noastre” (1 Cor 15, 3), ci şi „să guste moartea”, adică să cunoască starea de moarte, starea de despărţire între suflet şi trup, în timpul cuprins între momentul în care şi-a dat ultima suflare pe Cruce şi momentul în care a înviat. Această stare de moarte a lui Cristos este misterul mormântului şi al coborârii în iad. Acesta este misterul Sâmbetei Sfinte, în care Cristos aşezat în mormânt⁹⁶⁷ manifestă marea odihnă sabatică a lui Dumnezeu⁹⁶⁸ după împlinirea⁹⁶⁹ mântuirii oamenilor, ce instaurează pacea în Univers⁹⁷⁰.

Cristos în mormânt cu trupul
625 Şederea lui Cristos în mormânt constituie legătura reală între starea de pasibilitate??? a lui Cristos înainte de Paşte şi starea actuală de slavă a Celui înviat. Este aceeaşi persoană a „Celui viu” care poate să spună: „Am fost mort şi, iată, sunt viu, în vecii vecilor” (Ap 1, 18):

Dumnezeu (Fiul) n-a împiedicat moartea să-i despartă sufletul de trup, după rânduiala firii, ci le-a unit din nou laolaltă prin Înviere, pentru ca El însuşi să fie în Persoana sa punctul de întâlnire între moarte şi viaţă, curmând în sine descompunerea firii pricinuită de moarte şi devenind El însuşi principiu de unire pentru părţile despărţite⁹⁷¹.

626 Deoarece „Începătorul vieţii”, care a fost dat morţii (Fapte 3, 15), este cu adevărat „Cel viu care a înviat” (Lc 24, 5-6), era necesar ca Persoana dumnezeiască a Fiului lui Dumnezeu să continue să-şi asume sufletul şi trupul despărţite prin moarte:

Persoana unică nu s-a aflat împărţită în două persoane, pentru că la moartea lui Cristos sufletul a fost despărţit de trup; căci trupul şi sufletul lui Cristos au existat cu acelaşi titlu de la început în Persoana Cuvântului; şi în moarte, deşi despărţite unul de celălalt, au rămas fiecare cu una şi aceeaşi Persoană a Cuvântului⁹⁷².

„Nu-l vei lăsa pe Cel sfânt al tău să vadă putrezirea”
627 Moartea lui Cristos a fost moarte adevărată, întrucât a pus capăt existenţei sale umane pământeşti. Dar, din cauza unirii pe care trupul său a păstrat-o cu Persoana Fiului, El n-a devenit rămăşiţă pământească asemenea celorlalţi, căci „puterea dumnezeiască a apărat trupul lui Cristos de stricăciune”⁹⁷³. Se poate spune în acelaşi timp despre Cristos „că s-a luat de pe pământ viaţa lui” (Is 53, 8) şi că „Trupul meu se va odihni întru nădejde. Căci nu vei lăsa sufletul meu în iad, nici nu-l vei da pe Cel sfânt al tău să vadă putrezirea” (Fapte 2, 26-27)⁹⁷⁴. Învierea lui Isus „a treia zi” (1 Cor 15, 4; Lc 24, 46)⁹⁷⁵ este dovada acestui lucru, căci se socotea că putrezirea se arată începând cu ziua a patra⁹⁷⁶.
„Înmormântaţi împreună cu Cristos...”
628 Botezul, care are ca semn originar şi plenar cufundarea în apă, semnifică eficient coborârea în mormânt a creştinului care moare pentru păcat împreună cu Cristos în vederea unei noi vieţi: „Am fost îngropaţi împreună cu Cristos, prin botez, în moarte, pentru ca, precum a fost înviat Cristos din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii” (Rom 6, 4)⁹⁷⁷.
PE SCURT
629 Isus a gustat moartea pentru fiecare om⁹⁷⁸. Cel care a murit şi a fost îngropat a fost cu adevărat Fiul lui Dumnezeu făcut om.

630 În timpul şederii lui Cristos în mormânt, Persoana sa dumnezeiască a continuat să-şi asume atât sufletul, cât şi trupul, despărţite totuşi prin moarte. De aceea, trupul lui Cristos mort „n-a cunoscut putrezirea” (Fapte 13, 37).

ARTICOLUL 5

„Isus Cristos s-a coborât în iad,

a treia zi a înviat din morţi”

631 „Isus s-a coborât în părţile cele mai de jos ale pământului. Cel ce s-a coborât, acela este care s-a şi suit” (Ef 4, 9-10). Simbolul apostolilor mărturiseşte în acelaşi articol de credinţă coborârea lui Isus în iad şi Învierea lui din morţi a treia zi, deoarece în Paştele său el a făcut să ţâşnească viaţa din străfundurile morţii:

Cristos, Fiul tău,

care, înălţându-se din adâncul mormântului,

şi-a revărsat asupra neamului omenesc lumina lină

şi vieţuieşte şi domneşte în vecii vecilor. Amin⁹⁷⁹.

PARAGRAFUL 1. Cristos s-a coborât în iad

632 Afirmaţiile frecvente din Noul Testament, după care Isus „a înviat din morţi” (Fapte 3, 15; Rom 8, 11; Cor 15, 20), presupun că, înainte de Înviere, El a locuit în lăcaşul morţilor⁹⁸⁰. Aceasta este cea dintâi semnificaţie pe care predicarea apostolilor a dat-o coborârii lui Isus în iad: Isus a cunoscut moartea ca toţi oamenii şi a coborât la ei cu sufletul său în lăcaşul morţilor. Dar El s-a coborât acolo ca Mântuitor, proclamând Vestea cea bună spiritelor care erau prizoniere⁹⁸¹.

633 Scriptura numeşte iad, şeol sau Hades⁹⁸² lăcaşul morţilor în care s-a coborât Isus cel mort, fiindcă cei care se află acolo sunt privaţi de vederea lui Dumnezeu⁹⁸³. Într-adevăr, aceasta este, în aşteptarea Răscumpărătorului, condiţia tuturor celor care au murit, răi sau drepţi⁹⁸⁴, ceea ce nu înseamnă că soarta lor este identică, după cum arată Isus în parabola săracului Lazăr, care a fost primit în „sânul lui Abraham”⁹⁸⁵. „Tocmai pe aceste suflete sfinte, care îl aşteptau pe Eliberatorul lor în sânul lui Abraham, le-a eliberat Isus când s-a coborât în iad”⁹⁸⁶. Isus nu s-a coborât în iad ca să-i scape pe cei osândiţi⁹⁸⁷, nici ca să distrugă iadul osîndirii⁹⁸⁸, ci ca să-i elibereze pe cei drepţi care l-au precedat⁹⁸⁹.
634 „Vestea cea bună a fost adusă deopotrivă şi morţilor...” (1 Pt 4, 6) Coborârea în iad este împlinirea, până la desăvârşire, a vestirii evanghelice a mântuirii. Este ultima fază a misiunii mesianice a lui Isus, fază condensată în timp, dar nemărginit de vastă în semnificaţia sa reală de extindere a lucrării răscumpărătoare asupra tuturor oamenilor din orice timp şi orice loc, căci toţi cei mântuiţi au fost făcuţi părtaşi la Răscumpărare.

635 Deci Cristos s-a coborât în străfundurile morţii⁹⁹⁰ pentru ca „cei morţi să audă glasul Fiului lui Dumnezeu li, auzindu-l, să învie” (In 5, 25). Isus, „Începătorul vieţii” (Fapte 3, 15), „l-a surpat prin moartea sa pe cel ce are stăpânirea morţii, adică pe diavol, şi i-a izbăvit pe acei pe care frica morţii îi ţinea în robie toată viaţa” (Evr 2, 14-15). De acum înainte, Cristos cel înviat „are cheile morţii şi ale iadului” (Ap 1, 18) şi „în numele lui Isus tot genunchiul se pleacă, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor dedesubt” (Fil 2, 10).

O mare linişte domneşte astăzi pe pământ, o mare linişte şi o mare singurătate. O mare linişte, pentru că Regele doarme. Pământul s-a cutremurat şi s-a liniştit, pentru că Dumnezeu a adormit în trup şi s-a dus să-i trezească pe cei care dormeau din veci. (...) El îl va căuta pe Adam, cel dintâi Părinte al nostru, oaia cea rătăcită. El vrea să-i cerceteze pe toţi aceia care sunt aşezaţi în întuneric şi în umbra morţii. Se duce să-i scape de suferinţe pe Adam cel aflat în lanţuri şi pe Eva, prizonieră şi ea, El, care este în acelaşi timp Dumnezeul lor şi Fiul lor. (...) „Eu sunt Dumnezeul tău, şi pentru tine am devenit Fiul tău. Scoală-te tu, care dormeai, căci nu te-am creat ca să stai aici, înlănţuit în iad. Scoală-te din morţi: Eu sunt Viaţa celor care au murit”⁹⁹¹.
PE SCURT
636 Prin expresia „Isus s-a coborât în iad”, Simbolul mărturiseşte că Isus a murit cu adevărat şi că, prin moartea sa pentru noi, El a învins moartea şi pe diavol, „care are stăpânirea morţii” (Evr 2, 14).

637 Cristos mort s-a coborât cu sufletul unit cu Persoana sa divină în lăcaşul morţilor. El a deschis porţile cerului celor drepţi care îl precedaseră.

PARAGRAFUL 2. A treia zi a înviat din morţi

638 „Şi noi vă binevestim făgăduinţa făcută părinţilor noştri, că pe aceasta Dumnezeu a împlinit-o pentru noi, copiii lor, înviindu-l pe Isus” (Fapte 13, 32-33). Învierea lui Isus este adevărul culminant al credinţei noastre în Cristos, crezut şi trăit ca adevăr central de cea dintâi comunitate creştină, transmis ca adevăr fundamental de Tradiţie, stabilit de documentele Noului Testament, predicat ca parte esenţială a Misterului pascal împreună cu Crucea:

Cristos a înviat din morţi

Cu moartea pe moarte călcând

Şi celor din morminte viaţă dăruindu-le⁹⁹².
I. Evenimentul istoric şi transcendent
639 Misterul Învierii lui Cristos este un eveniment real, care a avut manifestări constatate istoric aşa cum atestă Noul Testament. Sfântul Paul le scrie deja corintenilor către anul 56: „V-am transmis, înainte de toate, ceea ce am primit şi eu: că Cristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; că a fost îngropat şi a înviat a treia zi, după Scripturi; şi că s-a arătat lui Chefa, apoi celor Doisprezece” (1 Cor 15, 3-4). Apostolul vorbeşte aici despre tradiţia vie a Învierii, pe care o primise după convertirea sa la porţile Damascului⁹⁹³.
Mormântul gol
640 „Pentru ce-l căutaţi pe Cel viu între cei morţi? Nu este aici, ci a înviat” (Lc 24, 5-6). În cadrul evenimentelor Paştelui, mormântul gol este primul element întâlnit. Acesta nu este o dovadă directă în sine. Lipsa trupului lui Cristos din mormânt ar putea fi explicată şi altfel⁹⁹⁴. Cu toate acestea, mormântul gol a constituit un semn esenţial pentru toţi. Descoperirea lui de către ucenici a fost primul pas spre recunoaşterea faptului însuşi al Învierii. Este cazul femeilor sfinte mai întâi⁹⁹⁵, apoi al lui Petru⁹⁹⁶. „Ucenicul pe care-l iubea Isus” (In 20, 2) afirmă că, intrând în mormântul gol şi descoperind „fâşiile de pânză jos” (In 20, 6), „a văzut şi a crezut” (In 20, 8). Aceasta presupune că el a constatat, după starea în care se afla mormântul gol⁹⁹⁷, că lipsa trupului lui Isus nu putea fi o lucrare omenească şi că Isus nu revenise, pur şi simplu, la o viaţă pământească, aşa cum se întâmplase cu Lazăr⁹⁹⁸.
Apariţiile Celui Înviat
641 Maria Magdalena şi femeile sfinte, care veneau ca să isprăvească îmbălsămarea trupului lui Isus⁹⁹⁹, îngropat în grabă în seara Vinerii Sfinte din cauza venirii sabatului¹⁰⁰⁰, au fost cele dintâi care l-au întâlnit pe Cel înviat¹⁰⁰¹. Aşadar femeile au fost primele mesagere ale Învierii lui Cristos pentru apostolii înşişi (cf. Lc 24, 9-10). Lor, Isus li se arată după aceea, întâi lui Petru, pe urmă celor Doisprezece¹⁰⁰². Chemat să întărească credinţa fraţilor săi¹⁰⁰³, Petru îl vede deci pe Cel înviat înaintea acestora şi mărturia lui face comunitatea să exclame: „A înviat cu adevărat Domnul şi s-a arătat lui Simon!” (Lc 24, 34)

642 Toate câte s-au petrecut în acele zile de Paşti angajează pe fiecare dintre apostoli ─ şi în mod cu totul deosebit pe Petru ─ în construirea erei noi care a început în dimineaţa Paştelui. În calitate de martori ai Celui înviat, ei rămân pietrele de temelie ale Bisericii sale. Credinţa celei dintâi comunităţi a credincioşilor se întemeiază pe mărturia unor oameni concreţi, cunoscuţi de creştini şi, cei mai mulţi, trăind încă printre ei. Aceşti „martori ai Învierii lui Cristos”¹⁰⁰⁴ sunt, în primul rând, Petru şi cei Doisprezece, dar nu numai ei: Paul vorbeşte clar de peste cinci sute de persoane cărora Isus li s-a arătat în acelaşi timp, în afară de Iacob şi de toţi apostolii¹⁰⁰⁵.

643 În faţa acestor mărturii, învierea lui Cristos nu poate fi interpretată în afara ordinii fizice şi nu poate fi negată ca eveniment istoric. Din fapte rezultă că credinţa ucenicilor a fost supusă încercării decisive a pătimirii şi a morţii pe Cruce a Învăţătorului lor, vestite de Acesta dinainte¹⁰⁰⁶. Zguduirea provocată de pătimire a fost atât de puternică încât ucenicii (cel puţin unii dintre ei) nu au crezut imediat în vestea Învierii. Departe de a ne arăta o comunitate cuprinsă de exaltare mistică, Evangheliile ni-i prezintă pe ucenici abătuţi (Lc 24, 17) şi înspăimântaţi¹⁰⁰⁷. Din această cauză, n-au dat crezare femeilor sfinte care se întorceau de la mormânt şi „cuvintele lor li s-au părut o aiurare” (Lc 24, 11)¹⁰⁰⁸. Când Isus li se arată celor Unsprezece în seara de Paşti, „îi mustră pentru necredinţa şi împietrirea inimii lor, căci nu i-au crezut pe cei ce-l văzuseră înviat” (Mc 16, 14).

644 Chiar când sunt puşi în faţa realităţii lui Isus înviat, ucenicii încă se mai îndoiesc¹⁰⁰⁹, într-atât de imposibil li se părea acest lucru: ei cred că văd o nălucă¹⁰¹⁰. „Fiindcă ei, de bucurie, încă nu credeau şi se mirau” (Lc 24, 41). Toma avea să cunoască aceeaşi încercare a îndoielii¹⁰¹¹, iar în momentul ultimei apariţii în Galileea, relatată de Matei, „unii totuşi s-au îndoit” (Mt 28, 17). De aceea, ipoteza după care Învierea ar fi fost un „produs” al credinţei (sau al credulităţii) apostolilor este lipsită de consistenţă. Dimpotrivă, credinţa lor în Înviere s-a născut ─ sub acţiunea harului divin ─ din experienţa directă a realităţii lui Isus cel înviat.

Starea naturii omeneşti a lui Cristos înviat
645 Isus cel înviat stabileşte relaţii directe cu ucenicii săi, prin atingere¹⁰¹² şi mâncând împreună cu ei¹⁰¹³. Prin aceasta, îi invită să-şi dea seama că nu este o fantomă¹⁰¹⁴, dar, mai ales, să constate că trupul înviat cu care li se înfăţişează este acelaşi care a fost martirizat şi răstignit, de vreme ce poartă încă urmele pătimirii¹⁰¹⁵. Totuşi, acest trup autentic are în acelaşi timp însuşirile noi ale unui trup glorificat: nu mai este situat în spaţiu şi timp, dar se poate face prezent în ce mod doreşte, unde şi când vrea¹⁰¹⁶, căci umanitatea sa nu mai poate fi reţinută pe pământ şi nu mai aparţine decât domeniului dumnezeiesc al Tatălui¹⁰¹⁷. Şi din acest motiv Isus cel înviat are libertatea suverană de a se arăta în ce fel voieşte: sub înfăţişarea unui grădinar¹⁰¹⁸ sau „în alt chip” (Mc 16, 12) decât cel ştiut de ucenici, tocmai pentru a le trezi credinţa¹⁰¹⁹.

646 Învierea lui Cristos nu a fost o reîntoarcere la viaţa pământească, precum s-a întâmplat în cazul învierilor pe care El le-a săvârşit înainte de Paşti: cea a fiicei lui Iair, a tânărului din Naim, a lui Lazăr. Aceste fapte erau evenimente miraculoase, dar persoanele în cauză se întorceau, prin puterea lui Isus, la o viaţă pământească „obişnuită”. La un moment dat, aveau să moară iarăşi. Învierea lui Cristos este esenţialmente diferită. În trupul său înviat, El trece de la starea de moarte la o altă viaţă dincolo de timp şi spaţiu. Trupul lui Isus este plin, la Înviere, de puterea Duhului Sfânt; el participă la viaţa dumnezeiască în starea de glorie, încât Sfântul Paul poate să spună despre Cristos că este „omul ceresc”¹⁰²⁰.

Învierea ca eveniment transcendent

647 „Da, cu adevărat fericită noapte: numai ţie ţi s-a dat să cunoşti vremea şi ceasul în care Isus Cristos a înviat din morţi” ─ sună cântarea Exsultet de Paşti. Într-adevăr, nimeni nu a fost martor ocular al evenimentului însuşi al Învierii şi nici un evanghelist nu-l descrie. Nimeni n-a putut să spună cum a avut loc fizic. Cu atât mai puţin a fost perceptibilă simţurilor esenţa ei cea mai intimă, trecerea la o altă viaţă. Eveniment istoric care poate fi constatat prin semnul mormântului gol şi prin realitatea întâlnirilor apostolilor cu Cristos cel înviat, Învierea rămâne în aceeaşi măsură, prin ceea ce transcende şi depăşeşte istoria, în centrul misterului credinţei. De aceea, Isus cel înviat nu se arată lumii¹⁰²¹, ci ucenicilor săi, „celor ce împreună cu El s-au suit din Galileea la Ierusalim şi care sunt acum martorii lui în faţa poporului” (Fapte 13, 31).