Secţiunea îNTÎI

II. Biserica ─ Trupul lui Cristos
Biserica este comuniune cu Isus
787 Încă de la început, Isus i-a asociat pe ucenici la viaţa sa¹²⁹⁸; El le-a revelat misterul Împărăţiei¹²⁹⁹; i-a făcut părtaşi la misiunea sa, la bucuria sa¹³⁰⁰ şi la suferinţele sale¹³⁰¹. Isus vorbeşte despre o comuniune şi mai intimă între El şi cei care îl vor urma: „Rămâneţi în mine şi eu în voi. (...) Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele” (In 15, 4-5). El vesteşte o comuniune tainică şi reală între propriul său trup şi trupul nostru: „Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu rămâne în mine şi Eu în el” (In 6, 56).

788 Când prezenţa sa vizibilă le-a fost luată, Isus nu i-a lăsat orfani pe ucenicii săi¹³⁰². El le-a făgăduit că va rămâne cu ei până la sfârşitul veacurilor¹³⁰³, le-a trimis pe Duhul său¹³⁰⁴. Comuniunea cu Isus a devenit, într-un fel, mai intensă: „Împărtăşindu-le fraţilor săi, adunaţi din toate neamurile, pe Duhul Sfânt, i-a constituit în mod mistic ca Trup al său”¹³⁰⁵.

789 Compararea Bisericii cu un trup aruncă o rază de lumină asupra legăturii intime dintre Biserică şi Cristos. Ea nu este numai adunată în jurul lui; ea este unificată în El, în Trupul lui. Trei aspecte ale Bisericii-Trup al lui Cristos trebuie subliniate în mod deosebit: unitatea tuturor membrilor între ei prin unirea lor cu Cristos; Cristos, Capul Trupului; Biserica, Mireasa lui Cristos.
„Un singur Trup”
790 Creştinii care răspund Cuvântului lui Dumnezeu şi devin mădulare ale Trupului lui Cristos devin strâns uniţi cu Cristos: „În acest trup, viaţa lui Cristos se revarsă în toţi credincioşii, care, prin sacramente, sunt uniţi în mod tainic, dar real, cu Cristos care a pătimit şi a fost glorificat”¹³⁰⁶. Acest lucru este în mod deosebit adevărat despre Botez, prin care noi suntem uniţi cu moartea şi Învierea lui Cristos¹³⁰⁷, şi despre Euharistie, prin care, „făcându-ne realmente părtaşi la Trupul Domnului, suntem ridicaţi la comuniunea cu El şi între noi”¹³⁰⁸.

791 Unitatea trupului nu anulează diversitatea mădularelor: „În alcătuirea Trupului lui Cristos există o diversitate de membre şi funcţiuni. Unic este Duhul, care, după bogăţia sa şi după necesităţile slujirilor, îşi împarte darurile diferite în folosul Bisericii”. Unitatea Trupului mistic produce şi stimulează dragostea între credincioşi: „Dacă un membru suferă, toate membrele suferă cu el; dacă un membru este cinstit, toate membrele se bucură cu el”¹³⁰⁹. În sfârşit, unitatea Trupului mistic învinge toate dezbinările umane: „Câţi în Cristos v-aţi botezat, în Cristos v-aţi îmbrăcat. Nu mai este iudeu, nici grec; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Cristos Isus” (Gal 3, 27-28).

„Cristos este Capul acestui Trup”

792 Cristos „este Capul Trupului care este Biserica” (Col 1, 18). El este Începutul creaţiei şi al răscumpărării. Înălţat în slava Tatălui, „El are întâietatea în toate” (Col 1, 18), în primul rând, asupra Bisericii, prin care îşi întinde domnia peste toate:

793 El ne uneşte cu Paştele său: toate mădularele trebuie să se străduiască să i se conformeze „până când Cristos va lua chip în ei” (Gal 4, 19). „De aceea, suntem cuprinşi în misterele vieţii sale, (...) ne asociem patimilor sale ─ ca trupul faţă de cap ─, suferind împreună cu El, pentru a fi preamăriţi împreună cu El”¹³¹⁰.

794 El are grijă de creşterea noastră¹³¹¹. Pentru a ne face să ne înălţăm spre El, Capul nostru¹³¹², Cristos rânduieşte în Trupul său, Biserica, darurile şi slujirile prin care noi ne ajutăm reciproc pe calea mântuirii.

795 Cristos şi Biserica înseamnă aşadar „Cristos întreg” (Christus totus). Biserica este una cu Cristos. Sfinţii au o conştiinţă foarte vie a acestei unităţi:

Deci să ne bucurăm şi să aducem mulţumiri, pentru că am devenit nu numai creştini, ci Cristos însuşi. Înţelegeţi, fraţilor, harul pe care Dumnezeu ni l-a făcut, dăruindu-ni-l pe Cristos drept Cap? Tresăltaţi şi bucuraţi-vă, am devenit Cristos. Într-adevăr, deoarece El este Capul şi noi suntem mădularele, omul întreg înseamnă El şi noi. (...) Plinătatea lui Cristos înseamnă deci Capul şi mădularele; ce înseamnă Capul şi mădularele? Cristos şi Biserica¹³¹³.

Redemptor noster unam se personam cum sancta Ecclesia, quam assumpsit, exhibuit ─ „Răscumpărătorul nostru s-a înfăţişat pe sine ca una şi aceeaşi persoană cu Biserica pe care şi-a asumat-o”¹³¹⁴.

Caput et membra, quasi una persona mystica ─ „Capul şi mădularele sunt ca o singură persoană mistică”¹³¹⁵.

Un cuvânt al Sfintei Ioana d’Arc către judecătorii săi rezumă credinţa sfinţilor Învăţători şi exprimă bunul-simţ al credincioşilor: „După părerea mea, Isus Cristos şi Biserica sunt una şi nu trebuie complicate lucrurile”¹³¹⁶.

Biserica este Mireasa lui Cristos
796 Unitatea lui Cristos şi a Bisericii, Capul şi mădularele Trupului implică şi distingerea lor într-o relaţie personală. Acest aspect este adesea exprimat prin imaginea mirelui şi a miresei. Tema lui Cristos-Mire al Bisericii a fost pregătită de profeţi şi vestită de Ioan Botezătorul¹³¹⁷. Domnul s-a numit el însuşi „Mire” (Mc 2, 19)¹³¹⁸. Apostolul prezintă Biserica şi pe fiecare credincios, mădular al acestui Trup, ca pe o Mireasă „logodită” cu Cristos Domnul, pentru a fi cu El un singur Duh¹³¹⁹. Ea este Mireasa nepătată a Mielului nepătat¹³²⁰, pe care Cristos a iubit-o, pentru care s-a dăruit „spre a o sfinţi” (Ef 5, 26), pe care şi-a asociat-o printr-un legământ veşnic, şi de care nu încetează a se îngriji ca de propriul său Trup¹³²¹:

Iată-l pe Cristos întreg, Cap şi Trup, unul singur alcătuit dintr-o mulţime. (...) Fie că vorbeşte Capul, fie mădularele, Cristos este cel care vorbeşte. El vorbeşte în persoana Capului (ex persona capitis) sau în persoana Trupului (ex persona corporis). După cum este scris: „Vor fi amândoi un trup. Taina aceasta mare este; o spun cu privire la Cristos şi la Biserică” (Ef 5, 31-32). Iar Domnul însuşi spune în Evanghelie: „Nu mai sunt doi, ci un singur trup” (Mt 19, 6). După cum aţi văzut, există, de fapt, două persoane diferite, şi totuşi, ele alcătuiesc una singură în îmbrăţişarea conjugală. (...) În calitate de Cap îşi spune „Mire”, în calitate de Trup îşi spune „Mireasă”¹³²².

III. Biserica ─ Templul Duhului Sfânt
797 Quod est spiritus noster, id est anima nostra, ad membra nostra, hoc est Spiritus Sanctus ad membra Christi, ad corpus Christi, quod est Ecclesia ─ „Ceea ce spiritul nostru, adică sufletul nostru, este pentru mădularele noastre, Duhul Sfânt este pentru mădularele lui Cristos, pentru Trupul lui Cristos, care este Biserica”¹³²³. „Duhului lui Cristos, ca unui principiu ascuns, trebuie să i se atribuie faptul că toate părţile Trupului sunt legate atât între ele, cât şi cu Capul lor suprem, deoarece El se află în întregime în Cap, în întregime în Trup, în întregime în fiecare dintre mădulare”¹³²⁴. Duhul Sfânt face din Biserică „Templul Dumnezeului celui viu” (2 Cor 6, 16)¹³²⁵:

Bisericii i s-a încredinţat Darul lui Dumnezeu. (...) În ea a fost aşezată comuniunea cu Cristos, adică Duhul Sfânt, arvuna incoruptibilităţii, confirmarea credinţei noastre şi scara înălţării noastre spre Dumnezeu. (...) Căci unde este Biserica, acolo este şi Duhul lui Dumnezeu; şi unde este Duhul lui Dumnezeu, acolo se află Biserica şi tot harul”¹³²⁶.

798 Duhul Sfânt este „principiul oricărei acţiuni dătătoare de viaţă şi cu adevărat mântuitoare în fiecare dintre diferitele părţi ale Trupului”¹³²⁷. El lucrează în multe feluri la zidirea Trupului întreg în iubire¹³²⁸: prin Cuvântul lui Dumnezeu, „care are puterea de a zidi” (Fapte 20, 32), prin Botezul prin care El alcătuieşte Trupul lui Cristos¹³²⁹; prin sacramentele care dau sporire şi vindecare mădularelor lui Cristos; prin „harul apostolilor, care deţine întâietatea între daruri”¹³³⁰, prin virtuţile care-l fac pe om să acţioneze conform binelui, în sfârşit, prin numeroasele haruri speciale (numite „charisme”) prin care îi face pe credincioşi „capabili şi dispuşi să primească diferite activităţi şi slujiri folositoare pentru reînnoirea şi creşterea Bisericii”¹³³¹.
Charismele
799 Extraordinare sau simple şi umile, charismele sunt haruri ale Duhului Sfânt, care au, direct sau indirect, o utilitate eclezială, fiind rânduite spre creşterea Bisericii, spre binele oamenilor şi după trebuinţele lumii.

800 Charismele trebuie să fie acceptate cu recunoştinţă din partea celui care le primeşte, dar şi de toţi membrii Bisericii. Căci ele sunt o minunată bogăţie a harului pentru vitalitatea apostolică şi pentru sfinţenia întregului Trup al lui Cristos; cu condiţia totuşi să fie vorba despre daruri care vin cu adevărat de la Duhul Sfânt şi care să fie exercitate într-un mod pe deplin conform cu impulsurile autentice ale aceluiaşi Duh, adică după iubire, adevărata măsură a charismelor¹³³².

801 În acest sens, e întotdeauna necesară discernerea charismelor. Nici o charismă nu dispensează de referirea şi supunerea faţă de Păstorii Bisericii. „Aceştia au o datorie specială de a nu stinge Duhul, ci de a cerceta totul şi a păstra ce este bun”¹³³³, astfel încât toate charismele să coopereze, în diversitatea şi complementaritatea lor, la „binele comun” (1 Cor 12, 7)¹³³⁴.
PE SCURT
802 „Cristos Isus s-a dat pe sine pentru noi, ca să ne izbăvească de toată fărădelegea şi să-şi cureţe un Popor care să-i aparţină” (Tit 2, 14).

803 „Voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, Popor dobândit” (1 Pt 2, 9).

804 În Poporul lui Dumnezeu se intră prin credinţă şi prin Botez. „Toţi oamenii sunt chemaţi să facă parte din Poporul lui Dumnezeu”¹³³⁵, pentru ca, în Cristos, „oamenii să constituie o singură familie şi un singur Popor al lui Dumnezeu”¹³³⁶.

805 Biserica este Trupul lui Cristos. Prin Duhul Sfânt şi prin acţiunea sa în sacramente, mai ales în Euharistie, Cristos mort şi înviat constituie comunitatea credincioşilor ca Trup al său.

806 În unitatea acestui Trup, există o diversitate de mădulare şi de funcţii. Toate mădularele sunt legate unele de altele, în special de cele care suferă, sunt sărace şi persecutate.

807 Biserica este acest Trup al cărui Cap este Cristos: ea trăieşte din El, în El şi pentru El; El trăieşte împreună cu ea şi în ea.

808 Biserica este Mireasa lui Cristos: El a iubit-o şi s-a dat pe sine pentru ea. A purificat-o prin Sângele său. A făcut din ea Maica roditoare a tuturor fiilor lui Dumnezeu.

809 Biserica este Templul Duhului Sfânt. Duhul este ca sufletul Trupului Mistic, principiul vieţii lui, al unităţii în diversitate şi al bogăţiei darurilor şi charismelor lui.

810 „Astfel, Biserica universală se înfăţişează ca «un Popor adunat de comuniunea Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh»”¹³³⁷.
PARAGRAFUL 3. Biserica este una,

sfântă, catolică şi apostolică

811 „Aceasta este Biserica unică a lui Cristos, pe care o mărturisim în Crez ca una, sfântă, catolică şi apostolică”¹³³⁸. Aceste patru atribute, inseparabil legate între ele¹³³⁹, indică nişte trăsături esenţiale ale Bisericii şi ale misiunii ei. Biserica nu le are de la ea însăşi; Cristos este cel care, prin Duhul Sfânt, îi dă Bisericii sale harul să fie una, sfântă, catolică şi apostolică şi tot El o cheamă să realizeze fiecare dintre aceste caracteristici.

812 Numai credinţa poate recunoaşte că Biserica are aceste proprietăţi din izvorul ei divin. Dar manifestările lor istorice sunt semne ce vorbesc limpede şi raţiunii umane. „Biserica”, aminteşte Conciliul Vatican I, „datorită sfinţeniei sale preaînalte, a unităţii sale catolice, a stabilităţii sale neînvinse, este ea însăşi un mare şi perpetuu motiv de credibilitate şi o dovadă incontestabilă a misiunii sale divine”¹³⁴⁰.
I. Biserica este una
„Misterul sacru al Unităţii Bisericii”¹³⁴¹

813 Biserica este una datorită izvorului său: „Supremul model şi principiul acestui mister este unitatea, în Treimea persoanelor, a unicului Dumnezeu Tatăl şi Fiul în Duhul Sfânt”¹³⁴². Biserica este una prin Întemeietorul său: „Căci Fiul întrupat i-a împăcat pe toţi oamenii cu Dumnezeu prin Crucea sa şi a restabilit unitatea tuturor într-un singur popor şi într-un singur trup”¹³⁴³. Biserica este una prin „sufletul” său: „Duhul Sfânt, care locuieşte în cei ce cred, care umple şi conduce întreaga Biserică, înfăptuieşte acea minunată comuniune a credincioşilor şi îi uneşte atât de intim pe toţi în Cristos, încât este Principiul unităţii Bisericii”¹³⁴⁴. Deci faptul de a fi una ţine de însăşi esenţa Bisericii:

Ce taină uimitoare! Există un singur Tată al Universului, un singur Logos al Universului şi, de asemenea, un singur Duh Sfânt, pretutindeni acelaşi; este şi o singură fecioară, care a devenit mamă, şi îmi place să o numesc Biserica¹³⁴⁵.

814 De la început, această Biserică „una” se prezintă totuşi cu o mare diversitate ce provine atât din varietatea darurilor lui Dumnezeu, cât şi din multitudinea persoanelor care le primesc. În unitatea Poporului lui Dumnezeu sunt adunate diversităţile popoarelor şi culturilor. Între membrii Bisericii există o diversitate de daruri, funcţii, stări şi moduri de viaţă; „în comuniunea eclezială există în mod legitim Biserici particulare, înzestrate cu tradiţii proprii”¹³⁴⁶. Marea bogăţie a acestei diversităţi nu se opune unităţii Bisericii. Totuşi, păcatul şi greutatea consecinţelor sale ameninţă fără încetare darul unităţii. De aceea, apostolul trebuie să îndemne la a „păstra unitatea Duhului prin legătura păcii” (Ef 4, 3).

815 Care sunt aceste legături ale unităţii? „Deasupra tuturor se află dragostea, care este legătura desăvârşirii” (Col 3, 14). Dar unitatea Bisericii peregrine este asigurată şi prin legăturile vizibile ale comuniunii:

─ mărturisirea unei singure credinţe primite de la apostoli;

─ celebrarea comună a cultului divin, mai ales a sacramentelor;

─ succesiunea apostolică prin sacramentul Preoţiei, care păstrează buna înţelegere frăţească a familiei lui Dumnezeu¹³⁴⁷.

816 „Biserica unică a lui Cristos” este aceea pe care „Mântuitorul nostru, după învierea sa, a încredinţat-o lui Petru pentru a o păstori, dându-i acestuia şi celorlalţi apostoli misiunea de a o răspândi şi călăuzi. (...) Această Biserică, orânduită şi organizată în această lume ca societate, subzistă în Biserica Catolică, cârmuită de succesorul lui Petru şi de episcopii în comuniune cu el”¹³⁴⁸:

Decretul despre Ecumenism al Conciliului al II-lea din Vatican explicitează: „Numai prin Biserica catolică a lui Cristos, care este instrumentul general de mântuire, poate fi dobândită toată plinătatea mijloacelor de mântuire. Credinţa noastră este că Domnul a încredinţat numai Colegiului apostolic în frunte cu Petru toate bogăţiile Noului Legământ, pentru a constitui pe pământ Trupul unic al lui Cristos, căruia trebuie să-i fie pe deplin încorporaţi toţi aceia care aparţin deja, în vreun fel, Poporului lui Dumnezeu”¹³⁴⁹.

Rănile unităţii
817 De fapt, „în această Biserică unică şi unitară a lui Dumnezeu au apărut încă de la începuturi anumite sciziuni, pe care Apostolul le condamnă cu asprime; în secolele următoare s-au ivit dezbinări mai mari, iar comunităţi considerabile ca număr s-au despărţit de comuniunea deplină a Bisericii catolice, uneori nu fără vina unor oameni de ambele părţi”¹³⁵⁰. Rupturile ce rănesc unitatea Trupului lui Cristos (erezia, apostazia şi schisma¹³⁵¹) nu se fac fără păcatele oamenilor:

Ubi peccata sunt, ibi est multitudo, ibi schismata, ibi haereses, ibi discussiones. Ubi autem virtus, ibi singularitas, ibi unio, ex quo omnium credentium erat cor unum et anima una ─ „Acolo unde sunt păcate, există şi multiplicitate, schisme, erezii, conflicte; dar acolo unde este virtute, există şi unitate, unire, prin care toţi credincioşii erau un trup şi un suflet”¹³⁵².

818 Cei care se nasc astăzi în comunităţi apărute din asemenea rupturi, „şi care trăiesc credinţa în Cristos, nu pot fi acuzaţi de păcatul despărţirii, iar Biserica catolică îi îmbrăţişează cu respect şi iubire frăţească. (...) Îndreptăţiţi prin credinţa primită la Botez, sunt încorporaţi lui Cristos şi, de aceea, poartă pe drept numele de creştini, iar fiii Bisericii catolice îi recunosc pe bună dreptate ca fraţi în Domnul”¹³⁵³.

819 În plus, „multe elemente de sfinţire şi de adevăr”¹³⁵⁴ există în afara limitelor vizibile ale Bisericii catolice: „cuvântul scris al lui Dumnezeu, viaţa harului, credinţa, speranţa şi iubirea, alte daruri interioare ale Duhului Sfânt şi alte elemente vizibile”¹³⁵⁵. Duhul lui Cristos se foloseşte de aceste Biserici şi comunităţi ecleziale ca mijloace de mântuire a căror forţă vine din plinătatea harului şi adevărului pe care Cristos a încredinţat-o Bisericii catolice. Toate aceste bunuri provin de la Cristos şi conduc la El¹³⁵⁶ şi cheamă de la sine „unitatea catolică”¹³⁵⁷.
Spre unitate
820 „Cristos a dăruit de la început Bisericii sale” unitatea. „Noi credem că ea dăinuie în Biserica catolică fără a se putea pierde şi sperăm că va creşte din zi în zi până la sfârşitul veacurilor”¹³⁵⁸. Cristos dăruieşte întotdeauna Bisericii sale darul unităţii, dar Biserica trebuie întotdeauna să se roage şi să lucreze pentru a menţine, a întări şi a desăvârşi unitatea pe care Cristos o doreşte pentru ea. De aceea, Isus s-a rugat El însuşi în ceasul pătimirii sale, şi nu încetează să se roage Tatălui pentru unitatea ucenicilor săi: „... Ca toţi să fie una. După cum Tu, Tată, eşti în mine şi Eu în tine, şi ei să fie una în Noi, pentru ca lumea să creadă că Tu m-ai trimis” (In 17, 21). Dorinţa de a regăsi unitatea tuturor creştinilor este un dar al lui Cristos şi o chemare a Duhului Sfânt¹³⁵⁹.
821 Pentru a răspunde în mod adecvat la aceasta, este nevoie de:

─ o înnoire permanentă a Bisericii într-o fidelitate mai mare faţă de vocaţia sa. Această înnoire este forţa mişcării spre unitate¹³⁶⁰;

─ convertirea inimii „pentru a trăi mai curat după Evanghelie”¹³⁶¹, căci infidelitatea membrilor faţă de darul lui Cristos este cauza dezbinărilor;

─ rugăciunea în comun, căci „convertirea inimii şi sfinţenia vieţii, împreună cu rugăciunile individuale şi publice pentru unitatea creştinilor, trebuie socotite sufletul întregii mişcări ecumenice şi pot fi numite pe drept cuvânt «ecumenism spiritual»”¹³⁶²;

─ cunoaşterea frăţească reciprocă¹³⁶³;

─ formarea ecumenică a credincioşilor şi, în special, a preoţilor¹³⁶⁴;

─ dialogul între teologi şi întâlnirile între creştinii diferitelor Biserici şi comunităţi¹³⁶⁵;

─ colaborarea între creştini în diferitele domenii ale slujirii oamenilor¹³⁶⁶.

822 Grija de a realiza unirea „priveşte întreaga Biserică, credincioşi şi păstori”¹³⁶⁷. Dar trebuie şi să existe conştiinţa faptului „că năzuinţa sfântă de a-i împăca pe toţi creştinii în unitatea Bisericii lui Cristos, una şi unică, depăşeşte puterile şi capacitatea omului”. De aceea, ne punem întreaga speranţă „în rugăciunea lui Cristos pentru Biserică, în iubirea Tatălui faţă de noi şi în puterea Duhului Sfânt”¹³⁶⁸.
II. Biserica este sfântă
823 „Noi credem că Biserica (...) este, în mod imuabil, sfântă. Într-adevăr, Cristos, Fiul lui Dumnezeu, care împreună cu Tatăl şi cu Duhul este proclamat «unul Sfânt», a iubit Biserica sa ca pe o mireasă şi s-a dat pe sine pentru ea ca să o sfinţească; a unit-o cu sine ca pe trupul său şi a copleşit-o cu darul Duhului Sfânt, spre mărirea lui Dumnezeu”¹³⁶⁹. Biserica este deci „Poporul sfânt al lui Dumnezeu”¹³⁷⁰, iar membrii ei sunt numiţi „sfinţi”¹³⁷¹.

824 Biserica, unită cu Cristos, este sfinţită de El; prin El şi în El, ea devine şi sfinţitoare. Toate acţiunile Bisericii „se îndreaptă, ca spre scopul lor, spre sfinţirea oamenilor şi preamărirea lui Dumnezeu în Cristos”¹³⁷². În Biserică se află „plinătatea mijloacelor de mântuire”¹³⁷³. În ea, „noi dobândim sfinţenia prin harul lui Dumnezeu”¹³⁷⁴.

825 „Biserica, încă de pe pământ, este încununată cu sfinţenie adevărată, chiar dacă nedesăvârşită”¹³⁷⁵. În membrii săi, sfinţenia desăvârşită trebuie încă să fie dobândită: „Întăriţi cu atâtea mijloace puternice de mântuire, toţi credincioşii, de orice condiţie şi stare, sunt chemaţi de Domnul, fiecare pe calea sa, la perfecţiunea sfinţeniei Tatălui”¹³⁷⁶.

826 Iubirea este sufletul sfinţeniei la care toţi sunt chemaţi: ea „guvernează toate mijloacele de sfinţire, le dă formă şi le duce la scop”¹³⁷⁷:

Am înţeles că, dacă Biserica are un trup, alcătuit din diferite mădulare, cel mai necesar, cel mai nobil dintre toate nu-i lipseşte: am înţeles că Biserica are o Inimă şi că această Inimă este APRINSĂ de IUBIRE. Am înţeles că numai Iubirea îi face să acţioneze pe membrii Bisericii, că dacă Iubirea s-ar stinge, apostolii n-ar mai vesti Evanghelia, martirii ar refuza să-şi verse sângele. (...) Am înţeles că IUBIREA CONŢINE TOATE VOCAŢIILE, CĂ IUBIREA ESTE TOTUL, CĂ EA CUPRINDE TOATE TIMPURILE ŞI TOATE LOCURILE, (...) CU ALTE CUVINTE, CĂ ESTE VEŞNICĂ!¹³⁷⁸

827 „În vreme ce Cristos, sfânt, nevinovat şi fără pată, nu a cunoscut păcatul, ci a venit pentru a ispăşi doar păcatele poporului, Biserica, incluzând în sânul ei oameni păcătoşi, deopotrivă sfântă şi având mereu nevoie de purificare, practică neîncetat pocăinţa şi înnoirea”¹³⁷⁹. Toţi membrii Bisericii, inclusiv slujitorii ei, trebuie să se recunoască păcătoşi¹³⁸⁰. În toţi, neghina păcatului se află încă amestecată cu grâul Evangheliei până la sfârşitul timpurilor¹³⁸¹. Deci Biserica reuneşte păcătoşi la care a ajuns mântuirea lui Cristos, dar care au mereu nevoie de sfinţire:

Biserica este sfântă chiar cuprinzând în sânul ei păcătoşi, pentru că ea însăşi nu are altă viaţă decât cea a harului: trăind din viaţa ei, membrii ei se sfinţesc; sustrăgându-se de la această viaţă, ei cad în păcatele şi dezordinile ce împiedică răspândirea sfinţeniei. De aceea, Biserica suferă şi face pocăinţă pentru aceste greşeli, de care are puterea să-i vindece pe fiii săi prin sângele lui Cristos şi darul Duhului Sfânt¹³⁸².

828 Canonizându-i pe anumiţi credincioşi, adică proclamând în mod solemn că aceşti credincioşi au practicat eroic virtuţile şi au trăit în fidelitate faţă de harul lui Dumnezeu, Biserica recunoaşte puterea Duhului sfinţeniei care se află în ea şi susţine speranţa credincioşilor, dându-i pe sfinţi ca modele şi mijlocitori¹³⁸³.

„Sfinţii şi sfintele au fost întotdeauna izvor de înnoire în momentele cele mai dificile ale istoriei Bisericii”¹³⁸⁴. Într-adevăr, „sfinţenia este izvorul tainic şi măsura infailibilă a activităţii sale apostolice şi a elanului său misionar”¹³⁸⁵.

829 „În timp ce Biserica îşi atinge în Preacurata Fecioară desăvârşirea care o face să fie fără pată şi zbârcitură, credincioşii se străduiesc încă să crească în sfinţenie, învingând păcatul; de aceea, ei îşi ridică ochii spre Maria”¹³⁸⁶: în ea, Biserica este deja cea preasfântă.