Secţiunea îNTÎI

III. Biserica este catolică
Ce înseamnă „catolic”?
830 Cuvântul „catolic” înseamnă „universal” în două sensuri: „după totalitate” şi „după integralitate”. Biserica este catolică într-un dublu sens:

Ea este catolică deoarece în ea este prezent Cristos. „Unde este Cristos Isus, acolo este Biserica catolică”¹³⁸⁷. În ea subzistă plinătatea Trupului lui Cristos unit cu Capul său¹³⁸⁸, ceea ce implică faptul că ea primeşte de la El „plinătatea mijloacelor de mântuire”¹³⁸⁹ pe care El le-a voit: mărturisire de credinţă dreaptă şi completă, viaţă sacramentală integrală şi slujire conferită prin hirotonire în succesiunea apostolică. Biserica era, în acest sens fundamental, catolică în ziua Rusaliilor¹³⁹⁰, şi ea va fi astfel întotdeauna până în ziua Parusiei.

831 Ea este catolică pentru că e trimisă în misiune de Cristos către toţi oamenii¹³⁹¹:

Toţi oamenii sunt chemaţi în noul Popor al lui Dumnezeu. De aceea, acest popor, păstrându-şi unitatea şi unicitatea, trebuie să se răspândească în toată lumea şi în toate veacurile, pentru a se împlini planul lui Dumnezeu, care la început a creat natura umană unitară şi a voit apoi să-i adune laolaltă pe fiii săi risipiţi. (...) Acest caracter de universalitate, care împodobeşte poporul lui Dumnezeu, este darul Domnului însuşi, prin care Biserica catolică tinde în mod eficace şi perpetuu spre adunarea întregii omeniri cu toate bunurile ei sub conducerea lui Cristos, în unitatea Duhului său¹³⁹².

Fiecare Biserică particulară este „catolică”
832 „Biserica lui Cristos este cu adevărat prezentă în toate comunităţile locale legitime ale credincioşilor, care, adunate în jurul Păstorilor lor, sunt şi ele numite în Noul Testament Biserici. (...) În ele, prin predicarea Evangheliei lui Cristos, se adună credincioşii şi se celebrează misterul Cinei Domnului. (...) În aceste comunităţi, adesea mici, sărace, izolate, este prezent Cristos, care, prin puterea sa, adună Biserica, una, sfântă, catolică şi apostolică”¹³⁹³.

833 Prin Biserica particulară, care este dieceza (sau eparhia), se înţelege o comunitate de credincioşi creştini în comuniune în credinţă şi sacramente cu episcopul lor consacrat în succesiunea apostolică¹³⁹⁴. Aceste Biserici particulare sunt formate „după chipul Bisericii universale; în ele şi din ele este constituită Biserica catolică, una şi unică”¹³⁹⁵.

834 Bisericile particulare sunt pe deplin catolice prin comuniunea cu una dintre ele: Biserica Romei „întâi-stătătoare în iubire”¹³⁹⁶. „Căci cu această Biserică, pentru originea ei deosebită, este necesar să se armonizeze întreaga Biserică, adică credincioşii de pretutindeni”¹³⁹⁷. „Într-adevăr, încă de la coborârea la noi a Cuvântului întrupat, toate Bisericile creştine de pretutindeni au socotit şi socotesc marea Biserică ce se află aici (la Roma) ca unica bază şi temelie, pentru că, după făgăduinţele Mântuitorului, porţile iadului nu au învins-o niciodată”¹³⁹⁸.

835 „Biserica universală nu trebuie să fie înţeleasă ca o simplă însumare sau federaţie de Biserici particulare. Ci, mai degrabă, Biserica, universală prin vocaţie şi misiune, se înrădăcinează într-o varietate de elemente culturale, sociale şi umane, luând în fiecare parte a lumii aspecte şi forme de exprimare diferite”¹³⁹⁹. Bogata varietate de discipline ecleziastice, de rituri liturgice, de patrimonii teologice şi spirituale proprii Bisericilor locale „demonstrează şi mai limpede catolicitatea Bisericii nedespărţite, prin convergenţa lor în unitate”¹⁴⁰⁰.

Cine aparţine Bisericii catolice?
836 „La această unitate catolică a Poporului lui Dumnezeu (...) sunt chemaţi toţi oamenii; cu ea se află în relaţie, în diferite feluri, şi pentru ea sunt meniţi atât credincioşii catolici, cât şi ceilalţi care cred în Cristos, precum şi absolut toţi oamenii, chemaţi la mântuire prin harul lui Dumnezeu”¹⁴⁰¹:

837 „Fac parte pe deplin din comunitatea Bisericii aceia care, având Duhul lui Cristos, acceptă întreaga ei structură şi toate mijloacele de mântuire instituite în ea şi sunt uniţi, în organismul ei vizibil ─ prin legătura mărturisirii de credinţă, a sacramentelor, a conducerii şi comuniunii bisericeşti ─ cu Cristos, care o conduce prin Suveranul Pontif şi prin episcopi. Totuşi, nu se mântuieşte acela care, deşi încorporat în Biserică, nu perseverează în dragoste, rămânând astfel în sânul Bisericii «cu trupul», dar nu «cu inima»”¹⁴⁰².

838 „Cu aceia care, fiind botezaţi, poartă numele de creştini, dar nu mărturisesc întreaga credinţă sau nu păstrează unitatea comuniunii sub conducerea succesorului lui Petru, Biserica se ştie unită din mai multe puncte de vedere”¹⁴⁰³. „Aceia care cred în Cristos şi au primit în mod valid Botezul se află într-o anumită comuniune, deşi imperfectă, cu Biserica catolică”¹⁴⁰⁴. Cu Bisericile ortodoxe, această comuniune este atât de profundă, „încât lipseşte foarte puţin ca ea să-şi atingă plenitudinea care să permită o celebrare comună a Euharistiei Domnului”¹⁴⁰⁵.
Biserica şi necreştinii
839 „În sfârşit, cei care nu au primit încă Evanghelia se raportează în diferite moduri la Poporul lui Dumnezeu”¹⁴⁰⁶:

Raporturile Bisericii cu poporul evreu. Biserica, poporul lui Dumnezeu în Noul Legământ, descoperă, scrutându-şi propriul mister, legătura sa cu poporul evreu¹⁴⁰⁷, „căruia Dumnezeu i-a vorbit mai întâi”¹⁴⁰⁸. Spre deosebire de celelalte religii necreştine, credinţa iudaică este deja un răspuns la revelaţia lui Dumnezeu în Vechiul Legământ. Ale poporului evreu „sunt înfierea şi slava, şi legămintele, şi Legea, şi închinarea, şi făgăduinţele, şi părinţii, şi din el s-a născut, după trup, Cristos” (Rom 9, 4-5), căci „darurile şi chemarea lui Dumnezeu sunt fără întoarcere” (Rom 11, 29).

840 Pe de altă parte, dacă se ia în considerare viitorul, poporul lui Dumnezeu din Vechiul Legământ şi noul popor al lui Dumnezeu tind spre ţeluri analoge: aşteptarea venirii (sau a întoarcerii) lui Mesia. Dar pentru unii aşteptarea se referă la întoarcerea lui Mesia, mort şi înviat, recunoscut ca Domn şi Fiu al lui Dumnezeu, iar pentru ceilalţi se referă la venirea unui Mesia ale cărui trăsături rămân ascunse, la sfârşitul timpurilor, aşteptare însoţită de drama ignorării sau a necunoaşterii lui Cristos Isus.

841 Relaţiile Bisericii cu musulmanii. „Planul mântuirii îi îmbrăţişează şi pe aceia care îl recunosc pe Creator şi, printre ei, în primul rând, pe musulmani, care, declarând că ţin credinţa lui Abraham, îl adoră împreună cu noi pe Dumnezeul unic, milostiv, care-i va judeca pe oameni în ziua de apoi”¹⁴⁰⁹.

842 Legătura Bisericii cu religiile necreştine este, în primul rând, cea a originii comune şi a scopului comun al neamului omenesc:

Într-adevăr, toate popoarele alcătuiesc o singură comunitate; au o singură origine, căci Dumnezeu a rânduit neamul omenesc să locuiască pe toată faţa pământului; au, de asemenea, un singur scop ultim, pe Dumnezeu, a cărui providenţă, ale cărui dovezi de bunătate şi planuri de mântuire îi îmbrăţişează pe toţi, până când cei aleşi se vor aduna în cetatea sfântă”¹⁴¹⁰.

843 Biserica recunoaşte în celelalte religii căutarea, „încă în umbre şi chipuri”, a Dumnezeului necunoscut dar apropiat, „deoarece El dăruieşte tuturor viaţă, suflare şi orice lucru şi (...) vrea ca toţi oamenii să fie mântuiţi”. Astfel, Biserica socoteşte „tot ceea ce este bun şi adevărat” în diferitele religii „drept o pregătire la Evanghelie şi un dar al Aceluia care-l luminează pe tot omul ca să ajungă să aibă viaţă”¹⁴¹¹.

844 Însă în comportamentul lor religios, oamenii arată şi limite şi erori care desfigurează în ei chipul lui Dumnezeu:

Dar foarte adesea, oamenii, amăgiţi de cel rău, au rătăcit în gândurile lor şi au schimbat adevărul lui Dumnezeu cu minciuna, slujind mai degrabă făpturii decât Creatorului, sau, trăind şi murind fără Dumnezeu în această lume, s-au expus la disperarea absolută¹⁴¹².

845 Pentru a-i aduna din nou pe toţi fiii săi, pe care păcatul i-a risipit şi rătăcit, Tatăl a voit să cheme întreaga omenire în Biserica Fiului său. Biserica este locul unde neamul omenesc trebuie să-şi regăsească unitatea şi mântuirea. Ea este „lumea reconciliată”¹⁴¹³. Ea este acea corabie ce „navighează bine în această lume cu vela Crucii Domnului umflată de suflarea Duhului Sfânt”¹⁴¹⁴ ─ pleno dominicae crucis velo Sancti Spiritus flatu in hoc bene navigat mundo; după o altă imagine dragă Părinţilor Bisericii, ea este înfăţişată prin Arca lui Noe, care singură salvează din potop¹⁴¹⁵.
„În afara Bisericii nu există mântuire”
846 Cum trebuie înţeleasă această afirmaţie deseori repetată de Părinţii Bisericii? Formulată în mod pozitiv, înseamnă că toată mântuirea vine de la Cristos-Capul prin Biserică, Trupul său:

Bazat pe Scriptură şi Tradiţie, Conciliul afirmă învăţătura de credinţă că această Biserică peregrină este necesară pentru mântuire. Într-adevăr, Cristos, care este singurul Mijlocitor şi Calea mântuirii, este prezent pentru noi în Trupul său, care este Biserica; El însuşi, afirmând în mod explicit necesitatea credinţei şi a Botezului, a confirmat în acelaşi timp necesitatea Bisericii, în care oamenii intră, ca pe o poartă, prin Botez. Prin urmare, nu s-ar putea mântui aceia care, bine ştiind că Biserica catolică a fost întemeiată de Dumnezeu ca necesară prin Cristos Isus, nu ar voi să intre în ea sau să rămână în ea¹⁴¹⁶.

847 Această afirmaţie nu-i vizează pe cei care, fără vina lor, îl ignoră pe Cristos şi Biserica lui:

Într-adevăr, aceia care, necunoscând, fără vina lor, Evanghelia lui Cristos şi Biserica lui, îl caută totuşi pe Dumnezeu cu inimă sinceră şi se străduiesc, sub impulsul harului, să împlinească în fapte voia lui cunoscută prin glasul conştiinţei, pot dobândi mântuirea veşnică¹⁴¹⁷.

848 „Chiar dacă Dumnezeu, pe căi de El cunoscute, îi poate aduce pe oamenii care nu cunosc, fără vina lor, Evanghelia, la credinţa fără de care este cu neputinţă să-i fim plăcuţi¹⁴¹⁸, este totuşi datoria imprescriptibilă a Bisericii şi, în acelaşi timp, dreptul ei sacru de a vesti Evanghelia”¹⁴¹⁹ tuturor oamenilor.
Misiunea ─ o exigenţă a catolicităţii Bisericii
849 Porunca misionară. „Trimisă de Dumnezeu la popoare pentru a fi «sacrament universal de mântuire», Biserica, în virtutea exigenţelor profunde ale propriei catolicităţi şi ascultând de porunca Întemeietorului ei, se străduieşte să vestească tuturor oamenilor Evanghelia”¹⁴²⁰: „Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit, şi iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii” (Mt 28, 19-20).

850 Originea şi scopul misiunii. Porunca misionară a Domnului îşi are izvorul ultim în iubirea veşnică a Preasfintei Treimi: „Biserica peregrină este, prin natura sa, misionară, fiindcă ea însăşi îşi are originea în misiunea Fiului şi în misiunea Duhului Sfânt, după planul lui Dumnezeu Tatăl”¹⁴²¹. Iar scopul ultim al misiunii nu este altul decât a-i face pe oameni să participe la comuniunea care există între Tatăl şi Fiul în Duhul lor de iubire¹⁴²².

851 Motivul misiunii. Întotdeauna Biserica şi-a aflat obligaţia şi forţa elanului său misionar în iubirea lui Dumnezeu pentru toţi oamenii: „Căci iubirea lui Cristos ne zoreşte...” (2 Cor 5, 14)¹⁴²³ Într-adevăr, „Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi să ajungă la cunoaşterea adevărului” (1 Tim 2, 4). Dumnezeu vrea mântuirea tuturor prin cunoaşterea adevărului. Mântuirea se află în adevăr. Cei care ascultă de îndemnul Duhului adevărului sunt deja pe calea mântuirii; dar Biserica, fiindu-i încredinţat acest adevăr, trebuie să meargă în întâmpinarea dorinţei lor şi să li-l aducă. Tocmai pentru că crede în planul universal de mântuire, Biserica trebuie să fie misionară.

852 Căile misiunii. „Duhul Sfânt este protagonistul oricărei misiuni ecleziale”¹⁴²⁴. El este cel care călăuzeşte Biserica pe căile misiunii. Aceasta „continuă şi, în decursul istoriei, dezvoltă misiunea lui Cristos însuşi, care a fost trimis să aducă vestea cea bună săracilor; Biserica, sub influenţa Duhului lui Cristos, trebuie să meargă pe acelaşi drum pe care a mers Cristos însuşi şi anume drumul sărăciei, al ascultării, al slujirii şi al jertfirii de sine până la moarte, din care El a ieşit învingător prin Învierea sa”¹⁴²⁵. În acest fel, „sângele martirilor este sămânţa creştinilor”¹⁴²⁶.

853 Dar în peregrinarea sa, Biserica face şi experienţa „distanţei dintre mesajul pe care ea îl dezvăluie şi slăbiciunea omenească a acelora cărora le este încredinţată Evanghelia”¹⁴²⁷. Poporul lui Dumnezeu poate extinde împărăţia lui Cristos¹⁴²⁸ numai înaintând pe calea „pocăinţei şi a înnoirii”¹⁴²⁹ şi „prin poarta strâmtă a Crucii”¹⁴³⁰. Într-adevăr, „după cum Cristos a realizat opera Răscumpărării în sărăcie şi prigoană, tot astfel, şi Biserica este chemată să urmeze aceeaşi cale, pentru a împărtăşi oamenilor roadele mântuirii”¹⁴³¹.

854 Prin însăşi misiunea sa, „Biserica străbate aceeaşi cale cu omenirea întreagă şi împărtăşeşte soarta pământească a lumii; ea constituie, am putea spune, fermentul sau sufletul societăţii omeneşti chemate să se reînnoiască în Cristos şi să se transforme în familia lui Dumnezeu”¹⁴³². Aşadar efortul misionar cere răbdare. El începe prin vestirea Evangheliei la popoarele şi grupurile care încă nu cred în Cristos¹⁴³³; continuă prin constituirea unor comunităţi creştine care să fie „semne ale prezenţei lui Dumnezeu în lume”¹⁴³⁴ şi prin întemeierea unor Biserici locale¹⁴³⁵; angajează un proces de înculturare pentru a întrupa Evanghelia în culturile popoarelor¹⁴³⁶; el va cunoaşte şi eşecuri. „Cât despre oameni, grupuri şi popoare, Biserica nu ajunge la ei şi nu îi pătrunde decât treptat, şi astfel, îi înglobează în plinătatea catolică”¹⁴³⁷.

855 Misiunea Bisericii cere efortul spre unitatea creştinilor¹⁴³⁸. Într-adevăr, „dezbinările dintre creştini împiedică Biserica să realizeze deplina catolicitate, ce-i este proprie, în acei fii ai săi care, deşi îi aparţin prin Botez, sunt despărţiţi de comuniunea deplină cu ea. Mai mult, şi pentru Biserică e mai greu să-şi exprime, sub toate aspectele, plinătatea catolicităţii în realitatea însăşi a vieţii”¹⁴³⁹.

856 Munca misionară implică un dialog respectuos cu cei care nu acceptă încă Evanghelia¹⁴⁴⁰. Credincioşii pot dobândi ei înşişi un profit din acest dialog, învăţând să cunoască mai bine „tot ce era har şi adevăr la neamuri printr-un fel de prezenţă tainică a lui Dumnezeu”¹⁴⁴¹. Dacă ei vestesc Evanghelia celor care o ignoră, o fac pentru a consolida, a completa şi a înălţa adevărul şi binele pe care Dumnezeu le-a răspândit printre oameni şi popoare şi pentru a le purifica de eroare şi de rău, „spre slava lui Dumnezeu, spre ruşinarea diavolului şi spre fericirea omului”¹⁴⁴².

IV. Biserica este apostolică
857 Biserica este apostolică, deoarece este întemeiată pe apostoli, şi acest lucru are un sens triplu:

─ ea a fost şi rămâne zidită pe „temelia apostolilor” (Ef 2, 20)¹⁴⁴³, martori aleşi şi trimişi în misiune de Cristos însuşi¹⁴⁴⁴;

─ ea păstrează şi transmite, cu ajutorul Duhului care locuieşte în ea, învăţătura¹⁴⁴⁵, tezaurul, cuvintele sănătoase auzite de la apostoli¹⁴⁴⁶;

─ până la întoarcerea lui Cristos, ea continuă să fie învăţată, sfinţită şi călăuzită de apostoli prin urmaşii lor în misiunea pastorală: colegiul episcopilor, „asistaţi de preoţi, în unire cu succesorul lui Petru, păstorul suprem al Bisericii”¹⁴⁴⁷:

Tu, Păstor veşnic, nu părăseşti turma, ci, prin sfinţii tăi Apostoli, o păzeşti neîncetat cu grijă, ca ea să fie călăuzită de Păstorii pe care Tu i-ai rânduit în fruntea ei ca locţiitori ai Fiului tău¹⁴⁴⁸.
Misiunea apostolilor
858 Isus este Trimisul Tatălui. Încă de la începutul slujirii sale „i-a chemat la sine pe cei pe care i-a voit şi a rânduit doisprezece ca să fie cu El şi să-i trimită să vestească” (Mc 3, 13-14). De atunci, ei aveau să fie „trimişii” lui (este sensul cuvântului grecesc apostoloi). În ei, Isus îşi continuă misiunea: „Precum m-a trimis pe mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi” (In 20, 21)¹⁴⁴⁹. Slujirea lor este deci continuarea propriei lui misiuni: „Cine vă primeşte pe voi, pe mine mă primeşte”, le spune El celor Doisprezece (Mt 10, 40)¹⁴⁵⁰.

859 Isus îi uneşte la misiunea pe care El a primit-o de la Tatăl: după cum „Fiul nu poate face nimic de la sine” (In 5, 19. 30), ci primeşte totul de la Tatăl care l-a trimis, tot astfel, cei pe care-i trimite Isus nu pot face nimic fără El¹⁴⁵¹, de la care primesc încredinţarea misiunii şi puterea de a o împlini. Apostolii lui Cristos ştiu deci că sunt înzestraţi de Dumnezeu cu calitatea de „slujitori ai unui legământ nou” (2 Cor 3, 6), „slujitori ai lui Dumnezeu” (2 Cor 6, 4), „ambasadori ai lui Cristos” (2 Cor 5, 20), „slujitori ai lui Cristos şi administratori ai tainelor lui Dumnezeu” (1 Cor 4, 1).

860 În misiunea apostolilor există un aspect ce nu se poate transmite: faptul de a fi martorii aleşi ai Învierii Domnului şi temelia Bisericii. Dar există şi un aspect permanent al misiunii lor. Cristos le-a făgăduit să rămână cu ei până la sfârşitul lumii¹⁴⁵². „Misiunea divină încredinţată de Isus apostolilor e menită să continue până la sfârşitul veacurilor, deoarece Evanghelia pe care trebuie să o transmită este pentru Biserică, în orice timp, principiul întregii ei vieţi. De aceea, apostolii (...) au avut grijă să-şi instituie urmaşi”¹⁴⁵³.
Episcopii, urmaşi ai apostolilor
861 „Pentru ca misiunea care le fusese încredinţată să se continue şi după moartea lor, apostolii au lăsat colaboratorilor lor imediaţi, ca pe un testament, misiunea de a desăvârşi şi de a întări lucrarea începută de ei, poruncindu-le să vegheze asupra întregii turme în care Duhul Sfânt i-a aşezat ca să păstorească

Biserica lui Dumnezeu. Ei au orânduit astfel de oameni şi au dispus apoi ca după moartea lor alţi oameni încercaţi să le preia slujirea”¹⁴⁵⁴.

862 „După cum misiunea pe care Domnul a încredinţat-o în mod individual lui Petru, primul între apostoli, dăinuie pentru a fi transmisă şi urmaşilor acestuia, tot astfel, dăinuie misiunea apostolilor de a păstori Biserica, misiune care trebuie să fie exercitată fără întrerupere de către ordinul sacru al episcopilor”. De aceea, Biserica învaţă că „episcopii, în virtutea instituirii divine, le-au urmat apostolilor ca Păstori ai Bisericii; cine îi ascultă, pe Cristos îl ascultă, iar cine îi dispreţuieşte, pe Cristos îl dispreţuieşte şi pe Acela care l-a trimis pe Cristos”¹⁴⁵⁵.
Apostolatul
863 Întreaga Biserică este apostolică, întrucât rămâne, prin urmaşii Sfântului Petru şi ai apostolilor, în comuniune de credinţă şi de viaţă cu originea ei. Întreaga Biserică este apostolică, întrucât este „trimisă” în lumea întreagă; toţi membrii Bisericii, deşi în moduri diferite, sunt părtaşi la această trimitere. „Vocaţia creştină este prin natura ei şi chemare la apostolat”. Se numeşte „apostolat” „orice activitate a Trupului mistic” care tinde să „extindă Împărăţia lui Cristos la tot pământul”¹⁴⁵⁶.

864 „Deoarece Cristos, cel trimis de Tatăl, este izvorul şi originea întregului apostolat al Bisericii”, e evident că rodnicia apostolatului, atât al celor hirotoniţi, cât şi al laicilor, depinde de unirea lor vitală cu Cristos¹⁴⁵⁷. În funcţie de vocaţii, de exigenţele timpurilor, de diferitele daruri ale Duhului Sfânt, apostolatul ia formele cele mai diferite. Dar întotdeauna iubirea, dobândită mai ales din Euharistie, „este sufletul întregului apostolat”¹⁴⁵⁸.

865 Biserica este una, sfântă, catolică şi apostolică, în identitatea ei profundă şi ultimă, pentru că în ea există deja şi va fi împlinită la sfârşitul timpurilor „Împărăţia cerurilor”, „Stăpânirea lui Dumnezeu”¹⁴⁵⁹, venită în Persoana lui Cristos şi crescând tainic în inima celor care sunt încorporaţi lui, până la deplina ei manifestare eshatologică. Atunci, toţi oamenii răscumpăraţi de El, făcuţi întru El „sfinţi şi neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu în iubire”¹⁴⁶⁰, vor fi adunaţi în unicul popor al lui Dumnezeu, „Mireasa Mielului” (Ap 21, 9), „Cetatea Sfântă coborând din cer de la Dumnezeu, având în ea Slava lui Dumnezeu” (Ap 21, 10-11); şi „zidul cetăţii are douăsprezece pietre de temelie şi pe ele sunt douăsprezece nume, ale celor doisprezece apostoli ai Mielului” (Ap 21, 14).

PE SCURT
866 Biserica este una: are un singur Domn, mărturiseşte o singură credinţă, se naşte dintr-un singur botez, formează un unic corp, însufleţit de un singur Duh, în vederea unei unice speranţe¹⁴⁶¹, la capătul căreia vor fi depăşite toate dezbinările.

867 Biserica este sfântă: Dumnezeul Preasfânt este Autorul ei; Cristos, Mirele ei, s-a dat pentru ea spre a o sfinţi; Duhul sfinţeniei îi dă viaţă. Deşi cuprinde păcătoşi, ea este ex maculatis immaculata ─ „cea fără-de-păcat alcătuită din păcătoşi”. În sfinţi străluceşte sfinţenia ei; în Maria, ea este deja cea preasfântă.

868 Biserica este catolică: ea vesteşte totalitatea credinţei; poartă în sine şi administrează plinătatea mijloacelor de mântuire; e trimisă la toate popoarele; se adresează tuturor oamenilor; îmbrăţişează toate timpurile; „este prin însăşi natura ei misionară”¹⁴⁶².

869 Biserica este apostolică: e zidită pe temelii trainice: „cei doisprezece apostoli ai Mielului” (Ap 21, 14); este indestructibilă¹⁴⁶³; este păstrată în mod infailibil în adevăr: Cristos o cârmuieşte prin Petru şi ceilalţi apostoli, prezenţi în urmaşii lor, Papa şi colegiul episcopilor.

870 „Biserica unică a lui Cristos, pe care o mărturisim în Simbolul credinţei ca una, sfântă, catolică şi apostolică, (...) subzistă în Biserica catolică, cârmuită de urmaşul lui Petru şi de episcopii în comuniune cu el, deşi în afara organismului ei vizibil există numeroase elemente de sfinţire şi de adevăr”¹⁴⁶⁴.

PARAGRAFUL 4. Credincioşii:

ierarhie, laici, viaţă consacrată
871 „Credincioşii sunt aceia care, încorporaţi lui Cristos prin botez, sunt constituiţi Popor al lui Dumnezeu şi, de aceea, făcuţi părtaşi în modul lor propriu la funcţia preoţească, profetică şi regească a lui Cristos, sunt chemaţi să exercite, fiecare conform condiţiei proprii, misiunea pe care Dumnezeu a încredinţat-o Bisericii ca să o îndeplinească în lume”¹⁴⁶⁵.

872 „Între toţi credincioşii, datorită faptului că sunt renăscuţi în Cristos, există o adevărată egalitate în demnitate şi în acţiune, egalitate în virtutea căreia toţi colaborează la zidirea Trupului lui Cristos, după condiţia şi funcţia proprie fiecăruia”¹⁴⁶⁶.

873 Înseşi diferenţele pe care Domnul a voit să le stabilească între membrele Trupului său au în vedere unitatea şi misiunea lui. Căci „în Biserică slujirile sunt diferite, dar misiunea este unică. Cristos a încredinţat apostolilor şi urmaşilor lor îndatorirea de a învăţa, de a sfinţi şi de a conduce în numele său şi cu puterea sa. Însă laicii, făcuţi părtaşi la misiunea preoţească, profetică şi regească a lui Cristos, îşi împlinesc în Biserică şi în lume partea lor proprie din misiunea întregului Popor al lui Dumnezeu”¹⁴⁶⁷. În sfârşit, există „credincioşi care aparţin atât uneia, cât şi celeilalte categorii [ierarhie şi laici] şi care, prin profesiunea sfaturilor evanghelice, (...) sunt consacraţi lui Dumnezeu şi contribuie la misiunea mântuitoare a Bisericii în modul lor propriu”¹⁴⁶⁸.