Secţiunea îNTÎI

XI. Celebrarea sacramentului Pocăinţei
1480 Ca toate sacramentele, Pocăinţa este o acţiune liturgică. În mod obişnuit, elementele celebrării sunt următoarele: salutul şi binecuvântarea preotului, citirea Cuvântului lui Dumnezeu pentru a lumina conştiinţa şi a trezi căinţa şi îndemnul la pocăinţă; mărturisirea, prin care păcatele sunt recunoscute şi descoperite preotului; impunerea şi acceptarea pocăinţei; dezlegarea dată de preot; lauda şi aducerea de mulţumire şi trimiterea însoţită de binecuvântarea preotului.
1481 Liturgia bizantină cunoaşte mai multe formule de dezlegare, sub formă de cerere, care exprimă în chip admirabil misterul iertării: „Dumnezeu, care prin proorocul Natan l-a iertat pe David când şi-a mărturisit păcatele, pe Petru când a plâns amar, pe desfrânată când i-a spălat picioarele cu lacrimi, pe vameş şi pe fiul risipitor, acelaşi Dumnezeu, prin mine, păcătosul, să te ierte pe tine, în viaţa aceasta şi în cea viitoare, şi fără de osândă să te aducă înaintea înfricoşatei sale judecăţi, El, care este binecuvântat în vecii vecilor. Amin”.
1482 Sacramentul Pocăinţei poate avea loc şi în cadrul unei celebrări comunitare, în care se face în comun pregătirea pentru spovadă şi se aduce în comun mulţumire pentru iertarea primită. Aici, mărturisirea personală a păcatelor şi dezlegarea individuală sunt inserate într-o liturgie a Cuvântului lui Dumnezeu, cu lecturi şi omilie, examinarea conştiinţei făcută în comun, cerere de iertare comunitară, rugăciunea Tatăl Nostru şi aducerea de mulţumire în comun. Această celebrare comunitară exprimă mai clar caracterul eclezial al pocăinţei. Totuşi, oricare ar fi modalitatea de celebrare, sacramentul Pocăinţei este întotdeauna, prin natura sa, o acţiune liturgică, deci eclezială şi publică²¹⁶⁰.
1483 În cazuri de gravă necesitate, se poate recurge la celebrarea comunitară a Reconcilierii cu spovadă şi dezlegare generală. O asemenea necesitate gravă poate apărea atunci când există un pericol de moarte iminent, preotul sau preoţii neavând destul timp pentru a asculta spovada fiecărui penitent. Se poate vorbi de necesitate gravă şi atunci când, din cauza numărului penitenţilor, nu sunt destui preoţi care să asculte cum se cuvine spovezile individuale într-un timp rezonabil, astfel încât penitenţii ar rămâne, fără vina lor, lipsiţi multă vreme de harul sacramental sau de sfânta Împărtăşanie. În acest caz, pentru validitatea dezlegării, credincioşii trebuie să aibă hotărârea de a-şi mărturisi individual păcatele, la vremea cuvenită²¹⁶¹. Episcopul diecezan are datoria de a aprecia dacă există condiţiile cerute pentru dezlegarea generală²¹⁶². O afluenţă considerabilă de credincioşi cu prilejul unor mari sărbători sau al pelerinajelor nu constituie un caz de necesitate gravă²¹⁶³.
1484 „Spovada individuală şi integrală, urmată de dezlegare, rămâne singura cale obişnuită prin care credincioşii sunt reconciliaţi cu Dumnezeu şi cu Biserica, în afară de situaţia în care o imposibilitate fizică sau morală îi dispensează de o astfel de spovadă”²¹⁶⁴. Acest lucru nu e lipsit de raţiuni profunde. Cristos lucrează în fiecare sacrament. Se adresează personal fiecărui păcătos: „Fiule, păcatele îţi sunt iertate” (Mc 2, 5); este medicul ce se apleacă asupra fiecăruia dintre bolnavii care au nevoie de El²¹⁶⁵ ca să-i vindece; îl ridică şi îl integrează din nou în comunitatea frăţească. Spovada personală este aşadar forma cea mai semnificativă a împăcării cu Dumnezeu şi cu Biserica.
PE SCURT
1485 În seara zilei de Paşti, Domnul Isus s-a arătat ucenicilor săi şi le-a zis: „Primiţi pe Duhul Sfânt. Cărora le veţi ierta păcatele, le vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine, le vor fi ţinute” (In 20, 22-23).
1486 Iertarea păcatelor săvârşite după Botez este acordată printr-un sacrament propriu numit sacramentul Convertirii, al Spovezii, al Pocăinţei sau al Reconcilierii.
1487 Cel care păcătuieşte răneşte onoarea lui Dumnezeu şi iubirea lui, propria demnitate de om chemat să fie fiul lui Dumnezeu şi bunăstarea spirituală a Bisericii, unde fiecare creştin trebuie să fie o piatră vie.
1488 În ochii credinţei, nici un rău nu e mai grav decât păcatul şi nimic nu are consecinţe mai rele pentru păcătoşii înşişi, pentru Biserică şi pentru lumea întreagă.
1489 Întoarcerea la comuniunea cu Dumnezeu, pierdută prin păcat, este o mişcare născută din harul lui Dumnezeu cel bogat în îndurare şi plin de grijă pentru mântuirea oamenilor. Se cuvine să cerem acest dar de preţ pentru noi înşine şi pentru ceilalţi.
1490 Drumul de întoarcere la Dumnezeu, numit convertire şi căinţă, implică o durere şi o repulsie faţă de păcatele comise, precum şi hotărârea fermă de a nu mai păcătui în viitor. Convertirea vizează aşadar trecutul şi viitorul; ea se hrăneşte din speranţa în îndurarea divină.
1491 Sacramentul Pocăinţei este alcătuit din ansamblul celor trei acte săvârşite de penitent şi din dezlegarea dată de preot. Actele penitentului sunt: căinţa, spovada sau mărturisirea păcatelor în faţa preotului şi hotărârea de a împlini repararea şi faptele de reparare.
1492 Căinţa (contritio) trebuie să fie inspirată de motive ce izvorăsc din credinţă. Căinţa născută din iubirea faţă de Dumnezeu se numeşte „desăvârşită”; dacă se întemeiază pe alte motive, se numeşte „nedesăvârşită”.
1493 Cel care vrea să dobândească împăcarea cu Dumnezeu şi cu Biserica trebuie să mărturisească preotului toate păcatele grave pe care nu le-a spovedit încă şi pe care şi le aminteşte după ce şi-a examinat cu grijă conştiinţa. Fără a fi în sine necesară, mărturisirea păcatelor lesne-iertătoare este totuşi recomandată cu tărie de Biserică.
1494 Preotul îi propune penitentului împlinirea anumitor acte de „îndestulare” sau de „pocăinţă” pentru a repara răul pricinuit de păcat şi pentru a restabili deprinderile proprii unui ucenic al lui Cristos.
1495 Numai preoţii care au primit de la autoritatea Bisericii facultatea de a dezlega pot ierta păcatele în numele lui Cristos.
1496 Efectele spirituale ale sacramentului Pocăinţei sunt:

─ împăcarea cu Dumnezeu, prin care penitentul redobândeşte harul;

─ împăcarea cu Biserica;

─ iertarea pedepsei veşnice meritate din cauza păcatelor de moarte;

─ iertarea, cel puţin în parte, a pedepselor vremelnice, care sunt urmări

ale păcatului;

─ pacea şi seninătatea conştiinţei şi mângâierea spirituală;

─ sporirea forţelor spirituale pentru lupta creştină.

1497 Mărturisirea individuală şi integrală a păcatelor grave, urmată de dezlegare, rămâne singurul mijloc obişnuit pentru împăcarea cu Dumnezeu şi cu Biserica.
1498 Prin indulgenţe, credincioşii pot dobândi pentru ei înşişi, ca şi pentru sufletele din Purgator, iertarea pedepselor vremelnice, care sunt urmări ale păcatelor.

ARTICOLUL 5

Ungerea bolnavilor

1499 Prin sfânta Ungere a bolnavilor şi prin rugăciunea preoţilor, Biserica întreagă îi încredinţează pe bolnavi Domnului răstignit şi glorificat, pentru a-i alina şi a-i mântui; mai mult, ea îi îndeamnă să se asocieze de bunăvoie pătimirii şi morţii lui Cristos pentru a contribui astfel la binele Poporului lui Dumnezeu”²¹⁶⁶.

1. 
   Temeiurile sale în economia mântuirii
   

Boala în viaţa omului

1500 Boala şi suferinţa s-au aflat întotdeauna printre problemele cele mai grave care încearcă viaţa omului. Prin boală, omul face experienţa propriei neputinţe, a limitelor şi a condiţiei sale muritoare. Orice boală ne poate face să întrezărim moartea.
1501 Boala poate duce la angoasă, la închiderea în sine, uneori chiar la disperare şi la revoltă împotriva lui Dumnezeu. Dar ea poate şi să maturizeze persoana, o poate ajuta să discearnă în propria-i viaţă ceea ce nu este esenţial, pentru a se îndrepta spre ceea ce este esenţial. Foarte adesea, boala determină o căutare a lui Dumnezeu, o întoarcere la El.
Bolnavul în faţa lui Dumnezeu
1502 În Vechiul Testament, omul îşi trăieşte boala în faţa lui Dumnezeu. Înaintea lui îşi revarsă plângerea pentru boala sa²¹⁶⁷ şi de la El, Stăpânul vieţii şi al morţii, imploră vindecarea²¹⁶⁸. Boala devine cale de convertire²¹⁶⁹ şi iertarea lui Dumnezeu constituie începutul vindecării²¹⁷⁰. Israel experimentează faptul că boala este, într-un chip misterios, legată de păcat şi de rău, iar fidelitatea faţă de Dumnezeu, după legea lui, redă viaţa: „Căci eu, Domnul, sunt vindecătorul tău” (Ex 15, 26). Profetul întrezăreşte faptul că suferinţa poate avea şi un sens de răscumpărare pentru păcatele celorlalţi²¹⁷¹. În sfârşit, Isaia vesteşte că Dumnezeu va aduce pentru Sion un timp în care El va ierta toată greşeala şi va vindeca toată boala²¹⁷².
Cristos-tămăduitorul
1503 Compătimirea lui Cristos faţă de bolnavi şi numeroasele vindecări ale suferinzilor de tot felul²¹⁷³ constituie un semn evident că „Dumnezeu a vizitat poporul său” (Lc 7, 16) şi că Împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Isus nu are doar puterea de a vindeca, ci şi pe aceea de a ierta păcatele²¹⁷⁴: El a venit să-l vindece pe om în întregime, suflet şi trup; este medicul de care au nevoie bolnavii²¹⁷⁵. Compătimirea sa faţă de toţi cei care suferă merge atât de departe, încât El ajunge să se identifice cu ei: „Am fost bolnav şi m-aţi vizitat” (Mt 25, 36). Iubirea sa de predilecţie faţă de cei neputincioşi nu a încetat, de-a lungul veacurilor, să trezească atenţia deosebită a creştinilor faţă de toţi aceia care suferă în trupul şi în sufletul lor. Ea se află la originea eforturilor neobosite pentru a-i alina.
1504 Isus le cere adesea celor bolnavi să creadă²¹⁷⁶. Pentru vindecare, El se foloseşte de semne: salivă şi impunerea mâinilor²¹⁷⁷, tină şi spălare²¹⁷⁸. Bolnavii caută să-l atingă²¹⁷⁹, „căci o putere ieşea din El, care îi vindeca pe toţi” (Lc 6, 19). Astfel, în sacramente, Cristos continuă să ne „atingă” pentru a ne vindeca.
1505 Mişcat de atâtea suferinţe, Cristos nu numai că se lasă atins de cei bolnavi, dar îşi însuşeşte durerile lor: „El a luat asupra sa slăbiciunile noastre şi bolile noastre le-a purtat” (Mt 8, 17)²¹⁸⁰. Însă El nu i-a vindecat pe toţi bolnavii. Vindecările sale erau semne ale venirii Împărăţiei lui Dumnezeu. Ele vesteau o vindecare mai radicală: victoria asupra păcatului şi a morţii prin Paştele său. Pe Cruce, Cristos a luat asupra sa toată greutatea răului²¹⁸¹ şi a ridicat „păcatul lumii” (In 1, 29), boala nefiind decât o consecinţă a acestuia. Prin pătimirea şi moartea sa pe Cruce, Cristos a dat un sens nou suferinţei: de acum, ea ne poate face asemenea chipului său şi ne poate uni cu pătimirea sa răscumpărătoare.
„Vindecaţi-i pe cei bolnavi...”
1506 Cristos îi cheamă pe ucenicii săi să-l urmeze, luându-şi şi ei crucea²¹⁸². Urmându-l, ei au dobândit un nou mod de a privi boala şi pe cei bolnavi. Isus îi asociază la viaţa sa de sărăcie şi de slujire. Îi face părtaşi la misiunea sa de compătimire şi de vindecare: „Şi, ieşind, ei propovăduiau să se pocăiască. Scoteau mulţi demoni şi ungeau cu untdelemn mulţi bolnavi şi-i vindecau” (Mc 6, 12-13).
1507 Domnul înviat reînnoieşte această trimitere („În numele meu [...] îşi vor pune mâinile peste cei bolnavi şi ei se vor vindeca”: Mc 16, 17-18) şi o întăreşte prin semnele pe care Biserica le săvârşeşte, invocând numele lui²¹⁸³. Aceste semne arată în chip deosebit că Isus este cu adevărat „Dumnezeu care mântuieşte”²¹⁸⁴.
1508 Duhul Sfânt dăruieşte unora o charismă specială de vindecare²¹⁸⁵, pentru a manifesta puterea harului Celui Înviat. Totuşi, nici rugăciunile cele mai puternice nu obţin vindecarea tuturor bolilor. Astfel, Sfântul Paul trebuie să înveţe de la Domnul că „îţi este de ajuns harul meu: căci puterea mea se împlineşte în slăbiciune” (2 Cor 12, 9), şi că suferinţele pe care le are de îndurat pot avea drept sens „ca eu să desăvârşesc în trupul meu ceea ce lipseşte suferinţelor lui Cristos pentru Trupul său, care este Biserica” (Col 1, 24).
1509 „Vindecaţi-i pe cei bolnavi” (Mt 10, 8). Biserica a primit această misiune de la Domnul şi se străduieşte să o împlinească atât prin îngrijirile pe care le acordă celor bolnavi, cât şi prin rugăciunea de mijlocire cu care îi însoţeşte. Ea crede în prezenţa dătătoare de viaţă a lui Cristos, medic al sufletelor şi al trupurilor. Această prezenţă lucrează în chip deosebit prin sacramente şi în mod cu totul aparte prin Euharistie, Pâinea dătătoare de viaţă veşnică²¹⁸⁶, la a cărei legătură cu sănătatea trupească face aluzie Sfântul Paul²¹⁸⁷.
1510 Încă din Biserica apostolică se cunoaşte un ritual propriu pentru bolnavi, atestat de Sfântul Iacob: „Este cineva bolnav între voi? Să-i cheme pe preoţii Bisericii şi aceştia să se roage asupra lui, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului. Rugăciunea credinţei îl va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica. Dacă a săvârşit păcate, acestea îi vor fi iertate” (Iac 5, 14-15). În acest ritual, Tradiţia a recunoscut unul dintre cele şapte sacramente ale Bisericii²¹⁸⁸.
Sacrament al bolnavilor
1511 Biserica crede şi mărturiseşte că între cele şapte sacramente există unul destinat în mod special alinării celor încercaţi de boală: Ungerea bolnavilor.

Această sfântă Ungere a bolnavilor a fost instituită ca sacrament adevărat şi propriu al Noului Testament, de către Domnul nostru Isus Cristos, sacrament la care Marcu face aluzie²¹⁸⁹, şi care este recomandat credincioşilor şi promulgat de Iacob, apostol şi frate al Domnului²¹⁹⁰.

1512 În tradiţia liturgică, atât în Orient, cât şi în Occident, avem încă din antichitate mărturii despre ungeri ale bolnavilor făcute cu untdelemn sfinţit. În decursul veacurilor, Ungerea bolnavilor a fost conferită în mod din ce în ce mai exclusiv celor care erau în pragul morţii. Din această cauză, ea a fost numită „Ungerea de pe urmă”. În ciuda acestei evoluţii, liturgia nu a omis niciodată să se roage Domnului pentru ca cel bolnav să-şi redobândească sănătatea, dacă acest lucru este de folos pentru mântuirea lui²¹⁹¹.
1513 Constituţia apostolică Sacram unctionem infirmorum din 30 noiembrie 1972, în linia Conciliului al II-lea din Vatican²¹⁹², a stabilit ca pe viitor să fie observate, în Ritul roman, următoarele: Sacramentul Ungerii bolnavilor este conferit persoanelor grav bolnave, ungându-le pe frunte şi pe mâini cu untdelemn sfinţit aşa cum se cuvine ─ ulei de măsline sau alt ulei vegetal ─, spunându-se o singură dată: „Prin această Ungere sfântă şi prin mila sa preaîndurătoare, să te ajute Domnul cu harul Duhului Sfânt, pentru ca, iertându-ţi păcatele, să te mântuiască şi să te aline”²¹⁹³.
II. Cine primeşte şi cine administrează acest sacrament?
În caz de boală gravă...
1514 Ungerea bolnavilor „nu este numai sacramentul acelora care se află în momentul critic al sfârşitului vieţii. De aceea, timpul potrivit pentru a-l primi este cu siguranţă atunci când credinciosul începe să fie în pericol de moarte din cauza bolii sau a bătrâneţii”²¹⁹⁴.
1515 Dacă un bolnav care a primit Ungerea îşi redobândeşte sănătatea, în cazul unei noi boli grave, el poate primi iarăşi acest sacrament. În timpul aceleiaşi boli, acest sacrament poate fi repetat dacă boala se agravează. Este oportună primirea Ungerii bolnavilor înainte de o intervenţie chirurgicală importantă. Acelaşi lucru este valabil pentru persoanele în vârstă, a căror slăbiciune se accentuează.
„... să-i cheme pe preoţii Bisericii”
1516 Oficianţii Ungerii bolnavilor sunt numai preoţii (episcopii şi prezbiterii)²¹⁹⁵. Păstorii sufleteşti au datoria de a-i instrui pe credincioşi despre binefacerile acestui sacrament. Credincioşii să-i încurajeze pe bolnavi să recurgă la preot pentru a primi acest sacrament. Bolnavii să se pregătească pentru a-l primi cu o bună-dispoziţie sufletească, ajutaţi de păstorul lor şi de întreaga comunitate eclezială, care este chemată să-i înconjoare în chip cu totul deosebit pe cei bolnavi prin rugăciuni şi grijă frăţească.
III. Cum se celebrează acest sacrament?
1517 Ca toate sacramentele, Ungerea bolnavilor este o celebrare liturgică şi comunitară²¹⁹⁶, fie că are loc în familie, la spital sau la biserică, pentru un singur bolnav sau pentru un grup de suferinzi. Este foarte potrivit ca ea să fie celebrată în cadrul Euharistiei, memorial al Paştelui Domnului. Dacă împrejurările o sugerează, celebrarea sacramentului poate fi precedată de sacramentul Pocăinţei şi urmată de sacramentul Euharistiei. Ca sacrament al Paştelui lui Cristos, Euharistia ar trebui să fie întotdeauna ultimul sacrament al peregrinării pământeşti, „viaticul, merindea” pentru „trecerea” spre viaţa veşnică.

1518 Cuvântul şi sacramentul alcătuiesc un tot inseparabil. Liturgia Cuvântului, precedată de un act penitenţial, deschide celebrarea. Cuvintele lui Cristos, mărturia apostolilor trezesc credinţa bolnavului şi a comunităţii pentru a-i cere Domnului puterea Duhului său.

1519 Celebrarea sacramentului cuprinde, în principal, următoarele elemente: „preoţii Bisericii” (Iac 5, 14) impun ─ în tăcere ─ mâinile asupra bolnavilor; se roagă asupra bolnavilor în credinţa Bisericii²¹⁹⁷: este epicleza proprie acestui sacrament; le dau apoi ungerea cu ulei, care a fost sfinţit, pe cât se poate, de episcop.

Aceste acţiuni liturgice arată ce har le conferă bolnavilor respectivul sacrament.

IV. Roadele celebrării acestui sacrament
1520 Un dar special al Duhului Sfânt. Harul fundamental al acestui sacrament este un har de mângâiere, de pace şi de curaj pentru a învinge greutăţile specifice stării de boală gravă sau neputinţei bătrâneţii. Acest har este un dar al Duhului Sfânt, ce reînnoieşte încrederea şi credinţa în Dumnezeu şi întăreşte împotriva ispitelor celui rău, adică împotriva ispitei de descurajare şi de angoasă în faţa morţii²¹⁹⁸. Această asistenţă a Domnului prin puterea Duhului său vrea să-l ducă pe bolnav la vindecarea sufletului, dar şi la aceea a trupului, dacă aceasta este voinţa lui Dumnezeu²¹⁹⁹. Mai mult, „dacă a făcut păcate, acestea îi vor fi iertate” (Iac 5, 15)²²⁰⁰.
1521 Unirea cu Patima lui Cristos. Prin harul acestui sacrament, bolnavul primeşte puterea şi darul de a se uni mai intim cu Patima lui Cristos: el este, într-un fel, consacrat ca să aducă roade prin configurarea cu patima răscumpărătoare a Mântuitorului. Suferinţa, sechelă a păcatului strămoşesc, dobândeşte un sens nou: ea devine participare la lucrarea mântuitoare a lui Isus.
1522 Un har eclezial. „Asociindu-se de bunăvoie pătimirii şi morţii lui Cristos”, bolnavii care primesc acest sacrament „contribuie la binele Poporului lui Dumnezeu”²²⁰¹. Celebrând acest sacrament, Biserica, în împărtăşirea sfinţilor, mijloceşte pentru binele bolnavului. Iar bolnavul, la rândul său, prin harul acestui sacrament, contribuie la sfinţirea Bisericii şi la binele tuturor oamenilor pentru care Biserica suferă şi se oferă, prin Cristos, lui Dumnezeu Tatăl.

1523 O pregătire pentru trecerea cea din urmă. Dacă sacramentul Ungerii bolnavilor este conferit tuturor celor ce suferă de boli şi infirmităţi grave, el este cu atât mai mult destinat celor aflaţi pe punctul de a ieşi din această viaţă²²⁰², astfel încât a fost numit şi sacramentum exeuntium („sacramentul celor ce pleacă”)²²⁰³. Ungerea bolnavilor desăvârşeşte conformarea noastră cu moartea şi Învierea lui Cristos, începută de Botez. Ea completează ungerile sfinte, care jalonează întreaga viaţă creştină; cea a Botezului pecetluise în noi viaţa nouă; cea a Mirului ne întărise pentru lupta acestei vieţi. Această ultimă ungere înconjoară sfârşitul vieţii noastre pământeşti cu un zid puternic de întărire, în vederea celor din urmă lupte înainte de intrarea în Casa Tatălui²²⁰⁴.

V. Viaticul, ultimul sacrament al creştinului
1524 Celor care sunt pe punctul de a părăsi această viaţă, pe lângă Ungerea bolnavilor, Biserica le oferă Euharistia ca viatic. Primită în acest moment al trecerii spre Tatăl, împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Cristos are o semnificaţie şi o însemnătate deosebită. Este sămânţă de viaţă veşnică şi putere de înviere, aşa cum spune Domnul: „Cine mănâncă Trupul meu şi bea Sângele meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua de apoi” (In 6, 54). Sacrament al lui Cristos mort şi înviat, Euharistia este aici sacramentul trecerii de la moarte la viaţă, din lumea aceasta la Tatăl²²⁰⁵.
1525 După cum sacramentul Botezului, al Mirului şi al Euharistiei alcătuiesc o unitate numită „sacramentele iniţierii creştine”, se poate spune deci şi că Pocăinţa, Sfânta Ungere şi Euharistia dată ca viatic constituie, atunci când viaţa creştină îşi atinge ţinta, „sacramentele care pregătesc pentru Patrie” ori „sacramentele care încheie peregrinarea”.
PE SCURT
1526 ”Este cineva bolnav între voi? Să-i cheme pe preoţii Bisericii şi aceştia să se roage asupra lui, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului. Rugăciunea credinţei îl va mântui pe bolnav şi Domnul îl va ridica. Dacă a săvârşit păcate, acestea îi vor fi iertate” (Iac 5, 14-15).
1527 Sacramentul Ungerii bolnavilor are drept scop să confere un har special creştinului încercat de greutăţile inerente stării de boală gravă sau bătrâneţii.
1528 Timpul potrivit pentru primirea Sfintei Ungeri este, cu siguranţă, momentul în care credinciosul începe să se afle în pericol de moarte din cauza bolii sau a bătrâneţii.

1529 Ori de câte ori un creştin este grav bolnav, el poate primi sacramentul Ungerii, precum şi atunci când, după ce l-a primit deja, are loc o agravare a bolii.

1530 Numai preoţii (prezbiteri şi episcopi) pot administra sacramentul Ungerii bolnavilor; pentru a-l conferi, ei folosesc untdelemn sfinţit de episcop sau, la nevoie, de însuşi prezbiterul celebrant.
1531 Esenţialul celebrării acestui sacrament constă în ungerea bolnavului pe frunte şi pe mâini (în Ritul roman) sau pe alte părţi ale corpului (în Orient), ungere însoţită de rugăciunea liturgică a preotului celebrant, care cere harul special al acestui sacrament.
1532 Harul special al sacramentului Ungerii bolnavilor are ca roade:

─ unirea bolnavului cu Patima lui Cristos, spre binele propriu şi al întregii Biserici;

─ mângâierea, pacea şi curajul pentru a suporta creştineşte suferinţele bolii sau ale bătrâneţii;

─ iertarea păcatelor, dacă bolnavul nu a putut-o obţine prin sacramentul Pocăinţei;

─ refacerea sănătăţii, dacă acest lucru este spre mântuirea spirituală;

─ pregătirea pentru trecerea în viaţa veşnică.

CAPITOLUL AL TREILEA

Sacramentele de slujire a comuniunii

1533 Botezul, Mirul şi Euharistia sunt sacramentele iniţierii creştine. Ele constituie temelia vocaţiei comune a tuturor ucenicilor lui Cristos, vocaţia la sfinţenie şi la misiunea de evanghelizare a lumii. Conferă harurile necesare pentru a trăi după Duh în această viaţă de peregrini aflaţi în drum spre Patrie.

1534 Alte două sacramente ─ Preoţia şi Căsătoria ─ sunt rânduite spre mântuirea aproapelui. Dacă ele contribuie deopotrivă la mântuirea personală, acest lucru are loc prin slujirea celorlalţi. Conferă o misiune specială în Biserică şi slujesc la edificarea Poporului lui Dumnezeu.

1535 În aceste sacramente, cei care au fost deja consacraţi prin Botez şi Mir²²⁰⁶ pentru preoţia comună a tuturor credincioşilor pot primi consacrări speciale. Cei care primesc sacramentul Preoţiei sunt consacraţi pentru a fi, în numele lui Cristos, „prin cuvântul şi harul lui Dumnezeu, păstorii Bisericii”²²⁰⁷. La rândul lor, „soţii creştini, pentru a-şi îndeplini în mod demn îndatoririle stării lor, sunt întăriţi şi cumva consacraţi printr-un sacrament special”²²⁰⁸.

ARTICOLUL 6

Sacramentul Preoţiei

1536 Preoţia este sacramentul prin care misiunea încredinţată de Cristos apostolilor continuă să se exercite în Biserică până la sfârşitul veacurilor: este deci sacramentul slujirii apostolice. Cuprinde trei grade: episcopatul, prezbiteratul şi diaconatul.

[În legătură cu instituirea şi conferirea misiunii slujirii apostolice de către Cristos, vezi § 871 şi urm. Aici e vorba numai de calea sacramentală prin care este transmisă această slujire].