Secţiunea îNTÎI

I. De ce denumirea de Sacramentum Ordinis?

1537 În antichitatea romană, cuvântul Ordin desemna corpuri constituite în sens civil, mai ales corpul guvernanţilor. Ordinatio desemnează integrarea într-un ordo ─ ordin. În Biserică există anumite corpuri constituite, pe care, încă din timpurile vechi, Tradiţia, nu fără fundament scripturistic²²⁰⁹, le numeşte în greacă táxeis, în latină ordines: astfel, liturgia vorbeşte despre ordo episcoporum, ordo presbyterorum şi ordo diaconorum. Şi alte grupuri sunt numite ordo: catehumenii, fecioarele, soţii, văduvele...

1538 Integrarea într-unul dintre aceste corpuri ale Bisericii se făcea printr-un ritual numit ordinatio, act religios şi liturgic, care era o consacrare, o binecuvântare sau un sacrament. Astăzi, cuvântul ordinatio este rezervat actului sacramental ca integrează în ordinul episcopilor, al prezbiterilor şi al diaconilor şi care e mai mult decât o simplă alegere, desemnare, delegare sau instituire de către comunitate, fiindcă ea conferă un dar al Duhului Sfânt ce permite exercitarea unei puteri sacre (sacra potestas)²²¹⁰, care nu poate veni decât de la Cristos însuşi, prin Biserica lui. Ordinatio (hirotonirea) este numită şi consecratio, deoarece ea înseamnă o punere deoparte şi o învestitură făcută de Cristos însuşi pentru Biserica lui. Impunerea mâinilor de către episcop, împreună cu rugăciunea de consacrare, constituie semnul vizibil al acestei consacrări.
II. Sacramentul Preoţiei în economia mântuirii
Preoţia în Vechiul Legământ
1539 Poporul ales a fost constituit de Dumnezeu ca „împărăţie de preoţi şi neam sfânt” (Ex 19, 6)²²¹¹. Însă, din sânul poporului lui Israel, Dumnezeu a ales unul dintre cele douăsprezece triburi, acela al lui Levi, pus deoparte pentru slujirea liturgică²²¹²; Dumnezeu însuşi este partea lui de moştenire²²¹³. Un ritual specific a consacrat originile preoţiei din Vechiul Legământ²²¹⁴. Aici, preoţii sunt „rânduiţi ca să mijlocească pentru oameni în cele către Dumnezeu, ca să aducă daruri şi jertfe pentru păcate”²²¹⁵.

1540 Instituită pentru a vesti cuvântul lui Dumnezeu²²¹⁶ şi pentru a restabili comuniunea cu Dumnezeu prin jertfe şi rugăciune, această preoţie rămâne totuşi incapabilă să înfăptuiască mântuirea, având nevoie să repete neîncetat aceste jertfe şi neputând să ajungă la o sfinţire definitivă²²¹⁷, pe care numai jertfa lui Cristos avea să o înfăptuiască.

1541 Liturgia Bisericii vede totuşi în preoţia lui Aaron şi în slujba leviţilor, ca şi în instituirea celor şaptezeci de „Bătrâni”²²¹⁸, prefigurări ale slujirii preoţeşti din Noul Legământ. Astfel, în Ritul latin, în rugăciunea de consacrare la hirotonirea episcopilor, Biserica spune:

Dumnezeule, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, (...) de-a lungul Vechiului Legământ, Tu ai început să dai chip Bisericii tale; încă de la origine, Tu ai rânduit poporul ieşit din Abraham să devină un popor sfânt; ai instituit conducători şi preoţi şi te-ai îngrijit mereu de slujirea sanctuarului tău...

1542 La hirotonirea preoţilor, Biserica se roagă:

Doamne, Părinte preasfânt, (...) încă din Vechiul Legământ, prevestind parcă sacramentele viitoare, Tu ai rânduit în fruntea poporului mari preoţi însărcinaţi să-l călăuzească, dar ai ales şi alţi oameni, pe care i-ai unit cu ei în slujire şi care i-au ajutat în misiunea lor. Astfel, Tu le-ai împărtăşit celor şaptezeci de bărbaţi, plini de înţelepciune, duhul pe care i-l dăruiseşi lui Moise şi i-ai făcut pe fiii lui Aaron părtaşi la consacrarea pe care o primise tatăl lor.

1543 Iar în rugăciunea de consacrare pentru hirotonirea diaconilor, Biserica mărturiseşte:

Părinte preasfânt, (...) pentru zidirea acestui templu nou (Biserica), Tu ai rânduit slujitori din trei ordine diferite ─ episcopii, preoţii şi diaconii ─, însărcinaţi cu toţii să te slujească, aşa cum altădată, în Vechiul Legământ, pentru a sluji la cortul tău, i-ai pus deoparte pe fiii tribului lui Levi şi Tu le erai lor moştenire.
Preoţia unică a lui Cristos
1544 Toate prefigurările preoţiei din Vechiul Legământ îşi găsesc împlinire în Cristos Isus, „unicul mijlocitor între Dumnezeu şi oameni” (1 Tim 2, 5). Melchisedec, „preot al Dumnezeului Preaînalt” (Gen 14, 18), este considerat de Tradiţia creştină o prefigurare a preoţiei lui Cristos, singurul „Mare Preot după rânduiala lui Melchisedec” (Evr 5, 10; 6, 20), „sfânt, nevinovat, nepătat” (Evr 7, 26), care, „printr-o singură jertfă”, adică prin jertfa unică a Crucii sale, „i-a dus pentru totdeauna la desăvârşire pe cei care se sfinţesc” (Evr 10, 14).

1545 Jertfa răscumpărătoare a lui Cristos este unică, împlinită o dată pentru totdeauna. şi totuşi, ea se face prezentă în Jertfa euharistică a Bisericii. La fel, şi preoţia unică a lui Cristos: se face prezentă prin preoţia ministerială, fără ca unicitatea preoţiei lui Cristos să fie ştirbită: „Într-adevăr, Cristos este singurul preot adevărat, ceilalţi nefiind decât slujitorii lui”²²¹⁹.

Două participări la preoţia unică a lui Cristos
1546 Cristos, Marele Preot şi Unicul Mijlocitor, a făcut din Biserică „Împărăţie de preoţi pentru Dumnezeu Tatăl” (Ap 1, 6)²²²⁰. Întreaga comunitate a credincioşilor este, astfel, sacerdotală. Credincioşii îşi exercită preoţia baptismală prin participarea, fiecare potrivit vocaţiei proprii, la misiunea lui Cristos, Preot, Profet şi Rege. Credincioşii sunt „consacraţi pentru a fi (...) preoţie sfântă”²²²¹, prin sacramentele Botezului şi Mirului.

1547 Preoţia ministerială sau ierarhică a episcopilor şi a preoţilor şi preoţia comună a tuturor credincioşilor, cu toate că „şi una, şi alta participă în modul lor specific la preoţia unică a lui Cristos”²²²², diferă totuşi una de alta în esenţă, chiar dacă ele sunt „rânduite una pentru alta”²²²³. În ce sens? În timp ce preoţia comună a credincioşilor se realizează în creşterea harului baptismal ─ viaţă de credinţă, de speranţă şi de iubire, viaţă după Duh ─, preoţia ministerială este în slujba preoţiei comune, spre dezvoltarea harului baptismal al tuturor creştinilor. Este unul dintre mijloacele prin care Cristos zideşte şi călăuzeşte neîncetat Biserica. Din acest motiv, ea este transmisă printr-un sacrament propriu, sacramentul Preoţiei.

În persoana lui Cristos-Capul...
1548 În slujirea bisericească a celui hirotonit, Cristos însuşi este prezent în Biserica sa, în calitate de Cap al Trupului său, Păstor al turmei sale, Mare Preot al jertfei răscumpărătoare, Învăţător al Adevărului. Acest lucru îl exprimă Biserica atunci când spune că preotul, în virtutea sacramentului Preoţiei, acţionează in persona Christi Capitis²²²⁴:

Este acelaşi Preot, Cristos Isus, al cărui rol îl îndeplineşte cu adevărat slujitorul sacru. Dacă acesta este cu adevărat asimilat Marelui Preot datorită consacrării sacerdotale pe care a primit-o, el se bucură de capacitatea de a acţiona prin puterea lui Cristos însuşi, pe care îl reprezintă (virtute ac persona ipsius Christi)²²²⁵.

Cristos este izvorul oricărei preoţii: căci preotul din legea veche era figura lui Cristos, iar preotul din legea nouă acţionează în persoana lui Cristos²²²⁶.

1549 Prin slujirea celui hirotonit, îndeosebi aceea a episcopilor şi a preoţilor, prezenţa lui Cristos în calitate de Cap al Bisericii se face văzută în mijlocul comunităţii credincioşilor²²²⁷. După frumoasa expresie a Sfântului Ignaţiu din Antiohia, episcopul este typos tou Patros, imaginea vie a lui Dumnezeu Tatăl²²²⁸.

1550 Prezenţa lui Cristos în slujitorul sacru nu trebuie înţeleasă ca şi cum acesta ar fi apărat împotriva tuturor slăbiciunilor omeneşti, a spiritului de dominare, a greşelilor, chiar a păcatului. Puterea Duhului Sfânt nu garantează toate actele preoţilor în acelaşi fel. În timp ce în administrarea Sacramentelor această garanţie este dată astfel încât nici chiar păcatul slujitorului sacru nu poate împiedica rodul harului, există multe alte acte în care amprenta omenească a preotului lasă urme ce nu arată întotdeauna semnul fidelităţii faţă de Evanghelie şi care pot dăuna aşadar rodniciei apostolice a Bisericii.
1551 Această preoţie este ministerială. „Această misiune, pe care Domnul a încredinţat-o Păstorilor Poporului său, este o adevărată slujire”²²²⁹. Ea se raportează în întregime la Cristos şi la oameni. Depinde în întregime de Cristos şi de preoţia lui unică şi a fost instituită pentru oameni şi pentru comunitatea Bisericii. Sacramentul Preoţiei împărtăşeşte „o putere sacră”, care nu este alta decât aceea a lui Cristos. Exercitarea acestei autorităţi trebuie să se măsoare aşadar după modelul lui Cristos, care, din iubire, s-a făcut cel din urmă dintre toţi şi slujitorul tuturor²²³⁰. „Domnul a spus limpede că grija acordată turmei sale e o dovadă de iubire pentru El”²²³¹.
... „În numele întregii Biserici”
1552 Preoţia ministerială nu are doar datoria de a-l reprezenta pe Cristos ─ Capul Bisericii ─ în faţa adunării credincioşilor; ea acţionează şi în numele întregii Biserici atunci când îi înfăţişează lui Dumnezeu rugăciunea Bisericii²²³² şi, mai ales, atunci când oferă Jertfa euharistică²²³³.

1553 „În numele întregii Biserici” nu înseamnă că preoţii sunt delegaţii comunităţii. Rugăciunea şi jertfa Bisericii sunt inseparabile de rugăciunea şi jertfa lui Cristos, Capul ei. E întotdeauna cultul lui Cristos în şi prin Biserica sa. Întreaga Biserică, Trupul lui Cristos, se roagă şi se jertfeşte per ipsum et cum ipso et in ipso („prin Cristos, cu Cristos şi în Cristos”), în unire cu Duhul Sfânt, lui Dumnezeu Tatăl. Întregul Trup, cap şi membre, se roagă şi se jertfeşte şi, de aceea, cei ce în cadrul Trupului sunt în sens propriu slujitorii lui sunt numiţi nu numai slujitori ai lui Cristos, ci şi ai Bisericii. Tocmai pentru că preoţia ministerială îl reprezintă pe Cristos, ea poate reprezenta Biserica.

III. Cele trei trepte ale sacramentului Preoţiei
1554 „Slujirea bisericească instituită de Dumnezeu este exercitată, în diferite ordine, de cei care încă din antichitate au fost numiţi Episcopi, Preoţi, Diaconi”²²³⁴. Învăţătura catolică, exprimată în liturgie, în Magisteriu şi în practica statornică a Bisericii, recunoaşte că există două grade de participare ministerială la preoţia lui Cristos: episcopatul şi prezbiteratul. Diaconatul are menirea de a le ajuta şi a le sluji. De aceea, în utilizarea actuală, termenul sacerdos îi desemnează pe episcopi şi pe preoţi, nu şi pe diaconi. Totuşi, doctrina catolică învaţă că treptele de participare sacerdotală (episcopat şi prezbiterat) şi treapta de slujire (diaconat) sunt toate trei conferite printr-un act sacramental numit „hirotonire”, adică prin sacramentul Preoţiei:

Se cuvine ca toţi să-i respecte pe diaconi ca pe Isus Cristos însuşi; pe episcopi, ca pe chipul Tatălui, şi pe preoţi, ca senatul lui Dumnezeu şi adunarea apostolilor: fără ei nu există Biserică²²³⁵.
Hirotonirea episcopală ─ plinătatea sacramentului Preoţiei
1555 „Printre diferitele slujiri care se exercită în Biserică încă din primele timpuri, după mărturia Tradiţiei, pe primul loc se află misiunea acelora care, stabiliţi în episcopat printr-o succesiune neîntreruptă de la origini, sunt vlăstare din trunchiul apostolic”²²³⁶.

1556 Pentru a-şi îndeplini înalta misiune, „Apostolii au fost dăruiţi de Cristos cu o specială revărsare a Duhului Sfânt, care a coborât asupra lor. Iar ei înşişi au conferit colaboratorilor lor, prin impunerea mâinilor, darul spiritual ce s-a transmis până la noi prin consacrarea episcopală”²²³⁷.

1557 Conciliul al II-lea din Vatican „afirmă învăţătura de credinţă că prin consacrarea episcopală este conferită plinătatea sacramentului Preoţiei, pe care uzanţa liturgică a Bisericii şi glasul Sfinţilor Părinţi o numesc Preoţie supremă, culmea (summa) slujirii sacre”²²³⁸.

1558 „Consacrarea episcopală, o dată cu funcţia de a sfinţi, le conferă şi pe acelea de a învăţa şi a conduce. (...) Într-adevăr, (...) impunerea mâinilor şi cuvintele consacrării conferă harul Duhului Sfânt şi imprimă un caracter sacru, astfel încât episcopii, în mod eminent şi vizibil, ţin locul lui Cristos Învăţător, Păstor şi Mare Preot şi acţionează în persoana lui (in Eius persona agant)”²²³⁹. „Aşadar episcopii, prin Duhul Sfânt ce le-a fost dat, au fost constituiţi adevăraţii şi autenticii învăţători ai credinţei, Pontifi şi Păstori”²²⁴⁰.

1559 „Membru al colegiului episcopal se devine prin puterea consacrării sacramentale şi prin comuniunea ierarhică cu Capul Colegiului şi cu membrii lui”²²⁴¹. Caracterul şi natura colegială a ordinului episcopal se manifestă, printre altele, în obiceiul stabilit încă din antichitate de a chema mai mulţi episcopi să participe la consacrarea unui nou episcop²²⁴². Pentru hirotonirea legitimă a unui episcop, este astăzi necesară o intervenţie specială a Episcopului Romei, în virtutea calităţii lui de supremă legătură văzută a comuniunii Bisericilor particulare în unica Biserică şi de garant al libertăţii lor.

1560 Orice episcop, ca vicar al lui Cristos, are misiunea de a păstori Biserica particulară ce i-a fost încredinţată, dar, în acelaşi timp, împreună cu confraţii în episcopat, poartă în mod colegial grija tuturor Bisericilor: „Dacă fiecare episcop este păstor doar al părţii de turmă încredinţate grijii sale, calitatea lui de legitim urmaş al apostolilor prin instituire divină îl face în chip solidar răspunzător de misiunea apostolică a Bisericii”²²⁴³.

1561 Toate cele spuse explică de ce Euharistia celebrată de Episcop are o semnificaţie cu totul specială ca expresie a Bisericii adunate în jurul altarului sub conducerea aceluia care îl reprezintă în chip vizibil pe Cristos, Bunul Păstor şi Capul Bisericii sale²²⁴⁴.
Hirotonirea preoţilor ─ colaboratorii episcopilor
1562 „Cristos, sfinţit şi trimis în lume de Tatăl, i-a făcut părtaşi la consacrarea şi misiunea sa pe Apostoli şi, prin ei, pe urmaşii lor, episcopii; aceştia, la rândul lor, au transmis în mod legitim în Biserică îndatorirea slujbei lor în grade diferite şi la diferite persoane”²²⁴⁵. „Funcţia lor de slujire a fost transmisă în grad subordonat preoţilor, pentru ca aceştia, constituiţi în Ordinul preoţesc, să fie colaboratorii Ordinului episcopal pentru a împlini cum se cuvine misiunea apostolică încredinţată de Cristos”²²⁴⁶.

1563 „Funcţia preoţilor, fiind strâns unită cu aceea a episcopilor, participă la autoritatea cu care Cristos însuşi zideşte, sfinţeşte şi cârmuieşte Trupul său. De aceea, preoţia ministerială, deşi presupune sacramentele iniţierii creştine, este totuşi conferită printr-un sacrament deosebit, prin care preoţii, în virtutea ungerii Duhului Sfânt, sunt însemnaţi cu un caracter special, şi astfel, sunt făcuţi asemenea chipului lui Cristos Preotul, aşa încât să poată acţiona în persoana lui Cristos Capul”²²⁴⁷.

1564 „Preoţii, deşi nu deţin plinătatea preoţiei şi depind de episcopi în exercitarea puterii lor, sunt totuşi uniţi cu aceştia în demnitatea sacerdotală; în virtutea sacramentului Preoţiei, după chipul lui Cristos, Marele Preot veşnic²²⁴⁸, ei sunt consacraţi pentru a propovădui Evanghelia, pentru a-i păstori pe credincioşi şi a celebra cultul divin, ca adevăraţi preoţi ai Noului Legământ”²²⁴⁹.

1565 În virtutea sacramentului Preoţiei, preoţii participă la dimensiunile universale ale misiunii încredinţate de Cristos Apostolilor. Darul spiritual, pe care l-au primit la hirotonire, îi pregăteşte, nu pentru o misiune limitată şi restrânsă, „ci pentru o misiune de mântuire de dimensiune universală, «până la marginile pământului»”²²⁵⁰, „pregătiţi sufleteşte să predice oriunde Evanghelia”²²⁵¹.

1566 „Ei îşi exercită în cel mai înalt grad funcţia sacră în cultul sau adunarea euharistică, în care, acţionând in persona Christi şi proclamând misterul Lui, unesc rugăciunile credincioşilor cu jertfa Capului lor şi, în jertfa Liturghiei, actualizează şi aplică până la venirea Domnului Jertfa unică a Noului Testament, cea a lui Cristos care se oferă, o dată pentru totdeauna, pe sine Tatălui ca Victimă nepătată”²²⁵². Întreaga lor slujire preoţească îşi trage puterea din această jertfă unică²²⁵³.

1567 „Înţelepţi colaboratori ai ordinului episcopal, ajutoare şi instrumente ale acestuia, chemaţi să slujească Poporului lui Dumnezeu, preoţii alcătuiesc, împreună cu Episcopul lor, o unică preoţime, distribuită, desigur, pentru îndeplinirea a diferite îndatoriri. În fiecare comunitate locală de credincioşi ei îl fac, într-un fel, prezent pe Episcop, căruia i se asociază cu suflet fidel şi generos, luându-şi asupra lor partea ce le revine din îndatoririle şi preocupările acestuia şi îndeplinindu-le zilnic cu toată grija”²²⁵⁴. Preoţii nu-şi pot exercita slujirea decât în dependenţă de Episcop şi în comuniune cu el. Făgăduinţa de ascultare făcută Episcopului în momentul hirotonirii şi sărutul de pace al Episcopului la sfârşitul liturgiei hirotonirii semnifică faptul că Episcopul îi consideră colaboratorii, fiii, fraţii şi prietenii săi şi că ei, la rândul lor, îi datorează iubire şi ascultare.

1568 „Preoţii, constituiţi prin hirotonire în starea preoţească, sunt toţi uniţi între ei printr-o strânsă fraternitate sacramentală, dar în mod deosebit ei formează o unică preoţime în dieceza pentru a cărei slujire sunt numiţi, sub ascultarea Episcopului propriu”²²⁵⁵. Unitatea preoţiei îşi găseşte o expresie liturgică în practica prin care, în timpul ritualului hirotonirii, preoţii impun, la rândul lor, mâinile, după episcop.
Hirotonirea diaconilor ─ „pentru slujire”
1569 „Pe treapta inferioară a ierarhiei se află diaconii, care au primit impunerea mâinilor, «nu pentru preoţie, ci pentru slujire»”²²⁵⁶. Pentru hirotonirea la diaconat, numai episcopul impune mâinile, semnificând astfel că diaconul este în mod deosebit unit cu episcopul în îndatoririle „diaconiei” sale²²⁵⁷.

1570 Diaconii participă într-un mod deosebit la misiunea şi la harul lui Cristos²²⁵⁸. Hirotonirea îi marchează cu o pecete („caracter”) pe care nimic nu o poate şterge şi care îi face asemenea chipului lui Cristos care s-a făcut „diacon”, adică slujitorul tuturor²²⁵⁹. Îndatoririle diaconilor sunt, între altele: să-i asiste pe episcop şi pe preoţi la celebrarea misterelor divine, mai ales a Euharistiei, să o distribuie, să asiste la Căsătorie şi să o binecuvânteze, să proclame Evanghelia şi să predice, să săvârşească ceremoniile funeraliilor şi să se dăruiască diferitelor opere de caritate²²⁶⁰.

1571 După Conciliul al II-lea din Vatican, Biserica latină a restabilit diaconatul „ca treaptă proprie şi permanentă a ierarhiei”²²⁶¹, în timp ce Bisericile din Orient îl menţinuseră tot timpul. Diaconatul permanent, care poate fi conferit unor bărbaţi căsătoriţi, constituie o îmbogăţire importantă pentru misiunea Bisericii. Într-adevăr, e bine şi util ca aceia care îndeplinesc în Biserică o slujire realmente diaconală, fie în viaţa liturgică şi pastorală, fie în opere sociale şi caritative, „să fie întăriţi prin impunerea mâinilor transmisă de la Apostoli şi să fie mai strâns ataşaţi de altar pentru a-şi putea desfăşura slujirea cu mai mult rod prin harul sacramental al diaconatului”²²⁶².
IV. Celebrarea acestui sacrament
1572 Celebrarea hirotonirii unui episcop, a preoţilor sau a diaconilor, dată fiind importanţa ei pentru viaţa Bisericii particulare, necesită participarea unui număr cât mai mare de credincioşi. Ea va avea loc, de preferinţă, duminica şi în catedrală, cu solemnitatea cuvenită împrejurării. Cele trei hirotoniri ─ a episcopului, a preotului şi a diaconului ─ urmează aceeaşi desfăşurare. Locul lor este în cadrul Sfintei Liturghii.

1573 Ritul esenţial al sacramentului Preoţiei ─ pentru cele trei grade ─ îl constituie impunerea mâinilor de către episcop pe capul candidatului la hirotonire, precum şi rugăciunea specifică de consacrare, prin care se cere de la Dumnezeu revărsarea Duhului Sfânt şi a darurilor sale potrivite cu slujirea pentru care este hirotonit candidatul²²⁶³.

1574 Ca în toate sacramentele, celebrarea e însoţită de câteva rituri anexe. Foarte variate în diferitele tradiţii liturgice, ele au în comun exprimarea multiplelor aspecte ale harului sacramental. Astfel, riturile de început, în Ritul latin ─ prezentarea şi alegerea candidatului la hirotonire, omilia episcopului, întrebările puse candidatului, litania sfinţilor ─ atestă că alegerea candidatului s-a făcut în conformitate cu practica Bisericii şi pregătesc actul solemn al consacrării, după care mai multe rituri vin să exprime şi să completeze în chip simbolic misterul ce s-a săvârşit: pentru episcop şi pentru preot, ungerea cu sfânta crismă, semn al ungerii speciale a Duhului Sfânt, care face rodnică slujirea lor; punerea în mâinile episcopului a Evangheliarului, a inelului, a mitrei şi a crucii, ca semn al misiunii lui apostolice de vestire a Cuvântului lui Dumnezeu, al fidelităţii lui faţă de Biserică, mireasa lui Cristos, al misiunii lui de păstor al turmei Domnului; punerea în mâinile preotului a patenei şi a potirului, „ofranda poporului sfânt”, pe care este chemat să o înfăţişeze lui Dumnezeu; punerea în mâinile diaconului a Evangheliarului pentru a arăta că a primit misiunea de a vesti Evanghelia lui Cristos.

V. Cine poate conferi acest sacrament?

1575 Cristos însuşi i-a ales pe Apostoli şi i-a făcut părtaşi la misiunea şi la puterea sa. Înălţat de-a dreapta Tatălui, El nu îşi părăseşte turma, ci, prin Apostoli, o păzeşte neîncetat cu grijă, ca ea să fie călăuzită de păstorii pe care El i-a rânduit să-i continue lucrarea²²⁶⁴. Aşadar Cristos este cel care le-a dat unora să fie apostoli, altora să fie păstori²²⁶⁵. El continuă să acţioneze prin episcopi²²⁶⁶.

1576 Deoarece sacramentul Preoţiei este sacramentul slujirii apostolice, episcopii, ca urmaşi ai Apostolilor, au misiunea de a transmite „darul spiritual”²²⁶⁷, „sămânţa apostolică”²²⁶⁸. Episcopii care sunt hirotoniţi în mod valid, adică sunt pe linia succesiunii apostolice, conferă în mod valid cele trei grade ale sacramentului Preoţiei²²⁶⁹.
VI. Cine poate primi acest sacrament?
1577 „Numai un bărbat botezat poate primi în mod valid hirotonirea sacră”²²⁷⁰. Domnul Isus a ales bărbaţi pentru a forma colegiul celor doisprezece Apostoli²²⁷¹, iar Apostolii au făcut acelaşi lucru atunci când şi-au ales colaboratorii²²⁷² ce aveau să le urmeze în slujire²²⁷³. Colegiul episcopilor, cu care preoţii sunt uniţi în preoţie, face prezent şi actualizează, până la a doua venire a lui Cristos, colegiul celor Doisprezece. Biserica se recunoaşte obligată prin această alegere făcută de Domnul însuşi. De aceea, hirotonirea femeilor nu este posibilă²²⁷⁴.

1578 Nimeni nu are vreun drept la primirea sacramentului Preoţiei. Într-adevăr, nimeni nu-şi arogă de la sine această misiune. Este chemat de Dumnezeu²²⁷⁵. Cel care crede că recunoaşte semnele chemării lui Dumnezeu la preoţia ministerială trebuie să-şi supună cu umilinţă dorinţa autorităţii Bisericii, căreia îi revine responsabilitatea şi dreptul de a chema pe cineva să primească Ordinele sacre. Ca orice har, acest sacrament nu poate fi primit decât ca un dar nemeritat.

1579 Toţi slujitorii hirotoniţi din Biserica latină, cu excepţia diaconilor permanenţi, sunt aleşi în mod normal dintre bărbaţii credincioşi care trăiesc necăsătoriţi şi care vor să-şi păstreze celibatul „pentru Împărăţia cerurilor” (Mt 19, 12.). Chemaţi să se consacre cu inimă neîmpărţită Domnului şi „celor ale sale”²²⁷⁶, ei se dăruiesc cu totul lui Dumnezeu şi oamenilor. Celibatul este un semn al acestei vieţi noi, pentru care este consacrat slujitorul Bisericii; îmbrăţişat cu bucurie, el vesteşte în chip strălucit Împărăţia lui Dumnezeu²²⁷⁷.

1580 În Bisericile orientale, este de secole în vigoare o disciplină diferită: în timp ce episcopii sunt aleşi numai dintre celibatari, bărbaţi căsătoriţi pot fi hirotoniţi diaconi şi preoţi. Această practică este de multă vreme considerată legitimă; aceşti preoţi exercită o slujire rodnică în sânul comunităţilor lor²²⁷⁸. De altfel, celibatul preoţilor este la mare cinste în Bisericile orientale şi mulţi preoţi l-au ales în mod liber, pentru Împărăţia lui Dumnezeu. În Orient, ca şi în Occident, cel care a primit o treaptă a sacramentului Preoţiei nu se mai poate căsători.