Secţiunea îNTÎI

Partea a doua

Celebrarea

misterului creştin

Frescă din catacombele Sfinţilor Petru şi Marcelin, de la începutul sec. al IV-lea.
Scena reprezintă întâlnirea lui Isus cu femeia bolnavă de curgere de sânge. Această femeie, suferindă de vreme îndelungată, se vindecă atingându-se de haina lui Isus prin „puterea care a ieşit din El” (cf. Mc 5, 25-34).

Sacramentele Bisericii continuă acum faptele pe care Isus le-a săvârşit în timpul vieţii sale pământeşti (cf. § 1115). Sacramentele sunt asemenea acelor „puteri ce ies” din Trupul lui Cristos pentru a ne vindeca de rănile păcatului şi a ne da viaţa nouă a lui Cristos (cf. § 1116).

Această imagine simbolizează aşadar puterea dumnezeiască şi mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu, care îl mântuieşte pe omul întreg, suflet şi trup, prin intermediul vieţii sacramentale.
De ce liturgia?

1066 În Simbolul credinţei, Biserica mărturiseşte misterul Treimii Sfinte şi „planul bunăvoinţei sale” (Ef 1, 9) cu privire la întreaga creaţie: Tatăl îndeplineşte „taina voii sale”, dându-i pe Fiul său Preaiubit şi pe Duhul Sfânt pentru mântuirea lumii şi slava numelui său. Acesta este misterul lui Cristos¹⁷²⁵, revelat şi realizat în istorie în forma unui plan, o „orânduire înţeleaptă”, pe care Sfântul Paul o numeşte „economia misterului” (Ef 3, 9) şi pe care tradiţia patristică o va numi „economia Cuvântului întrupat” sau „economia mântuirii”.

1067 „Această operă a răscumpărării oamenilor şi a preamăririi desăvârşite a lui Dumnezeu, prefigurată în faptele măreţe ale Domnului, săvârşite cu poporul Vechiului Testament, a fost îndeplinită de Cristos Domnul mai ales prin misterul pascal al fericitei sale Pătimiri, al Învierii şi al Înălţării glorioase, mister prin care, «murind, a nimicit moartea noastră şi, înviind, ne-a redobândit viaţa»; căci din coasta lui Cristos «dormind pe Cruce» s-a născut «sacramentul admirabil al întregii Biserici»”¹⁷²⁶. De aceea, în liturgie Biserica celebrează în mod deosebit misterul pascal, prin care Cristos a îndeplinit lucrarea mântuirii noastre.

1068 Biserica vesteşte şi celebrează în liturgia sa acest mister al lui Cristos, pentru ca credincioşii să-l trăiască şi să-i dea mărturie în lume.

Într-adevăr, liturgia, prin care, mai ales în jertfa dumnezeiască a Euharistiei, „se actualizează opera răscumpărării noastre”, îi ajută în cel mai înalt grad pe credincioşi să exprime în viaţa lor şi să arate şi altora misterul lui Cristos şi natura autentică a adevăratei Biserici¹⁷²⁷.
Ce înseamnă cuvântul „liturgie”?

1069 Cuvântul „liturgie” înseamnă la origine „lucrare publică”, „slujire din partea/în favoarea poporului”. În tradiţia creştină, el vrea să arate că Poporul lui Dumnezeu ia parte la „lucrarea lui Dumnezeu”¹⁷²⁸. Prin liturgie, Cristos, Răscumpărătorul şi Marele nostru Preot, continuă în Biserica sa, cu ea şi prin ea, lucrarea răscumpărării noastre.

1070 Termenul „liturgie” în Noul Testament este folosit pentru a desemna nu numai celebrarea cultului divin¹⁷²⁹, ci şi vestirea Evangheliei¹⁷³⁰ şi caritatea în faptă¹⁷³¹. În toate aceste situaţii e vorba de slujirea lui Dumnezeu şi a oamenilor. În celebrarea liturgică, Biserica este slujitoare, după chipul Domnului său, unicul „Liturg”¹⁷³², participând la preoţia lui (cult), este profetică (vestire) şi regească (slujirea iubirii):

Aşadar, pe bună dreptate, liturgia este considerată ca exercitarea misiunii sacerdotale a lui Cristos, prin care sfinţirea omului este reprezentată prin semne văzute şi este realizată într-un mod propriu fiecăruia şi, în acelaşi timp, se aduce cultul public integral de către Trupul mistic al lui Cristos ─ de către Cap şi mădularele sale. Prin urmare, orice celebrare liturgică, întrucât este opera lui Cristos-Preotul şi a Trupului său, care este Biserica, este acţiune sacră prin excelenţă, a cărei eficacitate nu o poate atinge cu acelaşi titlu şi în acelaşi grad nici o altă acţiune a Bisericii¹⁷³³.
Liturgia ca izvor de Viaţă

1071 Lucrare a lui Cristos, liturgia este şi o acţiune a Bisericii sale. Ea realizează şi manifestă Biserica drept semn vizibil al comuniunii lui Dumnezeu şi a oamenilor în Cristos. Ea îi angajează pe credincioşi în Viaţa nouă a comunităţii. Ea implică o participare „conştientă, activă şi rodnică” a tuturor¹⁷³⁴.

1072 „Liturgia nu epuizează toată acţiunea Bisericii”¹⁷³⁵: trebuie să fie precedată de evanghelizare, de credinţă şi de convertire; atunci poate ea să aducă roade în viaţa credincioşilor: viaţa nouă în Duh, angajarea în misiunea Bisericii şi slujirea unităţii ei.
Rugăciune şi liturgie

1073 Liturgia este şi participare la rugăciunea lui Cristos îndreptată spre Tatăl în Duhul Sfânt. În ea orice rugăciune creştină îşi găseşte izvorul şi ţinta. Prin liturgie, omul lăuntric este înrădăcinat şi întemeiat¹⁷³⁶ în „marea iubire cu care ne-a iubit Tatăl” (Ef 2, 4) în Fiul lui preaiubit. Este aceeaşi „lucrare minunată a lui Dumnezeu”, care este trăită şi interiorizată prin orice rugăciune, „în toată vremea, în Duhul” (Ef 6, 18.)

Cateheză şi liturgie

1074 „Liturgia e culmea spre care tinde acţiunea Bisericii şi totodată izvorul din care emană toată puterea ei”¹⁷³⁷. Ea este deci locul privilegiat al catehezei Poporului lui Dumnezeu. „Cateheza este intrinsec legată de toată acţiunea liturgică şi sacramentală, căci în sacramente, şi mai ales în Euharistie, acţionează Cristos Isus în plinătate pentru transformarea oamenilor”¹⁷³⁸.

1075 Cateheza liturgică are drept scop să introducă în misterul lui Cristos (este „mistagogie”), trecând de la vizibil la invizibil, de la semnificant la semnificat, de la „sacramente” la „mistere”. O astfel de cateheză ţine de resortul catehismelor locale şi regionale. Prezentul Catehism, care vrea să fie în slujba întregii Biserici, în diversitatea riturilor şi culturilor ei¹⁷³⁹, va prezenta ceea ce este fundamental şi comun întregii Biserici privitor la liturgie ca mister şi ca celebrare (secţiunea întâi), iar apoi, cele şapte sacramente şi sacramentaliile (secţiunea a doua).

SECŢIUNEA ÎNTÂI

Economia sacramentală

1076 În ziua Rusaliilor, prin revărsarea Duhului Sfânt, Biserica a apărut în lume¹⁷⁴⁰. Darul Duhului inaugurează un timp nou în „împărtăşirea misterului”: timpul Bisericii, în care Cristos îşi manifestă, îşi face prezentă şi îşi transmite lucrarea de mântuire prin liturgia Bisericii sale, „până când va veni” (1 Cor 11, 26). În acest timp al Bisericii, Cristos trăieşte şi acţionează în Biserica sa şi împreună cu ea într-un mod nou, propriu acestui timp nou. Acţionează prin sacramente; acest lucru e numit de Tradiţia comună a Răsăritului şi a Apusului „economia sacramentală”; ea constă în comunicarea (sau „împărtăşirea”) roadelor misterului pascal al lui Cristos în celebrarea liturgiei „sacramentale” a Bisericii.

De aceea, e important să fie pusă mai întâi în lumină această „împărtăşire sacramentală” (capitolul întâi). În felul acesta, vor apărea mai limpede natura şi aspectele esenţiale ale celebrării liturgice (capitolul al doilea).

CAPITOLUL ÎNTÂI

Misterul pascal

în timpul Bisericii

ARTICOLUL 1

Liturgia ─ lucrare a Sfintei Treimi

I. Tatăl, izvorul şi scopul liturgiei

1077 „Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, care ne-a binecuvântat cu toată binecuvântarea spirituală în ceruri, întru Cristos. El ne-a ales în Cristos mai înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi neprihăniţi în faţa sa, în iubire, dinainte rânduindu-ne spre înfiere prin Isus Cristos, după bunul plac al voinţei sale, spre lauda gloriei harului său, cu care ne-a dăruit pe noi în Fiul său iubit” (Ef 1, 3-6).

1078 A binecuvânta este o acţiune divină dătătoare de viaţă şi al cărei izvor este Tatăl. Binecuvântarea lui este totodată cuvânt şi dar (bene-dictio, eu-logia). Aplicat omului, acest termen semnifică adoraţie şi încredinţare în mâinile Creatorului în aducere de mulţumire.

1079 De la început şi până la sfârşitul timpurilor, întreaga lucrare a lui Dumnezeu este binecuvântare. De la poemul liturgic al celei dintâi creaţii şi până la cântările Ierusalimului ceresc, autorii inspiraţi vestesc planul de mântuire ca pe o imensă binecuvântare dumnezeiască.

1080 De la început, Dumnezeu a binecuvântat fiinţele vii şi, mai ales, bărbatul şi femeia. Legământul cu Noe şi cu toate fiinţele însufleţite reînnoieşte această binecuvântare de rodnicie, în ciuda păcatului omului, prin care pământul este „blestemat”. Dar, începând cu Abraham, binecuvântarea dumnezeiască pătrunde istoria oamenilor, care mergea spre moarte, pentru a o îndrepta spre viaţă, spre izvor: prin credinţa „părintelui celor ce cred”, care s-a deschis pentru binecuvântare, a fost inaugurată istoria mântuirii.

1081 Binecuvântările dumnezeieşti se manifestă în evenimente uimitoare şi mântuitoare: naşterea lui Isaac, ieşirea din Egipt (Paştele şi Exodul), dăruirea Pământului făgăduinţei, alegerea lui David, Prezenţa lui Dumnezeu în templu, exilul purificator şi întoarcerea „Rămăşiţei”. Legea, Profeţii şi Psalmii, din care este ţesută liturgia poporului ales, amintesc binecuvântările divine şi totodată le răspund prin binecuvântări de laudă şi de mulţumire.

1082 În liturgia Bisericii, binecuvântarea divină este pe deplin revelată şi împărtăşită: Tatăl este recunoscut şi adorat ca izvorul şi scopul tuturor binecuvântărilor creaţiei şi ale mântuirii; în Cuvântul său, întrupat, mort şi înviat pentru noi, ne copleşeşte cu binecuvântările sale şi prin El revarsă în inimile noastre Darul ce cuprinde toate darurile: Duhul Sfânt.

1083 Înţelegem astfel dubla dimensiune a liturgiei creştine ca răspuns de credinţă şi de iubire la „toată binecuvântarea spirituală” cu care ne dăruieşte Tatăl. Pe de o parte, Biserica, unită cu Domnul său şi „sub lucrarea Duhului Sfânt” (Lc 10, 21), îl binecuvântează pe Tatăl „pentru Darul lui negrăit” (2 Cor 9, 15) prin adoraţie, laudă şi aducere de mulţumire. Pe de altă parte şi până la desăvârşita împlinire a planului lui Dumnezeu, Biserica nu încetează să ofere Tatălui „prinosul propriilor ei daruri” şi să-l implore să trimită pe Duhul Sfânt asupra lor, asupra ei înseşi, asupra credincioşilor şi asupra lumii întregi, pentru ca, prin împărtăşirea din moartea şi învierea lui Cristos-Preotul şi prin puterea Duhului, aceste binecuvântări divine să aducă roade de viaţă „spre lauda gloriei harului său” (Ef 1, 6).

II. Lucrarea lui Cristos în liturgie

Cristos glorificat...

1084 Din momentul în care, „şezând de-a dreapta Tatălui”, a început să-l reverse pe Duhul Sfânt asupra Trupului său, care este Biserica, Cristos acţionează prin sacramentele pe care El le-a instituit pentru a comunica harul său. Sacramentele sunt semne sensibile (cuvinte şi acţiuni), accesibile firii noastre omeneşti aşa cum este ea astăzi. Ele realizează în mod eficace harul pe care-l semnifică în virtutea acţiunii lui Cristos şi prin puterea Duhului Sfânt.

1085 Cristos îşi semnifică şi îşi realizează misterul pascal, mai ales, în liturgia Bisericii. În timpul vieţii sale pământeşti, Isus vestea prin învăţătura sa şi anticipa prin acţiunile sale misterul pascal. Când i-a sosit Ceasul¹⁷⁴¹, a trăit unicul eveniment din istorie care nu trece: Isus moare, este îngropat, învie din morţi şi şade de-a dreapta Tatălui „o dată pentru totdeauna” (Rom 6, 10; Evr 7, 27; 9, 12). Este un eveniment real, survenit în istoria noastră, dar este unic: toate celelalte evenimente ale istoriei au loc o dată, apoi trec, înghiţite de trecut. Misterul pascal al lui Cristos, dimpotrivă, nu poate rămâne numai în trecut, fiindcă, prin Moartea sa, El a nimicit moartea şi, fiindcă tot ceea ce Cristos este şi tot ceea ce a făcut şi a suferit pentru toţi oamenii se împărtăşeşte din veşnicia dumnezeiască, şi astfel, se situează deasupra tuturor timpurilor şi se face prezent în toate timpurile. Evenimentul Crucii şi al Învierii rămâne şi atrage totul spre Viaţă.

... începând din timpurile apostolice ale Bisericii...

1086 „După cum Cristos a fost trimis de Tatăl, la fel, şi El i-a trimis pe apostolii săi, plini de Duhul Sfânt, nu numai ca, predicând Evanghelia la toată făptura, să proclame că Fiul lui Dumnezeu, prin moartea şi învierea sa, ne-a eliberat de puterea Satanei şi a morţii şi ne-a strămutat în Împărăţia Tatălui, dar şi ca ei să actualizeze lucrarea mântuirii, pe care o vesteau, prin jertfa şi sacramentele în jurul cărora gravitează întreaga viaţă liturgică”¹⁷⁴².

1087 Astfel, Cristos cel înviat, dăruindu-l pe Duhul Sfânt apostolilor, le încredinţează propria-i putere de sfinţire¹⁷⁴³: ei devin semne sacramentale ale lui Cristos. Prin forţa aceluiaşi Duh Sfânt, ei încredinţează această putere urmaşilor lor. Această „succesiune apostolică” structurează întreaga viaţă liturgică a Bisericii; este ea însăşi sacramentală, transmisă prin sacramentul Preoţiei.
... e prezent în liturgia pământească...

1088 „Pentru a îndeplini o operă atât de mare” ─ împărtăşirea, comunicarea lucrării sale de mântuire ─, „Cristos este mereu prezent în Biserica sa, mai ales în acţiunile liturgice. E prezent în jertfa Sfintei Liturghii, atât în persoana preotului, «oferindu-se acum prin slujirea acestuia, El, care s-a oferit odinioară pe Cruce», cât, mai ales, sub speciile euharistice. El e prezent în sacramente prin puterea sa, aşa încât, atunci când cineva botează, Cristos însuşi este cel care botează. E prezent în cuvântul său, căci El este cel care vorbeşte când se citeşte în biserică Sfânta Scriptură. În sfârşit, este prezent atunci când Biserica se roagă şi aduce laude, El, care a făgăduit: «Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor» (Mt 18, 20)”¹⁷⁴⁴.

1089 „În această operă atât de mare, în care se aduce lui Dumnezeu preamărirea desăvârşită şi oamenii sunt sfinţiţi, Cristos îşi asociază întotdeauna Biserica, Mireasa lui preaiubită, care se roagă Domnului ei şi prin El aduce cult Tatălui veşnic”¹⁷⁴⁵.
... care participă la liturgia cerească
1090 „În liturgia pământească, noi participăm, prin pregustare, la liturgia cerească, ce se celebrează în cetatea sfântă a Ierusalimului, spre care ne îndreptăm ca nişte călători, unde Cristos şade de-a dreapta lui Dumnezeu ca slujitor al Sanctuarului şi al adevăratului Chivot; împreună cu întreaga oştire cerească, îi cântăm Domnului imnul de slavă; amintindu-i cu veneraţie pe sfinţi, nădăjduim să avem parte împreună cu ei şi îl aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul nostru Isus Cristos, până când se va arăta El însuşi, Viaţa noastră, şi atunci ne vom arăta împreună cu El în glorie”¹⁷⁴⁶.

III. Duhul Sfânt şi Biserica în liturgie
1091 În liturgie, Duhul Sfânt este pedagogul credinţei Poporului lui Dumnezeu, făuritorul „capodoperelor lui Dumnezeu”, care sunt sacramentele Noului Legământ. Dorinţa şi lucrarea Duhului în inima Bisericii arată că noi trebuie să trăim viaţa lui Cristos cel înviat. Când întâlneşte în noi răspunsul de credinţă pe care El l-a trezit, se realizează o adevărată cooperare. Prin ea, liturgia devine lucrarea comună a Duhului Sfânt şi a Bisericii.

1092 În această împărtăşire sacramentală a misterului lui Cristos, Duhul Sfânt acţionează în acelaşi fel ca şi în celelalte timpuri ale economiei mântuirii: El pregăteşte Biserica să-l întâmpine pe Domnul ei; îl aminteşte şi-l arată pe Cristos credinţei adunării; face prezent şi actualizează misterul lui Cristos prin puterea sa transformatoare; în sfârşit, Duh al comuniunii, uneşte Biserica cu viaţa şi misiunea lui Cristos.

Duhul Sfânt pregăteşte pentru primirea lui Cristos

1093 Duhul Sfânt duce la împlinire în economia sacramentală prefigurările Vechiului Legământ. Întrucât Biserica lui Cristos a fost „pregătită în chip minunat în istoria poporului lui Israel şi în Vechiul Legământ¹⁷⁴⁷”, liturgia Bisericii păstrează ca parte integrantă şi de neînlocuit, însuşindu-şi-le, elemente ale cultului Vechiului Legământ:

─ îndeosebi citirea Vechiului Testament;

─ rugăciunea Psalmilor;

─ mai presus de toate, memorialul evenimentelor mântuitoare şi al realităţilor semnificative ce şi-au aflat împlinirea în misterul lui Cristos (făgăduinţa şi legământul, Exodul şi Paştele, Împărăţia şi Templul, Exilul şi Întoarcerea).

1094 Pe această armonie a celor două Testamente¹⁷⁴⁸ se articulează cateheza pascală a Domnului¹⁷⁴⁹, apoi aceea a apostolilor şi a Părinţilor Bisericii. Această cateheză dezvăluie ceea ce rămânea ascuns sub litera Vechiului Testament: misterul lui Cristos. Ea e numită „tipologică”, deoarece revelează noutatea lui Cristos pornind de la „figurile” (tipurile) care îl vesteau în faptele, cuvintele şi simbolurile primului legământ. Prin această recitire în Duhul Adevărului pornind de la Cristos, se ia vălul de pe aceste figuri¹⁷⁵⁰. Astfel, potopul şi arca lui Noe prefigurau mântuirea prin Botez¹⁷⁵¹, la fel, şi Norul şi trecerea Mării Roşii, iar apa din stâncă era prefigurarea darurilor spirituale ale lui Cristos¹⁷⁵²; mana din pustiu prefigura Euharistia, „adevărata Pâine din Cer” (In 6, 32).

1095 De aceea, Biserica, mai ales în timpul Adventului, al Postului Mare şi cu precădere în noaptea de Paşti, citeşte şi retrăieşte toate aceste mari evenimente ale istoriei mântuirii în prezentul liturgiei sale. Dar în acest scop e necesară şi o cateheză care să-i ajute pe credincioşi să se deschidă la această înţelegere „spirituală” a economiei mântuirii aşa cum Biserica ne-o arată şi ne face s-o trăim.

1096 Liturgia ebraică şi liturgia creştină. O mai bună cunoaştere a credinţei şi a vieţii religioase a poporului evreu, aşa cum sunt mărturisite şi trăite şi în zilele noastre, poate fi de folos pentru a înţelege mai bine anumite aspecte ale liturgiei creştine. Pentru evrei şi pentru creştini, Sfânta Scriptură este o parte esenţială a liturgiilor lor: în proclamarea Cuvântului lui Dumnezeu, în răspunsul la acest Cuvânt, în rugăciunea de laudă şi de mijlocire pentru cei vii şi pentru cei morţi, în recurgerea la milostivirea divină. Liturgia Cuvântului, în structura sa proprie, îşi află originea în rugăciunea iudaică. Rugăciunea Orelor şi alte texte şi formulare liturgice îşi află corespondente în ea, precum şi înseşi formulele rugăciunilor noastre cele mai venerabile, dintre care Tatăl nostru. Rugăciunile euharistice se inspiră şi din modele ale tradiţiei ebraice. Raportul între liturgia ebraică şi cea creştină, dar şi diferenţa de conţinut dintre ele, sunt deosebit de vizibile în celebrarea marilor sărbători ale anului liturgic, cum ar fi Paştele: Paştele istoriei, orientat spre viitor, la evrei; Paştele împlinit în moartea şi Învierea lui Cristos, la creştini, deşi aflat încă în aşteptarea desăvârşirii lui definitive.

1097 În liturgia Noului Legământ, fiecare acţiune liturgică, mai ales celebrarea Euharistiei şi a sacramentelor, este o întâlnire între Cristos şi Biserică. Adunarea liturgică îşi dobândeşte unitatea din „împărtăşirea Duhului Sfânt”, care-i adună pe fiii lui Dumnezeu în unicul Trup al lui Cristos. Ea depăşeşte afinităţile umane, rasiale, culturale şi sociale.

1098 Adunarea trebuie să se pregătească să-l întâlnească pe Domnul său, să fie un „popor gata să-l primească”. Această pregătire a inimilor e lucrarea comună a Duhului Sfânt şi a adunării, mai ales a slujitorilor ei.

Harul Duhului Sfânt caută să trezească credinţa, convertirea inimii şi adeziunea la voinţa Tatălui. Aceste dispoziţii sunt premisele primirii celorlalte haruri oferite în celebrarea propriu-zisă şi ale roadelor de Viaţă veşnică, pe care ea are rolul să le aducă ulterior.
Duhul Sfânt aminteşte misterul lui Cristos

1099 În liturgie, Duhul colaborează cu Biserica pentru a-l manifesta pe Cristos şi lucrarea lui de mântuire. Mai ales în Euharistie şi, în mod analog, în celelalte sacramente, liturgia este Memorialul misterului mântuirii. Duhul Sfânt este memoria vie a Bisericii¹⁷⁵³.

1100 Cuvântul lui Dumnezeu. Duhul Sfânt aminteşte mai întâi adunării liturgice sensul evenimentului mântuirii, dând viaţă Cuvântului lui Dumnezeu, care se vesteşte spre a fi primit şi trăit:

Sfânta Scriptură are o foarte mare importanţă în celebrarea liturgică. Din ea se citesc lecturile şi se explică în omilie, din ea se cântă psalmii; sub inspiraţia şi din spiritul ei au izvorât rugăciunile şi imnurile liturgice şi din ea îşi primesc semnificaţia acţiunile şi semnele liturgice¹⁷⁵⁴.

1101 Duhul Sfânt este acela care dă lectorilor şi ascultătorilor, în funcţie de deschiderea inimilor lor, înţelegerea spirituală a Cuvântului lui Dumnezeu. Prin cuvintele, acţiunile şi simbolurile din care e ţesută o celebrare, El îi pune pe credincioşi şi pe slujitorii sacri în relaţie vie cu Cristos, Cuvântul şi Icoana Tatălui, ca ei să-şi pătrundă viaţa de sensul celor auzite, contemplate şi săvârşite în cursul celebrării.

1102 „Prin cuvântul mântuitor (...) este hrănită credinţa în inimile celor credincioşi şi prin credinţă ia naştere şi creşte comunitatea credincioşilor”¹⁷⁵⁵. Vestirea Cuvântului lui Dumnezeu nu se limitează la o învăţătură: ea cheamă răspunsul de credinţă, ca asentiment şi angajare, în vederea legământului dintre Dumnezeu şi Poporul său. Tot Duhul Sfânt dă şi harul credinţei, o întăreşte şi-i dă creştere în comunitate. Adunarea liturgică este, în primul rând, comuniune în credinţă.
1103 Anamneza. Celebrarea liturgică face mereu referire la intervenţiile mântuitoare ale lui Dumnezeu în istorie. „Economia Revelaţiei se împlineşte prin fapte şi cuvinte legate strâns între ele. (...) Cuvintele proclamă lucrările şi luminează misterul conţinut în ele”¹⁷⁵⁶. În liturgia Cuvântului, Duhul Sfânt „aminteşte” adunării tot ce a făcut Cristos pentru noi. În funcţie de natura acţiunilor liturgice şi a tradiţiilor rituale ale Bisericilor, o celebrare „aminteşte” faptele minunate ale lui Dumnezeu într-o Anamneză mai mult sau mai puţin dezvoltată. Duhul Sfânt, care trezeşte în felul acesta memoria Bisericii, suscită atunci aducerea de mulţumire şi lauda (Doxologia).
Duhul Sfânt actualizează misterul lui Cristos

1104 Liturgia creştină nu doar aminteşte evenimentele care ne-au mântuit, ci le şi actualizează, le face prezente. Misterul pascal al lui Cristos e celebrat, nu repetat; celebrările sunt acelea care se repetă; în fiecare dintre ele are loc revărsarea Duhului Sfânt, care actualizează unicul mister.

1105 Epicleza („invocarea asupra”) e rugăciunea prin care preotul îl imploră pe Tatăl să-l trimită pe Duhul Sfinţitor pentru ca darurile oferite să devină Trupul şi Sângele lui Cristos şi pentru ca, primindu-le, credincioşii să devină şi ei ofrandă vie adusă lui Dumnezeu.

1106 Alături de Anamneză, Epicleza se află în inima fiecărei celebrări sacramentale, îndeosebi a Euharistiei:

Întrebi în ce fel pâinea devine Trupul lui Cristos, iar vinul (...) Sângele lui Cristos? Îţi spun eu: Duhul Sfânt năvăleşte şi săvârşeşte acest lucru ce întrece orice cuvânt şi orice gând. (...) De ajuns să-ţi fie să auzi că acest lucru se întâmplă prin lucrarea Duhului Sfânt, în acelaşi fel în care, din Sfânta Fecioară şi de la Duhul Sfânt, Domnul prin sine şi în sine s-a întrupat¹⁷⁵⁷.

1107 Puterea transformatoare a Duhului Sfânt în liturgie grăbeşte venirea Împărăţiei şi desăvârşita împlinire a misterului mântuirii. În aşteptare şi în speranţă, El ne dă o reală pregustare a comuniunii depline a Treimii Preasfinte. Trimis de Tatăl, care ascultă Epicleza Bisericii, Duhul dă viaţă celor ce îl primesc şi constituie pentru ei, încă de pe acum, „arvuna” moştenirii lor¹⁷⁵⁸.

Împărtăşirea Duhului Sfânt

1108 Scopul trimiterii Duhului Sfânt în întreaga acţiune liturgică este punerea în comuniune cu Cristos pentru a alcătui Trupul lui. Duhul Sfânt este seva Viţei Tatălui, care-şi aduce rodul în mlădiţe¹⁷⁵⁹. În liturgie se realizează colaborarea cea mai intimă dintre Duhul Sfânt şi Biserică. El, Duhul de comuniune, rămâne de-a pururi în Biserică şi, de aceea, Biserica este marele sacrament al comuniunii divine, care-i adună pe fiii lui Dumnezeu risipiţi. Rodul Duhului în liturgie este, în mod inseparabil, comuniune cu Treimea Sfântă şi comuniune frăţească¹⁷⁶⁰.

1109 Epicleza este şi rugăciunea pentru efectul deplin al împărtăşirii adunării din misterul lui Cristos. „Harul Domnului nostru Isus Cristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Duhului Sfânt” (2 Cor 13, 13) trebuie să rămână pururea cu noi şi să aducă roade dincolo de celebrarea euharistică. Biserica îl roagă aşadar pe Tatăl să-l trimită pe Duhul Sfânt ca El să facă din viaţa credincioşilor o ofrandă vie adusă lui Dumnezeu prin transformarea spirituală după chipul lui Cristos, prin grija pentru unitatea Bisericii şi prin participarea la misiunea ei cu mărturia lor şi cu slujirea carităţii.