Secţiunea îNTÎI

PE SCURT
2075 „Învăţătorule, ce lucru bun trebuie să fac ca să dobândesc viaţa veşnică?” „Dacă vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile” (Mt 19, 16-17).

2076 Prin faptele şi prin predica sa, Isus a atestat perenitatea Decalogului.

2077 Darul Decalogului este acordat în cadrul Legământului încheiat de Dumnezeu cu poporul său. Poruncile lui Dumnezeu îşi dobândesc adevărata semnificaţie în şi prin acest Legământ.

2078 Fidelă Scripturii şi urmând exemplul lui Isus, Tradiţia Bisericii i-a recunoscut Decalogului o importanţă şi o semnificaţie primordială.

2079 Decalogul formează o unitate organică, în care fiecare „cuvânt” sau „poruncă” trimite la tot întregul. A nu respecta o poruncă înseamnă a încălca toată Legea²⁶⁸².

2080 Decalogul conţine o exprimare privilegiată a legii naturale. Noi îl cunoaştem prin revelaţia divină şi prin raţiunea umană.

2081 Cele zece porunci enunţă, în conţinutul lor fundamental, obligaţii grave. Totuşi, respectarea acestor precepte implică şi obligaţii a căror materie este în sine uşoară.

2082 Când Dumnezeu porunceşte un lucru, dă şi harul de a-l împlini.

CAPITOLUL ÎNTÂI

„Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău

din toată inima ta, din tot sufletul tău

şi din tot cugetul tău”
2083 Isus a rezumat îndatoririle omului faţă de Dumnezeu prin aceste cuvinte: „Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău” (Mt 22, 37)²⁶⁸³. Acesta este ecoul imediat la chemarea solemnă: „Ascultă, Israele: Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn” (Dt 6, 4).

Dumnezeu a iubit cel dintâi. Iubirea Dumnezeului Unic este amintită în primul dintre cele „zece cuvinte”. Poruncile explică apoi răspunsul de iubire pe care omul este chemat să-l dea Dumnezeului său.

ARTICOLUL 1

Porunca întâi

Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, care te-am scos din pământul Egiptului şi din casa robiei. Să nu ai alţi dumnezei în afară de mine. Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare cu cele ce sunt sus, în cer, şi cu cele ce sunt jos, pe pământ, şi cu cele ce sunt în apele de sub pământ. Să nu te închini lor, nici să le slujeşti (Ex 20, 2-5)²⁶⁸⁴.

Scris este: „Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai lui să-i slujeşti” (Mt 4, 10).

I. „Să-l adori pe Domnul Dumnezeul tău şi să-i slujeşti”
2084 Dumnezeu se face cunoscut amintind acţiunea sa atotputernică, binevoitoare şi eliberatoare în istoria celui căruia i se adresează: „Te-am scos din pământul Egiptului, din casa robiei”. Primul cuvânt conţine prima poruncă a Legii: „Să te închini Domnului Dumnezeului tău şi să-i slujeşti. (...) Să nu umblaţi după alţi dumnezei” (Dt 6, 13-14). Prima chemare şi exigenţa îndreptăţită a lui Dumnezeu este ca omul să-l primească şi să-l adore.

2085 Dumnezeul unic şi adevărat îşi revelează, mai întâi de toate, lui Israel slava sa²⁶⁸⁵. Revelarea chemării şi a adevărului omului este legată de Revelarea lui Dumnezeu. Omul este chemat să-l arate pe Dumnezeu acţionând în conformitate cu faptul că este creat „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”:

Niciodată nu va fi alt Dumnezeu şi nu a fost altul, din veacuri, o, Trifon, (...) decât cel care a făcut şi a rânduit Universul. Noi nu gândim că Dumnezeul nostru ar fi diferit de al vostru. Este acelaşi care i-a scos pe părinţii voştri din Egipt „cu mână puternică şi braţ întins”. Noi nu ne punem nădejdea în vreun altul, căci nu există, ci în acelaşi ca şi voi, Dumnezeul lui Abraham, al lui Isaac şi al lui Iacob²⁶⁸⁶.

2086 „Prima poruncă include credinţa, speranţa şi iubirea. Căci, afirmându-l pe Dumnezeu, afirmăm o fiinţă statornică, imuabilă, mereu aceeaşi, fidelă, cu desăvârşire dreaptă. De unde rezultă că noi trebuie, în mod necesar, să-i acceptăm cuvintele şi să avem în El o credinţă şi o încredere deplină. Şi, de vreme ce El este atotputernic, îndurător, înclinat să facă numai binele, cine nu şi-ar pune în El toate speranţele? Şi cine ar putea să nu-l iubească, văzând comorile de bunătate şi afecţiune pe care le-a revărsat asupra noastră? De aceea, Dumnezeu foloseşte în Sfânta Scriptură această formulă, fie la începutul, fie la sfârşitul poruncilor sale: «Eu sunt Domnul»”²⁶⁸⁷.

Credinţa

2087 Viaţa noastră morală îşi află izvorul în credinţa în Dumnezeu care ne revelează iubirea lui. Sfântul Paul vorbeşte despre „ascultarea credinţei” (Rom 1, 5; 16, 26) ca despre prima obligaţie. El vede în „necunoaşterea lui Dumnezeu” principiul şi explicaţia tuturor devierilor morale²⁶⁸⁸. Îndatorirea noastră faţă de Dumnezeu este să credem în El şi să dăm mărturie despre El.

2088 Porunca întâi ne cere să ne hrănim credinţa, să o păzim cu prudenţă şi vigilenţă şi să respingem tot ceea ce i se opune. Există diferite feluri de a păcătui împotriva credinţei:

Îndoiala voluntară, care duce la neglijarea credinţei sau la refuzul de a considera adevărat ceea ce Dumnezeu ne-a revelat şi Biserica ne propune să credem. Îndoiala involuntară este ezitarea de a crede, dificultatea de a depăşi obiecţiile legate de credinţă sau neliniştea datorată obscurităţii acesteia. Dacă este cultivată în mod deliberat, îndoiala poate să ducă la orbirea spiritului.

2089 Necredinţa este neglijarea adevărului revelat sau refuzul voit de a consimţi la el. „Erezia este negarea cu încăpăţânare, după primirea Botezului, a unui adevăr care trebuie să fie crezut cu credinţă divină şi catolică, sau îndoiala încăpăţânată asupra acestui adevăr. Apostazia este respingerea totală a credinţei creştine. Schisma este refuzul de a se supune Suveranului Pontif sau de a fi în comuniune cu membrii Bisericii care îi sunt supuşi”²⁶⁸⁹.

Speranţa
2090 Când Dumnezeu se revelează şi îl cheamă pe om, acesta nu poate răspunde pe deplin iubirii divine prin propriile puteri. El trebuie să spere că Dumnezeu îi va da capacitatea de a-l iubi, la rândul său, şi de a acţiona conform poruncilor iubirii. Speranţa este aşteptarea încrezătoare a binecuvântării divine şi a vederii fericite a lui Dumnezeu; ea este şi teama de a ofensa iubirea lui Dumnezeu şi de a provoca pedeapsa.

2091 Porunca întâi priveşte şi păcatele împotriva speranţei, care sunt disperarea şi prezumţia:

Prin disperare, omul încetează să mai spere de la Dumnezeu mântuirea personală, ajutorul pentru a ajunge la ea sau iertarea păcatelor sale. Se opune Bunătăţii lui Dumnezeu, Dreptăţii lui ─ fiindcă Domnul este credincios făgăduinţelor sale ─ şi Îndurării lui.

2092 Există două feluri de prezumţie. Ori omul îşi supraapreciază capacităţile (sperând să se poată mântui fără ajutor de sus), ori se încrede abuziv în atotputernicia şi în îndurarea divină (sperând să obţină iertarea fără convertire şi gloria fără merit).

Dragostea
2093 Credinţa în iubirea lui Dumnezeu cuprinde chemarea şi obligaţia de a răspunde iubirii divine printr-o dragoste sinceră. Porunca întâi ne cere să-l iubim pe Dumnezeu mai presus de toate şi să iubim toate făpturile pentru El şi datorită lui²⁶⁹⁰.

2094 Se poate păcătui în diferite feluri împotriva iubirii lui Dumnezeu: indiferenţa e nepăsătoare faţă de iubirea divină sau refuză să ţină seama de ea; îi nesocoteşte iniţiativa şi îi neagă puterea. Nerecunoştinţa omite sau refuză să recunoască iubirea divină şi să-i răspundă cu iubire. Lâncezeala este o ezitare sau o neglijenţă de a răspunde iubirii divine; ea poate implica refuzul de a se lăsa purtat de dinamismul iubirii. Lenea spirituală merge până la a refuza bucuria care vine de la Dumnezeu şi a avea repulsie pentru binele divin.

Ura faţă de Dumnezeu vine din orgoliu. Ea se opune iubirii lui Dumnezeu, a cărui bunătate o neagă şi pe care se încumetă să-l blesteme ca pe acela care interzice păcatele şi aplică pedepsele.
II. „Numai lui să i te închini”
2095 Virtuţile teologale ale credinţei, speranţei şi iubirii dau formă şi viaţă virtuţilor morale. Astfel, iubirea ne îndeamnă să-i dăm lui Dumnezeu ceea ce-i datorăm, după dreptate, ca făpturi. Virtutea religiei ne dispune la această atitudine.
Adoraţia

2096 Adoraţia este actul principal al virtuţii religiei. A-l adora pe Dumnezeu înseamnă a-l recunoaşte ca Dumnezeu, Creatorul şi Mântuitorul, Domnul şi Stăpânul a tot ce există, Iubirea nemărginită şi îndurătoare. „Domnului Dumnezeului tău să i te închini şi numai lui să-i slujeşti” (Lc 4, 8), spune Isus, citând Deuteronomul (Dt 6, 13).

2097 A-l adora pe Dumnezeu înseamnă a recunoaşte, în respect şi supunere absolută, „nimicnicia creaturii” care nu există decât prin Dumnezeu. A-l adora pe Dumnezeu înseamnă a-l lăuda, a-l preamări şi a se smeri pe sine, ca Maria în Magnificat, mărturisind cu recunoştinţă că El a făcut lucruri mari şi că numele lui e sfânt²⁶⁹¹. Adorarea Dumnezeului unic îl eliberează pe om de închiderea în sine, de sclavia păcatului şi de idolatria lumii.
Rugăciunea

2098 Actele de credinţă, de speranţă şi de iubire, pe care le prescrie porunca întâi, se împlinesc în rugăciune. Înălţarea minţii spre Dumnezeu este o expresie a adoraţiei noastre aduse lui Dumnezeu: rugăciunea de laudă şi de mulţumire, de mijlocire şi de cerere. Rugăciunea este o condiţie indispensabilă pentru a putea asculta de poruncile lui Dumnezeu. „Trebuie să vă rugaţi întotdeauna şi să nu încetaţi” (Lc 18, 1).

Jertfa

2099 Este drept să i se ofere jertfe lui Dumnezeu, în semn de adoraţie şi de recunoştinţă, de implorare şi de comuniune: „Orice faptă săvârşită pentru a se apropia de Dumnezeu şi a fi în comuniune cu El şi pentru a fi astfel fericit este o jertfă adevărată”²⁶⁹².

2100 Pentru a fi autentică, jertfa exterioară trebuie să fie expresia jertfei spirituale: „Jertfa (...) este sufletul căit...” (Ps 51, 19) Profeţii Vechiului Legământ au denunţat adesea jertfele aduse fără participare lăuntrică²⁶⁹³ sau fără legătură cu iubirea faţă de aproapele²⁶⁹⁴. Isus aminteşte cuvintele profetului Oseea: „Milă vreau, şi nu jertfă” (Mt 9, 13; 12, 7)²⁶⁹⁵. Singura jertfă desăvârşită este cea pe care Cristos a adus-o pe Cruce în oferire totală iubirii Tatălui şi pentru mântuirea noastră²⁶⁹⁶. Unindu-ne cu jertfa lui, putem să facem din viaţa noastră o jertfă pentru Dumnezeu.
Făgăduinţe şi voturi
2101 În diferite împrejurări, creştinul este chemat să facă făgăduinţe lui Dumnezeu. Botezul şi Mirul, Căsătoria şi Hirotonirea le cuprind întotdeauna. Din devoţiune personală, creştinul poate să-i promită lui Dumnezeu şi o anumită faptă, o anumită rugăciune, o pomană, un pelerinaj etc. Fidelitatea faţă de făgăduinţele făcute lui Dumnezeu este o manifestare a respectului datorat Maiestăţii divine şi a iubirii faţă de Dumnezeu, care este credincios.

2102 „Votul, adică făgăduinţa deliberată şi liberă făcută lui Dumnezeu cu privire la un bun posibil şi superior, trebuie să fie împlinit pe temeiul virtuţii religiei”²⁶⁹⁷. Votul este un act de devoţiune, prin care creştinul se oferă pe sine lui Dumnezeu sau îi făgăduieşte o faptă bună. Prin împlinirea voturilor, îi dă aşadar lui Dumnezeu ceea ce i-a fost făgăduit şi consacrat. Faptele Apostolilor ni-l arată pe Sfântul Paul atent să-şi împlinească voturile făcute²⁶⁹⁸.

2103 Biserica recunoaşte valoarea exemplară a voturilor de a practica sfaturile evanghelice²⁶⁹⁹:

Maica Biserică se bucură să afle în sânul său mulţi bărbaţi şi femei care urmează mai îndeaproape şi manifestă mai limpede nimicirea de sine a Mântuitorului, îmbrăţişând sărăcia în libertatea fiilor lui Dumnezeu şi renunţând la voinţa proprie: ei se supun unui om, pentru Dumnezeu, în cele ale desăvârşirii, dincolo de măsura poruncii, pentru a se asemăna mai deplin cu Cristos cel ascultător²⁷⁰⁰.

În anumite cazuri, din motive întemeiate, Biserica poate dispensa de voturi şi făgăduinţe²⁷⁰¹.

Îndatorirea socială faţă de religie şi dreptul la libertate religioasă
2104 „Toţi oamenii au obligaţia să caute adevărul, mai ales în privinţa lui Dumnezeu şi a Bisericii sale, şi, odată cunoscut, să-l îmbrăţişeze şi să-l păstreze”²⁷⁰². Această datorie decurge „din însăşi natura omului”²⁷⁰³. Ea nu se opune unui „respect sincer” pentru diferitele religii care „reflectă adesea o rază a Adevărului care îi luminează pe toţi oamenii”²⁷⁰⁴, nici exigenţei carităţii, care îi îndeamnă pe creştini „să se poarte cu iubire, cu prudenţă şi cu răbdare faţă de oamenii care se află în eroare sau în ignoranţă în ce priveşte credinţa”²⁷⁰⁵.

2105 Datoria de a-i aduce lui Dumnezeu un cult autentic îl priveşte pe om la nivel individual şi social. Aceasta este „doctrina tradiţională catolică despre îndatorirea morală a oamenilor şi a societăţilor faţă de religia adevărată şi faţă de Biserica unică a lui Cristos”²⁷⁰⁶. Evanghelizându-i fără încetare pe oameni, Biserica lucrează pentru ca ei să poată „pătrunde de spirit creştin mentalitatea şi moravurile, legile şi structurile comunităţii în care trăiesc”²⁷⁰⁷. Îndatorirea socială a creştinilor este să respecte şi să trezească în fiecare om iubirea adevărului şi a binelui. Ea le cere să facă cunoscut cultul singurei religii adevărate care subzistă în Biserica Catolică şi apostolică²⁷⁰⁸. Creştinii sunt chemaţi să fie lumina lumii²⁷⁰⁹. Biserica arată astfel regalitatea lui Cristos asupra întregii creaţii şi, în particular, asupra societăţilor omeneşti²⁷¹⁰.

2106 „În domeniul religios, nimeni să nu fie constrâns să acţioneze împotriva conştiinţei sale şi nimeni să nu fie împiedicat să acţioneze conform conştiinţei sale, în particular şi în public, atât singur, cât şi asociat cu alţii, între limitele cuvenite”²⁷¹¹. Acest drept este întemeiat pe însăşi natura persoanei umane, a cărei demnitate o face să adere liber la adevărul divin care transcende ordinea temporală. De aceea, el „persistă şi pentru aceia care nu-şi îndeplinesc obligaţia de a căuta adevărul şi de a adera la el”²⁷¹².

2107 „Dacă, ţinând seama de împrejurările deosebite în care se află un anumit popor, se acordă o recunoaştere civilă deosebită, în orânduirea juridică a statului, unei anumite comunităţi religioase, e necesar ca în acelaşi timp să li se recunoască şi să li se respecte tuturor cetăţenilor şi comunităţilor religioase dreptul la libertate în materie de religie”²⁷¹³.

2108 Dreptul la libertatea religioasă nu este nici permisiunea morală de a adera la eroare²⁷¹⁴, nici presupunerea unui drept la eroare²⁷¹⁵, ci un drept natural al persoanei umane la libertatea civilă, adică la imunitate faţă de constrângerea externă, între limitele cuvenite, în materie de religie, din partea puterii politice. Acest drept natural trebuie să fie recunoscut în organizarea juridică a societăţii în aşa fel încât să devină un drept civil²⁷¹⁶.

2109 Dreptul la libertatea religioasă nu poate în sine să fie nici nelimitat²⁷¹⁷, nici limitat numai de o „ordine publică” concepută în mod pozitivist sau naturalist²⁷¹⁸.

„Limitele cuvenite”, care îi sunt inerente, trebuie să fie determinate pentru fiecare situaţie socială cu prudenţă politică, după exigenţele binelui comun, şi trebuie să fie ratificate de autoritatea civilă după „normele juridice conforme cu ordinea morală obiectivă”²⁷¹⁹.

III. „Să nu ai alţi dumnezei în afară de mine”
2110 Porunca întâi interzice cinstirea altor dumnezei în afară de Unicul Domn care s-a revelat poporului său. Ea proscrie superstiţia şi impietatea. Superstiţia reprezintă, într-un fel, un exces pervers de religie; impietatea este un viciu opus, prin lipsă, virtuţii religiei.

Superstiţia

2111 Superstiţia este devierea sentimentului religios şi a practicilor pe care le impune acesta. Ea se poate înfăţişa şi sub masca de cult adus adevăratului Dumnezeu, de exemplu, când se atribuie o importanţă oarecum magică anumitor practici, altfel legitime sau necesare. A lega eficacitatea numai de materialitatea rugăciunilor sau a semnelor sacramentale, în afara dispoziţiilor interioare pe care acestea le pretind, înseamnă a cădea în superstiţie²⁷²⁰.
Idolatria
2112 Porunca întâi condamnă politeismul. Ea cere omului să nu creadă în alţi dumnezei în afară de Dumnezeu, să nu cinstească alte divinităţi în afară de Cel Unic. Scriptura aminteşte în mod constant această respingere a „idolilor”, care „sunt argint şi aur, lucrarea mâinilor omeneşti”, care „au gură şi nu grăiesc, au ochi şi nu văd”. Aceşti idoli deşerţi aduc deşertăciune: „Ca ei vor fi cei care i-au făcut, toţi cei care îşi pun încrederea în ei” (Ps 115, 4-5. 8)²⁷²¹. Dumnezeu, dimpotrivă, este „Dumnezeul cel viu” (Ios 3, 10; Ps 42, 3 etc.), care dă viaţă şi intervine în istorie.

2113 Idolatria nu se referă numai la cultele false ale păgânismului. Ea rămâne o tentaţie constantă a credinţei. Constă în a diviniza ce nu este Dumnezeu. Este vorba de idolatrie atunci când omul cinsteşte şi respectă o creatură în locul lui Dumnezeu, fie că este vorba de zei sau demoni (de exemplu, satanismul), fie de putere, plăcere, rasă, strămoşi, stat, bani etc. „Nu-i puteţi sluji lui Dumnezeu şi Mamonei”, spune Isus (Mt 6, 24). Numeroşi martiri au murit ca să nu adore „Fiara”²⁷²², refuzând chiar să-i simuleze cultul. Idolatria respinge Stăpânirea unică a lui Dumnezeu; ea este deci incompatibilă cu comuniunea divină²⁷²³.

Viaţa umană se unifică în adorarea Celui Unic. Porunca de a-l adora numai pe Domnul îl simplifică pe om şi îl fereşte de o risipire nemărginită. Idolatria este o pervertire a simţului religios înnăscut al omului. Idolatru este cel care „îşi raportează noţiunea indestructibilă de Dumnezeu la orice mai degrabă decât la Dumnezeu”²⁷²⁴.

Divinaţie şi magie
2115 Dumnezeu poate arăta profeţilor săi sau altor sfinţi viitorul. Totuşi, atitudinea creştină corectă constă în a te încredinţa în mâinile Providenţei în ceea ce priveşte viitorul şi a evita orice curiozitate nesănătoasă în această privinţă. Neprevederea poate constitui o lipsă de responsabilitate.

2116 Toate formele de divinaţie trebuie să fie respinse: recurgerea la Satana sau la demoni, evocarea morţilor sau alte practici presupuse în mod greşit că „dezvăluie” viitorul²⁷²⁵. Consultarea horoscoapelor, astrologia, chiromanţia, interpretarea prezicerilor şi a sorţilor, fenomenele de clarviziune legate de viitor, recurgerea la mediumuri ascund o voinţă de dominare asupra timpului, asupra istoriei şi, în sfârşit, asupra oamenilor şi, în acelaşi timp, o dorinţă de a-şi câştiga favoarea puterilor ascunse. Acestea sunt lucruri în contradicţie cu cinstirea şi respectul, unite cu teama iubitoare, pe care le datorăm numai lui Dumnezeu.

2117 Toate practicile de magie sau vrăjitorie, prin care se pretinde domesticirea puterilor oculte pentru a le pune în serviciul propriu şi a obţine o putere supranaturală asupra aproapelui ─ chiar şi pentru a-i reda sănătatea ─, sunt în mod grav contrare virtuţii religiei. Aceste practici sunt şi mai condamnabile când sunt însoţite de intenţia de a face rău altuia sau când recurg la intervenţia demonilor. Purtarea amuletelor este şi ea reprobabilă. Spiritismul implică adesea practici divinatorii sau magice. De aceea, Biserica îi avertizează pe credincioşii săi să se păzească de acestea. Recurgerea la medicina numită tradiţională nu legitimează nici invocarea puterilor rele, nici exploatarea credulităţii altora.
Impietatea
2118 Porunca întâi a lui Dumnezeu condamnă principalele păcate de impietate: ispitirea lui Dumnezeu, în cuvinte sau în fapte, sacrilegiul şi simonia.

2119 Ispitirea lui Dumnezeu constă într-o punere la încercare, în cuvinte sau în fapte, a bunătăţii şi atotputerniciei lui. În acest fel, Satana voia să-l facă pe Isus să se arunce de pe Templu şi, prin acest gest, să-l silească pe Dumnezeu să intervină²⁷²⁶. Isus îi opune cuvântul lui Dumnezeu: „Să nu-l ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău” (Dt 6, 16). Provocarea pe care o implică o asemenea ispitire a lui Dumnezeu răneşte respectul şi încrederea pe care le datorăm Creatorului şi Domnului nostru. Ea include întotdeauna o îndoială cu privire la iubirea, providenţa şi puterea lui²⁷²⁷.

2120 Sacrilegiul constă în a profana sau a trata cu nevrednicie sacramentele şi celelalte acţiuni liturgice, precum şi persoanele, lucrurile şi locurile consacrate lui Dumnezeu. Sacrilegiul este un păcat grav, mai ales când este săvârşit împotriva Euharistiei, deoarece în acest sacrament însuşi Trupul lui Cristos ne este făcut prezent în mod substanţial²⁷²⁸.

2121 Simonia²⁷²⁹ se defineşte ca fiind cumpărarea sau vinderea unor realităţi spirituale. Lui Simon magul, care voia să cumpere puterea spirituală pe care o vedea lucrând în Apostoli, Petru îi răspunde: „Banii tăi să fie cu tine spre pierzare, căci ai socotit că darul lui Dumnezeu se agoniseşte cu bani” (Fapte 8, 20). El se conforma astfel cuvintelor lui Isus: „În dar aţi primit, în dar să daţi” (Mt 10, 8)²⁷³⁰. Nu e cu putinţă să-ţi însuşeşti bunuri spirituale şi să te comporţi faţă de ele ca un posesor sau un stăpân, deoarece ele îşi au izvorul în Dumnezeu. Ele nu pot fi primite decât în dar de la El.

2122 „În afară de ofrandele fixate de autoritatea competentă, slujitorul sacru să nu ceară nimic pentru administrarea sacramentelor, având grijă întotdeauna ca cei nevoiaşi să nu fie lipsiţi de ajutorul sacramentelor din cauza sărăciei lor”²⁷³¹. Autoritatea competentă fixează aceste „ofrande” în virtutea principiului că poporul creştin trebuie să se îngrijească de întreţinerea slujitorilor Bisericii. „Vrednic este lucrătorul de hrana sa” (Mt 10, 10)²⁷³².
Ateismul
2123 „Mulţi dintre contemporanii noştri nu percep în nici un fel legătura intimă şi vitală cu Dumnezeu, sau o resping în mod explicit, aşa încât ateismul se numără printre cele mai grave aspecte ale timpului nostru”²⁷³³.

2124 Denumirea de ateism se referă la fenomene foarte diverse. O formă frecventă este materialismul practic, care îşi mărgineşte trebuinţele şi ambiţiile în limite de spaţiu şi timp. Umanismul ateu consideră în mod fals că „omul îşi este scop sieşi, singurul făuritor şi creator al propriei istorii”²⁷³⁴. O altă formă a ateismului contemporan aşteaptă eliberarea omului, mai ales, prin eliberarea lui economică şi socială, căreia i s-ar opune, prin natura sa, religia, „în măsura în care, îndreptând speranţa omului spre mirajul unei vieţi viitoare, l-ar abate de la construirea cetăţii pământeşti”²⁷³⁵.

2125 Deoarece respinge sau refuză existenţa lui Dumnezeu, ateismul este un păcat împotriva virtuţii religiei²⁷³⁶. Imputabilitatea acestei greşeli poate fi mult diminuată în funcţie de intenţii şi împrejurări. În geneza şi răspândirea ateismului, „credincioşii pot avea un rol deloc neglijabil, în măsura în care, prin neglijarea educării credinţei sau printr-o prezentare înşelătoare a doctrinei, sau chiar prin deficienţele vieţii lor religioase, morale şi sociale, se poate spune că mai degrabă învăluie decât dezvăluie adevăratul chip al lui Dumnezeu şi al religiei”²⁷³⁷.

2126 Adesea ateismul se bazează pe o concepţie falsă despre autonomia umană, împinsă până la refuzul oricărei dependenţe faţă de Dumnezeu²⁷³⁸. De fapt, „recunoaşterea lui Dumnezeu nu se opune în nici un fel demnităţii omului, întrucât tocmai în Dumnezeu este întemeiată şi se desăvârşeşte această demnitate”²⁷³⁹. Biserica ştie „că mesajul ei concordă cu cele mai tainice dorinţe ale inimii omului”²⁷⁴⁰.

Agnosticismul
2127 Agnosticismul îmbracă mai multe forme. În unele cazuri, agnosticul refuză să-l nege pe Dumnezeu; dimpotrivă, postulează existenţa unei fiinţe transcendente, care nu ar putea să se reveleze şi despre care nimeni n-ar putea să spună nimic. În alte cazuri, agnosticul nu se pronunţă asupra existenţei lui Dumnezeu, declarând că este imposibil de dovedit şi chiar de afirmat sau de negat.

2128 Uneori agnosticismul poate să conţină o anumită căutare a lui Dumnezeu, dar la fel de bine poate să reprezinte un indiferentism, o fugă din faţa întrebării ultime a existenţei şi o adormire a conştiinţei morale. Agnosticismul echivalează foarte adesea cu un ateism practic.