Secţiunea îNTÎI

Partea a treia

Viaţa în Cristos


Partea centrală a sarcofagului lui Iunius Bassus, găsit sub altarul „mărturisirii” din Bazilica „Sfântul Petru” din Roma şi datat în anul 359.
Cristos în slavă, reprezentat tânăr (semnul divinităţii sale), se află aşezat pe tronul ceresc, cu picioarele pe zeul păgân al cerului, Uranus. Este însoţit de Apostolii Petru şi Paul, care primesc de la Cristos, spre care stau cu faţa, două suluri: Legea cea nouă.

După cum Moise primise Legea veche de la Dumnezeu pe Muntele Sinai, acum, Apostolii, reprezentaţi prin mai-marii lor, primesc de la Cristos, Fiul lui Dumnezeu, Domnul cerului şi al pământului, Legea cea nouă, care nu mai este scrisă pe table de piatră, ci întipărită de Duhul Sfânt în inimile credincioşilor. Cristos este cel care dă puterea de a trăi după «viaţa cea nouă» (§ 1697). El vine ca să împlinească în noi ceea ce a poruncit pentru binele nostru (cf. § 2074).

1691 „Creştinule, recunoaşte-ţi demnitatea. Fiindcă eşti părtaş acum la firea dumnezeiască, nu voi să te întorci la decăderea vieţii tale trecute. Aminteşte-ţi cărui Cap îi aparţii şi cărui Trup îi eşti mădular. Aminteşte-ţi că ai fost smuls din puterea întunericului ca să fii strămutat în lumina şi Împărăţia lui Dumnezeu”²⁴⁰⁶.

1692 Simbolul credinţei a proclamat măreţia darurilor lui Dumnezeu făcute omului în lucrarea creaţiei şi, mai mult, prin răscumpărare şi sfinţire. Ceea ce credinţa mărturiseşte, sacramentele comunică: prin „sacramentele care i-au renăscut”, creştinii au devenit „fiii lui Dumnezeu” (In 1, 12; 1 In 3, 1), „părtaşi la firea dumnezeiască” (2 Pt 1, 4). Recunoscându-şi în credinţă noua demnitate, creştinii sunt chemaţi să ducă de acum înainte o „viaţă vrednică de Evanghelia lui Cristos” (Fil 1, 27). Prin sacramente şi rugăciune, ei primesc harul lui Cristos şi darurile Duhului lui, care îi fac capabili de ea.

1693 Cristos Isus a făcut întotdeauna ceea ce-i era plăcut Tatălui²⁴⁰⁷. A trăit întotdeauna în comuniune desăvârşită cu El. La fel, şi ucenicii săi sunt chemaţi să trăiască sub privirea Tatălui, „care vede în ascuns”²⁴⁰⁸, ca să devină „desăvârşiţi, aşa cum Tatăl ceresc este desăvârşit” (Mt 5, 47).

1694 Încorporaţi în Cristos prin Botez²⁴⁰⁹, creştinii sunt „morţi pentru păcat, dar vii pentru Dumnezeu în Cristos Isus” (Rom 6, 11), fiind părtaşi, astfel, la viaţa celui Înviat²⁴¹⁰. Urmându-l pe Cristos şi fiind în comuniune cu El²⁴¹¹, creştinii pot să fie „imitatori ai lui Dumnezeu, ca nişte fii iubiţi, şi să umble întru iubire” (Ef 5, 1), conformându-şi gândurile, cuvintele şi faptele „simţămintelor care sunt în Cristos Isus” (Fil 2, 5) şi urmându-i exemplele²⁴¹².

1695 „Îndreptăţiţi prin numele Domnului Isus Cristos şi prin Duhul Dumnezeului nostru” (1 Cor 6, 11), „sfinţiţi şi chemaţi să fie sfinţi” (1 Cor 1, 2), creştinii au devenit „Templul Duhului Sfînt”²⁴¹³. Acest „Duh al Fiului” îi învaţă să se roage Tatălui²⁴¹⁴ şi, devenind viaţa lor, îi face să lucreze²⁴¹⁵ în aşa fel încât să „aducă roadele Duhului” (Gal 5, 22) printr-o iubire arătată în fapte. Vindecând rănile păcatului, Duhul Sfânt ne „înnoieşte lăuntric printr-o transformare spirituală” (Ef 4, 23), ne luminează şi ne întăreşte ca să trăim ca „fii ai luminii” (Ef 5, 8) prin „toată bunătatea, dreptatea şi adevărul” (Ef 5, 9).

1696 Calea lui Cristos „duce la viaţă”, o cale opusă „duce la pierzare” (Mt 7, 13)²⁴¹⁶. Parabola evanghelică a celor două căi rămâne întotdeauna prezentă în cateheza Bisericii. Ea e menită să arate importanţa deciziilor morale pentru mântuirea noastră. „Există două căi, una a vieţii, cealaltă a morţii; dar între ele este o mare deosebire”²⁴¹⁷.

1697 În cateheză este important să se arate cu toată claritatea bucuria şi exigenţele căii lui Cristos²⁴¹⁸. Cateheza „vieţii noi” (Rom 6, 4) în Cristos va fi:

─ o cateheză a Duhului Sfânt, Maestrul interior al vieţii după Cristos, oaspete blând şi prieten care inspiră, călăuzeşte, îndreaptă şi întăreşte această viaţă;

─ o cateheză a harului, căci prin har am fost mântuiţi şi tot prin har faptele noastre pot aduce roade pentru viaţa veşnică;

─ o cateheză a Fericirilor, căci calea lui Cristos este rezumată în Fericiri, singurul drum spre fericirea veşnică la care aspiră inima omului;

─ o cateheză a păcatului şi a iertării, căci, fără să se recunoască păcătos, omul nu poate să cunoască adevărul despre sine, condiţie a purtării drepte, şi, fără oferirea iertării, el n-ar putea suporta acest adevăr;

─ o cateheză a virtuţilor umane, care-l fac pe om să-şi dea seama de frumuseţea şi puterea de atracţie a dispoziţiilor drepte pentru bine;

─ o cateheză a virtuţilor creştine a credinţei, a speranţei şi a iubirii, care se inspiră din exemplul minunat al sfinţilor;

─ o cateheză a dublei porunci a dragostei, dezvoltată în Decalog;

─ o cateheză eclezială, căci viaţa creştină poate să crească, să se dezvolte şi să fie împărtăşită în multiplele schimburi de „bunuri spirituale” în „împărtăşirea sfinţilor”.

1698 Referinţa cea dintâi şi cea din urmă a acestei cateheze va fi întotdeauna Isus Cristos Însuşi, care este „calea, adevărul şi viaţa” (In 14, 6). Privindu-l în credinţă, creştinii pot nădăjdui că El însuşi îşi va înfăptui în ei făgăduinţele şi, iubindu-l cu iubirea cu care El i-a iubit, pot face faptele care corespund demnităţii lor:

Vă rog să ţineţi seama că Isus Cristos, Domnul nostru, este adevăratul vostru Cap şi că voi sunteţi mădularele sale. El este al vostru, aşa cum capul este al mădularelor sale; tot ceea ce este al lui este al vostru: Spiritul lui, Inima lui, Trupul lui, Sufletul lui şi toate facultăţile lui, iar voi trebuie să le folosiţi ca pe nişte lucruri care sunt ale voastre, ca să-l slujiţi, să-l lăudaţi, să-l iubiţi şi să-l preamăriţi pe Dumnezeu. Voi sunteţi ai lui, aşa cum mădularele sunt ale capului lor. Şi El doreşte fierbinte să se folosească de tot ceea ce este în voi, pentru slujirea şi slava Tatălui, ca de nişte lucruri care sunt ale lui²⁴¹⁹.

Pentru mine, a trăi este Cristos (Fil 1, 21).

SECŢIUNEA ÎNTÂI

Vocaţia omului: viaţa în Duh

1699 Viaţa în Duhul Sfânt împlineşte vocaţia omului (capitolul întâi). Ea este alcătuită din iubire divină şi solidaritate umană (capitolul al doilea). Este acordată în dar ca o Mântuire (capitolul al treilea).

CAPITOLUL ÎNTÂI

Demnitatea persoanei umane

1700 Demnitatea persoanei umane se înrădăcinează în crearea ei după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (articolul 1); ea se împlineşte în vocaţia la fericirea divină (articolul 2). E propriu fiinţei umane să tindă în mod liber la această desăvârşire (articolul 3). Prin actele sale deliberate (articolul 4), persoana umană se conformează, sau nu, binelui făgăduit de Dumnezeu şi atestat de conştiinţa morală (articolul 5). Oamenii se edifică pe ei înşişi şi cresc din interior: ei fac din întreaga lor viaţă sensibilă şi spirituală o materie primă pentru creşterea lor (articolul 6). Cu ajutorul harului, ei înaintează în virtute (articolul 7), ocolesc păcatul şi, dacă l-au comis, se încredinţează, asemenea fiului risipitor²⁴²⁰, îndurării Tatălui nostru din ceruri (articolul 8). Astfel, ei ajung la desăvârşirea iubirii.

ARTICOLUL 1

Omul ─ chip al lui Dumnezeu

1701 „Cristos, (...) prin însăşi revelarea misterului Tatălui şi al iubirii Acestuia, îl dezvăluie pe deplin omului pe om şi îi descoperă măreţia chemării Proprii”²⁴²¹. Întru Cristos, „chipul nevăzutului Dumnezeu” (Col 1, 15)²⁴²², omul a fost creat după „chipul şi asemănarea” Creatorului. În Cristos, Răscumpărătorul şi Mântuitorul, chipul divin, desfigurat în om de cel dintâi păcat, a fost refăcut în frumuseţea sa de la început şi înnobilat de harul lui Dumnezeu²⁴²³.

1702 Chipul divin este prezent în fiecare om. El străluceşte în comuniunea dintre persoane, după asemănarea unirii persoanelor divine între ele (cf. capitolul al doilea).

1703 Înzestrată cu un suflet „spiritual şi nemuritor”²⁴²⁴, persoana umană este „singura făptură de pe pământ pe care Dumnezeu a voit-o pentru ea însăşi”²⁴²⁵. Încă de la zămislirea ei, este menită fericirii veşnice.

1704 Persoana umană este părtaşă la lumina şi la puterea Duhului dumnezeiesc. Prin raţiune, ea este capabilă să înţeleagă ordinea lucrurilor rânduită de Creator. Prin voinţa sa, e capabilă să se îndrepte singură spre adevăratul său bine. Îşi află desăvârşirea în căutarea şi iubirea adevărului şi a binelui²⁴²⁶.

1705 În virtutea sufletului său şi a puterilor spirituale ale inteligenţei şi voinţei, omul este înzestrat cu libertate, „semn privilegiat al chipului lui Dumnezeu”²⁴²⁷.

1706 Prin raţiune, omul recunoaşte glasul lui Dumnezeu, care îl îndeamnă neîncetat „să facă binele şi să fugă de rău”²⁴²⁸. Fiecare trebuie să urmeze această lege care răsună în conştiinţă şi care îşi află împlinirea în iubirea lui Dumnezeu şi a aproapelui. Exercitarea vieţii morale atestă demnitatea persoanei.

1707 „Împins de cel rău încă de la începutul istoriei, omul a abuzat de libertatea sa”²⁴²⁹. El a căzut în ispită şi a săvârşit răul. El păstrează dorinţa binelui, dar firea sa poartă rana păcatului strămoşesc. A devenit predispus la rău şi supus greşelii:

Omul este împărţit în sine însuşi. De aceea, întreaga viaţă a oamenilor, fie individuală, fie colectivă, apare ca o luptă, o luptă dramatică între bine şi rău, între lumină şi întuneric²⁴³⁰.
1708 Prin pătimirea sa, Cristos ne-a eliberat de Satana şi de păcat. El a meritat pentru noi viaţa nouă în Duhul Sfânt. Harul său reface ceea ce păcatul stricase în noi.

1709 Cel care crede în Cristos devine fiu al lui Dumnezeu. Această adopţiune filială îl transformă, dându-i capacitatea să urmeze exemplul lui Cristos. Ea îl face în stare să acţioneze corect şi să facă binele. În unire cu Mântuitorul său, ucenicul ajunge la desăvârşirea dragostei, la sfinţenie. Maturizată în har, viaţa morală înfloreşte în viaţă veşnică, în gloria cerului.

PE SCURT

1710 ”Cristos (..) îl dezvăluie pe deplin omului pe om şi îi descoperă măreţia chemării proprii”²⁴³¹.

1711 Înzestrată cu suflet spiritual, cu inteligenţă şi voinţă, persoana umană este încă de la zămislirea sa orânduită spre Dumnezeu şi menită fericirii veşnice. Ea se îndreaptă spre desăvârşire în căutarea şi iubirea adevărului şi a binelui²⁴³².

1712 Adevărata libertate este în om „semnul privilegiat al chipului lui Dumnezeu”²⁴³³.

1713 Omul trebuie să urmeze legea morală care îl îndeamnă „să facă binele şi să evite răul”²⁴³⁴. Această lege răsună în conştiinţa lui.

1714 Omul rănit în firea sa de păcatul originar este supus greşelii şi predispus la rău în exercitarea libertăţii sale.

1715 Cel care crede în Cristos are viaţa nouă în Duhul Sfânt. Viaţa morală, crescută şi maturizată în har, e menită să se împlinească în gloria cerului.

ARTICOLUL 2

Chemarea noastră la fericire
I. Fericirile

1716 Fericirile sunt în centrul predicii lui Isus. Proclamarea lor reia făgăduinţele făcute poporului ales, începând de la Abraham. Ea le duce la desăvârşire, îndreptându-le nu numai spre simpla stăpânire a unui pământ, ci spre Împărăţia cerurilor:

Fericiţi cei săraci în spirit, căci a lor este Împărăţia cerurilor.

Fericiţi cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi.

Fericiţi cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul.

Fericiţi cei înfometaţi şi însetaţi de dreptate, căci ei se vor sătura.

Fericiţi cei milostivi, căci ei vor afla milă.

Fericiţi cei cu inima curată, căci ei îl vor vedea pe Dumnezeu.

Fericiţi făcătorii de pace, căci ei fiii lui Dumnezeu se vor chema.

Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, căci a lor este Împărăţia cerurilor.

Fericiţi veţi fi când vă vor ocări şi vă vor prigoni şi, minţind, vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, din pricina mea.

Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, căci răsplata voastră va fi mare în ceruri. (Mt 5, 3-12)

1717 Fericirile zugrăvesc chipul lui Isus Cristos şi descriu iubirea lui; ele exprimă chemarea credincioşilor asociaţi la slava pătimirii şi Învierii lui; luminează faptele şi atitudinile caracteristice ale vieţii creştine; sunt făgăduinţele paradoxale care susţin speranţa în încercări; vestesc binecuvântările şi răsplăţile anticipate deja în chip tainic ucenicilor; sunt inaugurate în viaţa Fecioarei Maria şi a tuturor sfinţilor.
II. Dorinţa de fericire
1718 Fericirile răspund dorinţei naturale de fericire. Această dorinţă este de obârşie divină; Dumnezeu a pus-o în inima omului ca să-l atragă la El, singurul care-l poate satisface:

Desigur că noi toţi vrem să trăim fericiţi şi în neamul omenesc nu este nimeni care să nu fie de acord cu această afirmaţie, chiar înainte să fie pe deplin formulată²⁴³⁵.

Aşadar, cum se face că te caut, Doamne? De vreme ce, căutându-te, Dumnezeul meu, caut viaţa fericită, fă-mă să te caut ca sufletul meu să trăiască, fiindcă trupul meu trăieşte din sufletul meu, iar sufletul meu trăieşte din tine²⁴³⁶. Numai Dumnezeu satură²⁴³⁷.

1719 Fericirile dezvăluie scopul existenţei umane, ţelul ultim al actelor umane: Dumnezeu ne cheamă la propria sa fericire. Această chemare se adresează fiecăruia personal, dar şi întregii Biserici, noul popor al celor care au primit făgăduinţa şi trăiesc din ea în credinţă.

III. Fericirea creştină
1720 Noul Testament foloseşte mai multe expresii pentru a caracteriza fericirea la care Dumnezeu îl cheamă pe om: venirea Împărăţiei lui Dumnezeu²⁴³⁸; vederea lui Dumnezeu: „Fericiţi cei curaţi cu inima, căci ei îl vor vedea pe Dumnezeu” (Mt 5, 8)²⁴³⁹; intrarea în bucuria Domnului²⁴⁴⁰; intrarea în odihna lui Dumnezeu (Evr 4, 7-11):

Acolo ne vom odihni şi vom vedea; vom vedea şi vom iubi; vom iubi şi vom lăuda. Iată ce va fi la sfârşitul fără de sfârşit. Şi ce alt sfârşit avem, dacă nu să ajungem în împărăţia care nu va avea sfârşit?²⁴⁴¹
1721 Într-adevăr, Dumnezeu ne-a adus pe lume ca să-l cunoaştem, să-l slujim şi să-l iubim, şi astfel, să ajungem în Paradis. Fericirea ne face „părtaşi la firea dumnezeiască” (2 Pt 1, 4) şi la Viaţa veşnică²⁴⁴². Prin ea, omul intră în slava lui Cristos²⁴⁴³ şi în bucuria vieţii Sfintei Treimi.

1722 O asemenea fericire depăşeşte inteligenţa şi puterile omeneşti. Ea este rodul unui dar gratuit al lui Dumnezeu. De aceea, a fost numită supranaturală, ca şi harul care îl pregăteşte pe om să intre în bucuria divină.

„Fericiţi cei curaţi cu inima, căci ei îl vor vedea pe Dumnezeu”. Desigur, în măreţia şi slava sa negrăită, „nimeni nu poate să-l vadă pe Dumnezeu şi să rămână viu”, căci Tatăl e de necuprins; dar în iubirea sa, în bunătatea sa faţă de oameni şi în atotputernicia sa, El merge până la a dărui celor care-l iubesc privilegiul de a-l vedea pe Dumnezeu, (...) „căci ce este cu neputinţă la oameni este cu putinţă la Dumnezeu”²⁴⁴⁴.

1723 Fericirea făgăduită ne pune în faţa alegerilor morale hotărâtoare. Ea ne îndeamnă să ne purificăm inima de instinctele ei rele şi să căutăm iubirea lui Dumnezeu mai presus de toate. Ne învaţă că adevărata fericire nu se află nici în bogăţie sau bunăstare, nici în slava omenească sau în putere, nici în vreo lucrare omenească, oricât de folositoare ar fi, ca ştiinţa, tehnica şi arta, nici în vreo făptură, ci numai în Dumnezeu, izvorul oricărui bine şi a toată iubirea:

Bogăţia este marea zeitate a zilei; ea este cea căreia mulţimea, întreaga masă de oameni, îi aduce un omagiu instinctiv. Ei măsoară fericirea după avere, şi după avere măsoară şi onorabilitatea. (...) Toate acestea vin din convingerea că bogăţia poate face totul. Aşadar, unul dintre idolii zilei este bogăţia, iar altul este faima. (...) Faima, faptul de a fi cunoscut şi de a face zgomot în lume (ceea ce s-ar putea numi o reputaţie de presă), a început să fie considerată ca un bine în sine, un bine suprem, şi ea, un obiect de adevărată veneraţie²⁴⁴⁵.

1724 Decalogul, cuvântarea de pe Munte şi cateheza apostolică ne descriu căile ce duc la Împărăţia cerurilor. Noi ne îndreptăm spre ea pas cu pas, prin faptele de zi cu zi, susţinuţi de harul Duhului Sfânt. Făcuţi rodnici de Cuvântul lui Cristos, încetul cu încetul, aducem roade în Biserică pentru Slava lui Dumnezeu²⁴⁴⁶.

PE SCURT
1725 Fericirile reiau şi desăvârşesc făgăduinţele lui Dumnezeu, începând de la Abraham, orânduindu-le spre Împărăţia cerurilor. Ele răspund dorinţei de fericire pe care Dumnezeu a aşezat-o în inimile oamenilor.

1726 Fericirile ne învaţă scopul ultim la care ne cheamă Dumnezeu: Împărăţia, vederea lui Dumnezeu, participarea la firea dumnezeiască, viaţa veşnică, înfierea, odihna în Dumnezeu.

1727 Fericirea vieţii veşnice este un dar gratuit al lui Dumnezeu; ea este supranaturală, ca şi harul care duce la ea.

1728 Fericirile ne pun în faţa unor alegeri hotărâtoare în ceea ce priveşte bunurile pământeşti; ele ne purifică inimile ca să învăţăm să-l iubim pe Dumnezeu mai presus de toate.

1729 Fericirea cerească determină criteriile de discernământ în folosirea bunurilor pământeşti în conformitate cu Legea lui Dumnezeu.


ARTICOLUL 3

Libertatea omului

1730 Dumnezeu l-a creat pe om raţional, conferindu-i demnitatea unei persoane înzestrate cu iniţiativă şi stăpânire asupra faptelor sale. „Dumnezeu a voit «să-l lase pe om în mâna sfatului lui» (Sir 15, 14), astfel ca omul să-l caute spontan pe Creatorul său şi, ataşându-se de El, să ajungă în mod liber la perfecţiunea deplină şi fericită”²⁴⁴⁷:

Omul este raţional şi, prin aceasta, asemănător lui Dumnezeu, creat liber şi stăpân pe faptele sale²⁴⁴⁸.
I. Libertate şi responsabilitate
1731 Libertatea este puterea, înrădăcinată în raţiune şi voinţă, de a acţiona sau a nu acţiona, de a face ceva sau altceva, de a săvârşi astfel, de la sine, fapte deliberate. Prin liberul arbitru, fiecare dispune de sine. Libertatea este în om o forţă de creştere şi de maturizare în adevăr şi bunătate. Libertatea îşi atinge desăvârşirea atunci când este orientată spre Dumnezeu, fericirea noastră.

1732 Atâta vreme cât ea nu este statornicită definitiv în binele său ultim care este Dumnezeu, libertatea implică posibilitatea de a alege între bine şi rău, şi deci de a creşte în desăvârşire sau de a slăbi şi a păcătui. Ea caracterizează actele propriu-zis umane. Ea devine izvor de laudă sau de dezaprobare, de merit sau de pierdere a meritului.

1733 Cu cât facem mai mult binele, cu atât devenim mai liberi. Nu există libertate adevărată decât în slujirea binelui şi a dreptăţii. Alegerea neascultării şi a răului este un abuz de libertate şi duce la „robia păcatului”²⁴⁴⁹.

1734 Libertatea îl face pe om răspunzător de faptele sale în măsura în care ele sunt voluntare. Înaintarea în virtute, cunoaşterea binelui şi asceza sporesc stăpânirea voinţei asupra actelor sale.

1735 Imputabilitatea unei fapte şi răspunderea pentru ea pot fi micşorate sau suprimate de neştiinţă, neatenţie, violenţă, teamă, obiceiuri, afecţiuni fără măsură şi de alţi factori psihici sau sociali.

1736 Orice act voit în mod direct este imputabil autorului său:

Astfel, Domnul îl întreabă pe Adam după păcat, în grădină: „Ce ai făcut?” (Gen 3, 13). La fel, şi pe Cain²⁴⁵⁰. La fel face şi profetul Natan cu regele David, după adulterul cu femeia lui Urie şi uciderea acestuia²⁴⁵¹.

O faptă poate fi indirect voită atunci când rezultă dintr-o neglijenţă faţă de ceea ce ar fi trebuit să se cunoască sau să se facă, de exemplu, un accident rezultat din necunoaşterea Codului Rutier.

1737 O consecinţă poate fi tolerată fără să fie voită de cel care acţionează, de exemplu, istovirea unei mame la căpătâiul copilului ei bolnav. Efectul rău nu este imputabil dacă nu a fost voit nici ca scop, nici ca mijloc de acţiune, cum ar fi moartea survenită dând ajutor unei persoane în pericol. Pentru ca efectul rău să fie imputabil, trebuie să poată fi prevăzut, iar cel care acţionează să aibă posibilitatea să-l evite, de exemplu, în cazul unei omucideri comise de un şofer în stare de ebrietate.

1738 Libertatea se exercită în relaţiile dintre oameni. Fiecare persoană umană, creată după chipul lui Dumnezeu, are dreptul natural să fie recunoscută ca fiinţă liberă şi responsabilă. Toţi datorează fiecăruia acest respect. Dreptul la exercitarea libertăţii este o exigenţă inseparabilă de demnitatea persoanei umane, în special, în domeniul moral şi religios²⁴⁵². Acest drept trebuie să fie recunoscut pe plan civil şi apărat în limitele binelui comun şi al ordinii publice²⁴⁵³.

II. Libertatea umană în economia mântuirii
1739 Libertate şi păcat. Libertatea omului este limitată şi supusă greşelii. De fapt, omul a greşit. A păcătuit în mod liber. Refuzând planul de iubire al lui Dumnezeu, s-a înşelat singur; a devenit rob al păcatului. Această primă alienare a dat naştere la multe altele. Istoria omenirii, încă de la începuturile sale, dă mărturie despre nenorocirile şi asupririle născute din inima omului, ca urmare a unei folosiri rele a libertăţii.

1740 Ameninţări pentru libertate. Exercitarea libertăţii nu implică dreptul de a spune orice şi a face orice. Este fals a pretinde că „omul, subiect al libertăţii, îşi este suficient sieşi, având ca scop satisfacerea propriului său interes în folosirea bunurilor pămînteşti”²⁴⁵⁴. De altfel, condiţiile de ordin economic şi social, politic şi cultural cerute pentru o dreaptă exercitare a libertăţii sunt prea des ignorate şi încălcate. Aceste situaţii de orbire şi nedreptate apasă asupra vieţii morale şi îi aduc atât pe cei puternici, cât şi pe cei slabi în ispita de a păcătui împotriva carităţii. Îndepărtându-se de legea morală, omul aduce prejudicii propriei libertăţi, se face rob sieşi, rupe frăţia cu semenii săi şi se răzvrăteşte împotriva voinţei divine.

1741 Eliberare ăi mântuire. Prin Crucea sa glorioasă, Cristos a dobândit mântuirea tuturor oamenilor. El i-a răscumpărat din păcatul care îi ţinea în robie. „Pentru libertate ne-a făcut Cristos liberi” (Gal 5, 1). În El, noi avem împărtăşire cu „adevărul” care ne „face liberi” (In 8, 32). Duhul Sfânt ne-a fost dăruit şi, după cum învaţă apostolul, „unde este Duhul, acolo este libertatea” (2 Cor 3, 17). Încă de pe acum ne mândrim cu „libertatea fiilor lui Dumnezeu” (Rom 8, 21).

1742 Libertate şi har. Harul lui Cristos nu este nicidecum în concurenţă cu libertatea noastră, atunci când aceasta e în armonie cu simţul adevărului şi al binelui pe care Dumnezeu l-a aşezat în inima omului. Dimpotrivă, după cum dă mărturie experienţa creştină, în special în rugăciune, cu cât suntem mai supuşi îndemnurilor harului, cu atât cresc libertatea noastră lăuntrică şi siguranţa în încercări, ca şi în faţa presiunilor şi constrângerilor lumii exterioare. Prin lucrarea harului, Duhul Sfânt ne educă la libertate spirituală pentru a face din noi colaboratori liberi la lucrarea sa în Biserică şi în lume:

Dumnezeule atotputernic şi îndurător, înlătură, cu bunătate, tot ce ne stă împotrivă, ca, izbăviţi de orice povară trupească şi sufletească, să te putem sluji cu toată libertatea²⁴⁵⁵.