Secţiunea îNTÎI

IV. „Vreau să-l văd pe Dumnezeu”
2548 Dorul după fericirea adevărată îl eliberează pe om de ataşamentul nemăsurat faţă de bunurile acestei lumi, pentru a avea împlinire în vederea şi fericirea lui Dumnezeu. „Făgăduinţa de a-l vedea pe Dumnezeu întrece orice fericire. În Scriptură, a vedea înseamnă a poseda. Cine îl vede pe Dumnezeu a dobândit toate bunurile care se pot închipui”³⁰⁶⁴.

2549 Poporului sfânt îi rămâne să lupte, întărit de harul de sus, spre a dobândi bunurile făgăduite de Dumnezeu. Pentru a-l poseda şi a-l contempla pe Dumnezeu, creştinii îşi mortifică poftele şi biruie cu harul lui Dumnezeu atracţiile plăcerii şi ale puterii.

2550 Pe această cale a perfecţiunii, Duhul şi Mireasa cheamă pe oricine îi ascultă³⁰⁶⁵ la comuniunea desăvârşită cu Dumnezeu:

Acolo va fi slava adevărată; nimeni nu va fi lăudat din greşeală sau din linguşire; adevăratele onoruri nu vor fi nici refuzate celor care le merită, nici acordate celor nevrednici; de altfel, nici un nevrednic nu le-ar putea pretinde, de vreme ce nu va fi primit decât cine e vrednic. Acolo va fi pacea adevărată, unde nimeni nu va suferi împotrivire nici de la sine însuşi, nici de la alţii. Răsplata virtuţii va fi Acela care a dăruit virtutea şi s-a făgăduit pe sine însuşi ca răsplata cea mai bună şi cea mai mare: „Eu voi fi Dumnezeul vostru şi voi veţi fi poporul meu…” (Lev 26, 12) Aceasta o spun şi cuvintele Apostolului: „Pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi” (1 Cor 15, 28). El însuşi va fi ţinta dorinţelor noastre, El, pe care îl vom contempla fără sfârşit, îl vom iubi fără săturare, îl vom lăuda fără oboseală. Acest dar, această bucurie, această îndeletnicire va fi cu siguranţă comună tuturor, precum este şi viaţa veşnică³⁰⁶⁶.

PE SCURT
2551 „Unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta” (Mt 6, 21).

2552 Porunca a zecea interzice cupiditatea dereglată, născută din patima nestăvilită după bogăţii şi după puterea lor.

2553 Invidia este tristeţea încercată în faţa bunului altuia şi dorinţa nestăpânită de a şi-l însuşi. Ea este un viciu capital.

2554 Creştinul combate invidia prin bunăvoinţă, umilinţă şi abandonare în grija Providenţei lui Dumnezeu.

2555 Creştinii „şi-au răstignit trupul cu patimile şi poftele lui” (Gal 5, 24); sunt călăuziţi de Duhul şi urmează dorinţele Duhului.

2556 Detaşarea de bogăţii este necesară pentru a intra în Împărăţia cerurilor. „Fericiţi cei săraci în spirit!”

2557 Adevărata dorinţă a omului este: „Vreau să-l văd pe Dumnezeu”. Setea de Dumnezeu e potolită de apa vieţii veşnice³⁰⁶⁷.

SECŢIUNEA ÎNTÂI

Rugăciunea în viaţa creştină

2558 „Mare este taina credinţei”. Biserica o mărturiseşte în Simbolul Apostolilor (partea întâi) şi o celebrează în liturgia sacramentală (partea a doua), pentru ca viaţa credincioşilor să fie modelată după Cristos, în Duhul Sfânt, spre slava lui Dumnezeu Tatăl (partea a treia). Această taină cere deci credincioşilor să creadă în ea, să o celebreze şi să trăiască din ea într-o legătură vie şi personală cu Dumnezeul cel viu şi adevărat. Legătura aceasta este rugăciunea.

Ce este rugăciunea?
Pentru mine, rugăciunea este un elan al inimii, o simplă privire aruncată spre cer, este un strigăt de recunoştinţă şi de iubire atât în încercare, cât şi în bucurie³⁰⁶⁸.
Rugăciunea ca dar al lui Dumnezeu
2559 „Rugăciunea este înălţarea sufletului către Dumnezeu sau cererea de la Dumnezeu a unor bunuri potrivite”³⁰⁶⁹. De unde glăsuim noi atunci când ne rugăm? Oare de la înălţimea trufiei şi a voinţei noastre proprii, sau din „adâncurile” (Ps 130, 1) unei inimi umile şi pline de căinţă? Cel ce se smereşte va fi înălţat³⁰⁷⁰. Umilinţa este temelia rugăciunii. „Căci nu ştim ce să cerem ca să ne rugăm cum se cuvine” (Rom 8, 26). Umilinţa este dispoziţia necesară pentru a primi în dar rugăciunea: Omul este cerşetor în faţa lui Dumnezeu³⁰⁷¹.

2560 „Dacă ai cunoaşte darul lui Dumnezeu!” (In 4, 10) Minunea rugăciunii se dezvăluie tocmai acolo, pe marginea fântânilor de unde venim să ne luăm apa: acolo Cristos vine în întâmpinarea fiecărei fiinţe omeneşti; El este cel dintâi care ne caută şi El însuşi este cel care cere de băut. Lui Isus îi e sete, iar cererea lui vine din adâncurile lui Dumnezeu care ne doreşte. Rugăciunea, fie că o ştim, fie că nu, este întâlnirea dintre setea lui Dumnezeu şi a noastră. Lui Dumnezeu îi e sete să ne fie nouă sete de El³⁰⁷².

2561 „Tu i-ai fi cerut şi El ţi-ar fi dăruit apa vie” (In 4, 10). De fapt, rugăciunea noastră de cerere este, în mod paradoxal, un răspuns. Un răspuns la plângerea Dumnezeului celui viu: „Ei m-au părăsit pe mine, Izvorul apei celei vii, ca să-şi sape puţuri crăpate!” (Ier 2, 13), un răspuns de credinţă la făgăduinţa gratuită a mântuirii³⁰⁷³, un răspuns de iubire la setea Fiului unul-născut³⁰⁷⁴.
Rugăciunea ca Legământ
2562 De unde vine rugăciunea omului? Oricare ar fi limbajul rugăciunii (prin gesturi sau cuvinte), cel ce se roagă este omul în întregul său. Dar pentru a desemna locul de unde izvorăşte rugăciunea, Scripturile vorbesc uneori despre suflet, sau despre spirit, cel mai adesea însă despre inimă (de mai mult de o mie de ori). Cea care se roagă este inima. Dacă ea este departe de Dumnezeu, exprimarea exterioară a rugăciunii este zadarnică.

2563 Inima este lăcaşul unde mă aflu, în care locuiesc (sau, după formularea semitică sau biblică, „unde cobor”). Ea este centrul nostru ascuns, de neatins pentru raţiunea noastră şi pentru ceilalţi; doar Duhul lui Dumnezeu poate să o cerceteze şi să o cunoască. Ea este sălaşul hotărârilor noastre, în străfundul înclinaţiilor noastre psihice. Ea este sălaşul adevărului, locul unde noi alegem între viaţă şi moarte. Este locul întâlnirii, de vreme ce, după chipul lui Dumnezeu, noi trăim în relaţie: ea este sălaşul Legământului.

2564 Rugăciunea creştină este o relaţie de legământ între Dumnezeu şi om în Cristos. Ea este lucrare a lui Dumnezeu şi a omului; izvorăşte din Duhul Sfânt şi din noi, îndreptându-se cu totul către Tatăl, în unire cu voinţa omenească a Fiului lui Dumnezeu făcut om.
Rugăciunea ca o comuniune
2565 În Noul Legământ, rugăciunea este relaţia vie a fiilor lui Dumnezeu cu Tatăl lor nesfârşit de bun, cu Fiul acestuia, Isus Cristos, şi cu Duhul Sfânt. Harul Împărăţiei este „unirea întregii Sfinte Treimi cu spiritul întreg”³⁰⁷⁵. Astfel, viaţa de rugăciune înseamnă a te afla în mod obişnuit în prezenţa lui Dumnezeu cel de trei ori Sfânt şi în comuniune cu El. Această comuniune de viaţă este întotdeauna cu putinţă, dat fiind că, prin Botez, noi am devenit una şi aceeaşi fiinţă cu Cristos³⁰⁷⁶. Rugăciunea este creştină în măsura în care ea este comuniune cu Cristos şi se desfăşoară în Biserica ce este Trupul lui. Dimensiunile ei sunt cele ale iubirii lui Cristos³⁰⁷⁷.

CAPITOLUL ÎNTÂI

Revelarea rugăciunii

Chemarea universală la rugăciune

2566 Omul se află în căutarea lui Dumnezeu. Prin creaţie, Dumnezeu cheamă orice fiinţă din neant la existenţă. „Încununat cu slavă şi strălucire” (Ps 8, 6), omul este în stare să recunoască, după îngeri, „cât de minunat este numele Domnului pe tot pământul” (Ps 8, 2). Chiar şi după ce şi-a pierdut asemănarea cu Dumnezeu din cauza păcatului, omul rămâne după chipul Creatorului său. Îşi păstrează dorul după Cel care îl cheamă la existenţă. Toate religiile dau mărturie despre această căutare esenţială a oamenilor³⁰⁷⁸.

2567 Dumnezeu, cel dintâi, îl cheamă pe om. Fie că omul îl uită pe Creatorul său, fie că se ascunde departe de Faţa lui, fie că aleargă după idolii săi ori învinovăţeşte Divinitatea că l-ar fi părăsit, Dumnezeul cel viu şi adevărat cheamă fără încetare pe fiecare în parte la întâlnirea tainică de rugăciune. Acest gest de iubire din partea lui Dumnezeu cel credincios este întotdeauna cel dintâi în cadrul rugăciunii, iar gestul omului este mereu un răspuns la el. Pe măsură ce Dumnezeu se revelează şi îl revelează pe om lui însuşi, rugăciunea apare ca o chemare reciprocă, un moment de trăire a Legământului. Prin intermediul cuvintelor şi al faptelor, această trăire cuprinde şi inima. Ea se dezvăluie de-a lungul întregii istorii a mântuirii.

ARTICOLUL 1

În Vechiul Testament

2568 Revelarea rugăciunii în Vechiul Testament se află înscrisă între căderea şi ridicarea omului, între chemarea îndurerată a lui Dumnezeu către primii săi fii: „Unde eşti? ( ...) Ce ai făcut?” (Gen 3, 9. 13) şi răspunsul Fiului Unul-născut, intrând în lume: «Iată, vin să împlinesc, Dumnezeule, voinţa ta!» (Evr 10, 5-7). Rugăciunea este astfel legată de istoria oamenilor, ea este relaţia cu Dumnezeu în evenimentele istoriei.

Creaţia ─ izvor de rugăciune

2569 Rugăciunea se trăieşte mai întâi pornind de la realităţile creaţiei. Primele nouă capitole ale Genezei descriu această relaţie cu Dumnezeu ca pe o ofrandă a primilor născuţi din turma adusă de Abel³⁰⁷⁹, ca pe o invocare a numelui divin de către Enoh³⁰⁸⁰, ca pe o „umblare cu Dumnezeu”³⁰⁸¹. Ofranda lui Noe îi este „plăcută” lui Dumnezeu, care îl binecuvântează, şi prin el binecuvântează întreaga creaţie³⁰⁸², pentru că inima lui este dreaptă şi întreagă: şi el „umblă cu Dumnezeu”³⁰⁸³. Această calitate a rugăciunii este trăită de o mulţime de oameni drepţi în toate religiile.

În legământul de nezdruncinat cu fiinţele vii³⁰⁸⁴, Dumnezeu îi cheamă mereu pe oameni să i se roage. Dar în Vechiul Testament rugăciunea se revelează mai cu seamă începând cu părintele nostru, Abraham.
Făgăduinţa şi rugăciunea credinţei
2570 De îndată ce Dumnezeu îl cheamă, Abraham porneşte „aşa cum îi spusese Domnul” (Gen 12, 4): inima lui este cu totul „supusă Cuvântului”, ascultă. Ascultarea inimii care se hotărăşte după voia lui Dumnezeu e esenţială rugăciunii; faţă de ea, cuvintele sunt relative. Dar rugăciunea lui Abraham se exprimă mai întâi prin fapte: om al tăcerii, el îi construieşte Domnului câte un altar la fiecare oprire. Abia mai târziu apare prima sa rugăciune exprimată în cuvinte: o plângere învăluită, care îi aminteşte lui Dumnezeu făgăduinţele ce păreau a nu se îndeplini³⁰⁸⁵. Încă de la început apare astfel unul dintre aspectele dramei rugăciunii: punerea la încercare a credinţei în fidelitatea lui Dumnezeu.

2571 Crezând în Dumnezeu³⁰⁸⁶, umblând în prezenţa lui şi în legământ cu El³⁰⁸⁷, patriarhul este gata să-şi primească sub cortul său tainicul Oaspete: este vorba despre minunata ospeţie de la Mambre, preludiul Bunei-Vestiri a adevăratului Fiu al făgăduinţei³⁰⁸⁸. De atunci, o dată ce Dumnezeu i-a dezvăluit planul său, inima lui Abraham e pusă în armonie cu îndurarea Domnului său faţă de oameni, astfel că el îşi îngăduie să le ia partea cu o cutezătoare încredere³⁰⁸⁹.

2572 Ca ultimă purificare a credinţei sale, i se cere „primitorului făgăduinţelor” (Evr 11, 17) să i-l jertfească lui Dumnezeu pe fiul pe care acesta i-l dăruise. Tăria credinţei sale nu slăbeşte: „Se va îngriji Dumnezeu de mielul pentru arderea de tot” (Gen 22, 8), „pentru că, gândea el, Dumnezeu este în stare şi să învie pe cineva din morţi” (Evr 11, 19). Astfel, părintele celor credincioşi a fost modelat după asemănarea Tatălui, care nu-şi va cruţa propriul Fiu, ci îl va oferi pentru noi toţi³⁰⁹⁰. Rugăciunea îl reface pe om după asemănarea cu Dumnezeu şi îl face părtaş la puterea iubirii lui Dumnezeu, care îi mântuieşte pe cei mulţi³⁰⁹¹.

2573 Dumnezeu îşi înnoieşte făgăduinţa către Iacob, strămoşul celor douăsprezece triburi ale lui Israel³⁰⁹². Înainte de a-l înfrunta pe fratele său, Esau, acesta se luptă o noapte întreagă cu „cineva” tainic, care nu vrea să-şi dezvăluie numele, dar îl binecuvântează înainte de a-l părăsi în zori. Tradiţia spirituală a Bisericii a păstrat din povestirea aceasta simbolul rugăciunii ca o luptă a credinţei şi o izbândă a stăruinţei³⁰⁹³.

Moise şi rugăciunea mijlocitorului
2574 Atunci când făgăduinţa începe să se împlinească (Paştele, Exodul, dăruirea Legii şi încheierea Legământului), rugăciunea lui Moise este prefigurarea izbitoare a rugăciunii de mediere care se va împlini desăvârşit în „unicul Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, Omul Cristos Isus” (1 Tim 2, 5).

2575 Şi aici, Dumnezeu vine cel dintâi. El îl cheamă pe Moise din mijlocul rugului în flăcări³⁰⁹⁴. Acest eveniment va rămâne una dintre figurile primordiale ale rugăciunii în tradiţia spirituală iudaică şi creştină. Într-adevăr, dacă „Dumnezeul lui Abraham, al lui Isaac şi al lui Iacob” îl cheamă pe slujitorul său Moise, o face pentru că El este Dumnezeul cel Viu, care voieşte viaţa oamenilor. El se revelează pentru a-i mântui, dar nu de unul singur, nici în ciuda lor: El îl cheamă pe Moise ca să-l trimită, ca să-l asocieze îndurării sale, lucrării sale de mântuire. Această misiune cuprinde un fel de implorare divină, iar Moise, după o îndelungată frământare, îşi va pleca vrerea după cea a Dumnezeului Mântuitor. Dar în convorbirea aceasta în care Dumnezeu i se destăinuie, Moise învaţă şi să se roage: el se dă în lături, pregetă, dar, mai ales, întreabă, şi tocmai ca răspuns la întrebarea lui, Domnul îi încredinţează numele său cel negrăit, care se va revela în faptele sale minunate.

2576 Dar „Dumnezeu îi vorbea lui Moise faţă către faţă, aşa cum îi vorbeşte un om prietenului său” (Ex 33, 11). Rugăciunea lui Moise este tipică pentru rugăciunea contemplativă, prin care slujitorul lui Dumnezeu este credincios misiunii sale. Moise „stă de vorbă” adesea şi îndelung cu Domnul, urcând pe munte ca să-l asculte şi să-l implore şi coborând către popor pentru a-i transmite cuvintele Dumnezeului său şi pentru a-l îndruma. „El este omul de încredere în toată casa mea, Eu îi vorbesc gură către gură, vădit” (Num 12, 7-8), pentru că „Moise era un om foarte blând, cel mai blând om care a fost vreodată pe faţa pământului” (Num 12, 3).

2577 Dintr-o asemenea apropiere faţă de Dumnezeul cel fidel, încet la mânie şi plin de iubire³⁰⁹⁵, Moise a primit tăria şi statornicia mijlocirii sale. El nu se roagă pentru sine, ci pentru poporul pe care Dumnezeu şi l-a dobândit. Încă de la înfruntarea cu amaleciţii³⁰⁹⁶, sau pentru a obţine vindecarea lui Miriam³⁰⁹⁷, Moise apare ca mijlocitor. Dar, mai ales, după apostazia poporului, „a stat la mijloc” în faţa lui Dumnezeu (Ps 106, 23) pentru a-şi salva poporul³⁰⁹⁸. Argumentele rugăciunii sale (pentru că mijlocirea este şi ea o luptă misterioasă) vor inspira îndrăzneala marilor oameni de rugăciune ai poporului evreu, ca şi ai Bisericii: Dumnezeu este iubire, deci El este drept şi fidel; El nu se poate contrazice şi trebuie să-şi amintească de faptele sale minunate, căci e în joc slava sa şi El nu poate să părăsească acest popor care îi poartă numele.

David şi rugăciunea regelui
2578 Rugăciunea poporului lui Dumnezeu se va dezvolta în umbra lăcaşului lui Dumnezeu, a Chivotului Legii, şi mai târziu a Templului. Primii care vor învăţa poporul să se roage vor fi călăuzele lui ─ păstorii şi profeţii. Pe când era copil, Samuel a trebuit să înveţe de la mama sa, Ana, cum „să stea în faţa Domnului”³⁰⁹⁹ şi de la preotul Eli cum să-i asculte cuvântul: „Vorbeşte, Doamne, că slujitorul tău ascultă” (1 Sam 3, 9-10). Mai târziu, el însuşi va cunoaşte preţul şi greutatea mijlocirii: „Şi departe de mine să greşesc faţă de Domnul, încetând să mă rog pentru voi şi să vă învăţ calea cea bună şi dreaptă” (1 Sam 12, 23).

2579 David este, prin excelenţă, regele „după inima lui Dumnezeu”, păstorul care se roagă pentru poporul său şi în numele acestuia, cel a cărui supunere faţă de vrerea lui Dumnezeu, a cărui laudă şi a cărui căinţă vor fi modelul rugăciunii poporului. Uns de Dumnezeu, rugăciunea lui este aderare fidelă la făgăduinţa divină³¹⁰⁰, încredere iubitoare şi plină de bucurie în Cel care este singurul Rege şi Domn. În Psalmi, David, inspirat de Duhul Sfânt, este primul profet al rugăciunii ebraice şi creştine. Rugăciunea lui Cristos, a adevăratului Mesia şi Fiu al lui David, va revela şi va desăvârşi sensul acestei rugăciuni.

2580 Templul din Ierusalim, casa de rugăciune pe care David dorea să o ridice, va fi opera fiului său, Solomon. Rugăciunea Închinării Templului³¹⁰¹ se întemeiază pe făgăduinţa lui Dumnezeu şi pe legământul lui, pe prezenţa înfăptuitoare a numelui lui în mijlocul poporului şi pe amintirea faptelor minunate ale Exodului. Regele îşi înalţă atunci mâinile către cer şi-l imploră pe Domnul pentru sine, pentru tot poporul, pentru generaţiile ce vor veni, pentru iertarea păcatelor lor şi pentru împlinirea nevoilor lor de fiecare zi, pentru ca toate neamurile să ştie că El este singurul Dumnezeu şi pentru ca inima poporului său să-i aparţină în întregime.
Ilie, profeţii şi convertirea inimii
2581 Templul trebuia să fie pentru Poporul lui Dumnezeu locul educării sale la rugăciune: pelerinajele, sărbătorile, jertfele, ofranda de seară, tămâia, pâinile „punerii înainte”, toate aceste semne ale Sfinţeniei şi ale Slavei Dumnezeului Preaînalt şi întru totul Apropiat erau tot atâtea chemări şi căi ale rugăciunii. Dar ritualismul împingea adesea poporul către un cult prea exterior. Era nevoie de educarea credinţei, de convertirea inimii. Aceasta a fost misiunea profeţilor, înainte şi după Exil.

2582 Ilie este părintele profeţilor, din „neamul celor ce-l caută pe Dumnezeu, al celor ce caută Faţa lui”³¹⁰². Numele lui, „Domnul este Dumnezeul meu”, vesteşte strigătul poporului ca răspuns la rugăciunea lui de pe Muntele Carmel³¹⁰³. Sfântul Iacob trimite la el, spre a ne îndemna către rugăciune: „Mult poate rugăciunea stăruitoare a celui drept...” (Iac 5, 16b-18)

2583 După ce a învăţat milostivirea în însingurarea sa de lângă pârâul Kerit, Ilie o învaţă pe văduva din Sarepta credinţa în cuvântul lui Dumnezeu, credinţă pe care el o întăreşte prin ruga sa stăruitoare: Dumnezeu îl readuce la viaţă pe fiul văduvei³¹⁰⁴.

La sacrificiul de pe Muntele Carmel, încercare hotărâtoare pentru credinţa Poporului lui Dumnezeu, Domnul mistuie arderea de tot „la ceasul când se închină ofranda de seară” tocmai la ruga lui: „Răspunde-mi, Doamne, răspunde-mi”: liturghiile orientale reiau aceste cuvinte ale lui Ilie la epicleza euharistică³¹⁰⁵. În sfârşit, pornind din nou pe calea pustiului, către locul unde Dumnezeul Viu şi Adevărat s-a revelat poporului său, Ilie se cuibăreşte, ca şi Moise, „în scobitura stâncii”, până ce „trece” Prezenţa tainică a lui Dumnezeu³¹⁰⁶. Dar abia pe muntele Schimbării la Faţă se va dezvălui Acela a cărui Faţă o caută³¹⁰⁷: cunoaşterea slavei lui Dumnezeu străluceşte pe faţa lui Cristos cel răstignit şi înviat³¹⁰⁸.

2584 În întâlnirea „singur cu Dumnezeu singur”, profeţii sorb lumina şi tăria de a-şi împlini misiunea. Rugăciunea lor nu este o fugă de lumea necredincioasă, ci o ascultare a Cuvântului lui Dumnezeu, uneori o discuţie sau o plângere, mereu însă o mijlocire care aşteaptă şi pregăteşte intervenţia Dumnezeului Mântuitor, Stăpânul istoriei³¹⁰⁹.
Psalmii, rugăciunea adunării
2585 De la David şi până la venirea lui Mesia, Cărţile Sfinte cuprind texte de rugăciune care dau mărturie despre adâncirea rugăciunii, atât pentru sine, cât şi pentru alţii³¹¹⁰. Psalmii au fost adunaţi treptat într-o culegere în cinci cărţi: Cartea Psalmilor (sau „Laudele”), capodopera rugăciunii din Vechiul Testament.

2586 Psalmii hrănesc şi exprimă rugăciunea poporului lui Dumnezeu ca adunare, cu prilejul marilor sărbători de la Ierusalim şi în fiecare sabat în sinagogi. Această rugăciune este, deopotrivă, personală şi comunitară; ea îi priveşte pe cei care se roagă, ca şi pe toţi oamenii; se înalţă din ţara Sfântă şi din comunităţile din diasporă, dar îmbrăţişează întreaga creaţie; aminteşte evenimentele mântuitoare din trecut şi se extinde până la ducerea la capăt a istoriei; rememorează făgăduinţele lui Dumnezeu, care s-au îndeplinit deja, şi îl aşteaptă pe Mesia, cel care le va împlini definitiv. Rugaţi şi împliniţi în Cristos, Psalmii rămân esenţiali pentru rugăciunea Bisericii lui³¹¹¹.

2587 Psaltirea este cartea unde Cuvântul lui Dumnezeu devine rugăciune a omului. În celelalte cărţi ale Vechiului Testament, „cuvintele proclamă faptele (lui Dumnezeu pentru oameni) şi dezvăluie misterul cuprins în ele”³¹¹². În Psaltire, cuvintele psalmistului exprimă, cântându-le pentru Dumnezeu, faptele lui mântuitoare. Acelaşi Duh inspiră lucrarea lui Dumnezeu şi răspunsul omului. Cristos le va uni pe amândouă. În El, psalmii nu încetează a ne învăţa să ne rugăm.

2588 Expresiile felurite ale rugăciunii Psalmilor capătă formă deopotrivă în liturgia din Templu şi în inima omului. Fie că este vorba de un imn, de o rugăciune la grea încercare, sau de aducere de mulţumire, de o implorare individuală sau comunitară, de o cântare regească sau de una de pelerinaj, ori de o meditaţie sapienţială, Psalmii sunt oglinda minunilor lui Dumnezeu în istoria poporului său şi a situaţiilor omeneşti pe care le-a trăit psalmistul. Un psalm poate reflecta un eveniment din trecut, dar sobrietatea lui este atât de mare, încât se pot într-adevăr ruga cu el toţi oamenii de orice condiţie şi din orice timp.

2589 Psalmii sunt străbătuţi de anumite trăsături statornice: simplitatea şi spontaneitatea rugăciunii; dorul după Dumnezeu Însuşi, prin intermediul şi laolaltă cu tot ceea ce este bun în creaţie; situaţia inconfortabilă a credinciosului, care, în iubirea lui de preferinţă pentru Domnul, se află pradă unei mulţimi de vrăjmaşi şi de ispite; şi, în aşteptarea a ceea ce va face Dumnezeul fidel, certitudinea iubirii lui şi încredinţarea în Voia lui. Rugăciunea psalmilor este întotdeauna însufleţită de laudă şi, de aceea, titlul acestei culegeri se potriveşte atât de bine conţinutului pe care ni-l oferă: „Laudele”. Culeasă pentru săvârşirea cultului în Adunare, ea face auzită chemarea la rugăciune şi îi cântă răspunsul: Hallelu-ya! („Aleluia!”) - „Lăudaţi pe Domnul!”

Ce este mai frumos decât un psalm? Bine a spus însuşi David: „Lăudaţi-l pe Domnul, căci bine este a-i cânta psalmi Domnului: Dumnezeul nostru, plăcută e lauda lui!” Şi este adevărat. Căci psalmul este binecuvântare rostită de popor, lauda lui Dumnezeu de către toată Adunarea, aplaudare din partea tuturor, cuvânt rostit de Univers, glasul Bisericii, armonioasă mărturisire a credinţei…³¹¹³

PE SCURT

2590 „Rugăciunea este înălţarea sufletului către Dumnezeu, sau cererea de la Dumnezeu a unor bunuri potrivite”³¹¹⁴.

2591 Dumnezeu cheamă neobosit pe fiecare om la tainica întâlnire cu El. Rugăciunea însoţeşte întreaga istorie a mântuirii ca o chemare reciprocă între Dumnezeu şi om.

2592 Rugăciunea lui Abraham şi a lui Iacob se înfăţişează ca o luptă a credinţei ancorate în încrederea în fidelitatea lui Dumnezeu şi în certitudinea izbânzii făgăduite statorniciei.

2593 Rugăciunea lui Moise răspunde iniţiativei Dumnezeului celui Viu pentru mântuirea poporului său. Ea prefigurează rugăciunea de interpunere a unicului Mijlocitor, Cristos Isus.

2594 Rugăciunea Poporului lui Dumnezeu se dezvoltă la umbra lăcaşului lui Dumnezeu, a Chivotului Legământului şi a Templului, sub călăuzirea păstorilor, mai cu seamă a regelui David şi a profeţilor.

2595 Profeţii cheamă la convertirea inimii şi, căutând cu înflăcărare faţa lui Dumnezeu, precum Ilie, mijlocesc totodată pentru popor.

2596 Psalmii constituie capodopera rugăciunii din Vechiul Testament. Ei înfăţişează două componente nedespărţite: cea personală şi cea comunitară. Îmbrăţişează toate dimensiunile istoriei, comemorând făgăduinţele deja împlinite ale lui Dumnezeu şi nădăjduind venirea lui Mesia.

2597 Rugaţi şi împliniţi în Cristos, Psalmii sunt un element esenţial şi permanent al rugăciunii Bisericii lui. Ei sunt potriviţi pentru oamenii de orice condiţie şi din orice timp.

ARTICOLUL 2

La plinirea timpului
2598 Trăirea rugăciunii ne este dezvăluită pe deplin în Cuvântul care s-a întrupat şi care locuieşte printre noi. Atunci când încercăm să înţelegem rugăciunea, prin ceea ce martorii săi ne vestesc în Evanghelie, ne apropiem, de fapt, de Domnul Isus ca de Rugul aprins: mai întâi spre a-L contempla pe El însuşi în rugăciune, apoi spre a-L asculta cum ne învaţă să ne rugăm, în sfârşit, spre a cunoaşte cum ne împlineşte El rugăciunea.
Isus se roagă
2599 Fiul lui Dumnezeu devenit Fiul Fecioarei a învăţat să se roage după inima sa omenească. El a învăţat aceasta de la Mama sa, care păstra toate „lucrurile cele mari” ale Atotputernicului şi se gândea la ele în inima ei³¹¹⁵. El învaţă acest lucru în cuvintele şi în ritmurile rugăciunii poporului său, la sinagoga din Nazaret şi la Templu. Dar rugăciunea lui ţâşneşte dintr-un izvor mult mai tainic, aşa cum El lasă să se presimtă încă de la vârsta de doisprezece ani: „În cele ce sunt ale Tatălui meu se cade să fiu” (Lc 2, 49). Aici începe să se dezvăluie noutatea rugăciunii la plinirea timpurilor: rugăciunea filială, pe care Tatăl o aştepta din partea fiilor săi, este, în sfârşit, trăită de însuşi Fiul său Unul-născut, în natura lui umană, cu şi pentru oameni.

2600 Evanghelia după sfântul Luca subliniază acţiunea Duhului Sfânt şi sensul rugăciunii în slujirea lui Cristos. Isus se roagă înainte de momentele hotărâtoare ale misiunii sale: înainte ca Tatăl să-i dea mărturie cu prilejul Botezului³¹¹⁶ şi al Schimbării la faţă³¹¹⁷, precum şi înainte de a îndeplini prin pătimirea sa planul de iubire al Tatălui³¹¹⁸. El se roagă şi înainte de clipele hotărâtoare, care pun început misiunii apostolilor săi: înainte de a-i alege şi de a-i chema pe cei Doisprezece³¹¹⁹, înainte ca Petru să-l mărturisească drept „Unsul lui Dumnezeu”³¹²⁰, şi ca să nu scadă, în ispită, credinţa căpeteniei apostolilor³¹²¹. Rugăciunea lui Isus înainte de faptele mântuitoare pe care Tatăl îi cere să le îndeplinească este o adeziune, umilă şi încrezătoare, a voinţei sale omeneşti la voinţa iubitoare a Tatălui.

2601 „Într-o zi, Isus se ruga într-un loc anume. Când a încetat, unul dintre învăţăceii lui i-a spus: «Doamne, învaţă-ne să ne rugăm»” (Lc 11, 1). Oare nu privindu-şi mai întâi Învăţătorul cum se roagă, a ajuns şi învăţăcelul să dorească să se roage? El poate atunci să înveţe rugăciunea de la Învăţătorul său. Prin contemplarea şi ascultarea Fiului, fiii învaţă să se roage Tatălui.

2602 Isus se retrage adesea la o parte, în singurătate, pe munte, mai cu seamă noaptea, pentru a se ruga³¹²². El îi duce cu sine pe oameni în rugăciunea sa, de vreme ce şi-a asumat pe deplin omenirea în Întrupare, şi îi oferă Tatălui, oferindu-se pe sine însuşi. El, Cuvântul „care s-a întrupat”, ia parte, în rugăciunea sa omenească, la tot ceea ce trăiesc „fraţii săi” (Evr 2, 12); El suferă alături de slăbiciunile lor, pentru a-i elibera de ele³¹²³. De aceea l-a trimis Tatăl. Cuvintele şi faptele sale apar astfel ca o manifestare vizibilă a rugăciunii „în ascuns”.

2603 Evangheliştii au consemnat explicit două rugăciuni rostite de Isus în timpul vieţii sale publice. Iar ele încep, amândouă, printr-o aducere de mulţumire. În cea dintâi³¹²⁴, Isus îl mărturiseşte pe Tatăl, îl recunoaşte şi îl binecuvântează pentru că a ascuns tainele Împărăţiei faţă de cei ce se cred învăţaţi şi le-a dezvăluit „celor mici” (săracilor din Fericiri). Tresăltarea lui – „Da, Tată!” - îi destăinuie străfundul inimii, adeziunea lui la „bunul-plac” al Tatălui, ca un ecou la acel „Fie” al Mamei sale la zămislirea lui şi ca un preludiu a ceea ce-i va spune Tatălui în timpul agoniei. Toată rugăciunea lui Isus este în această aderare iubitoare a inimii sale omeneşti la „taina vrerii” Tatălui (Ef 1, 9).

2604 Cea de a doua rugăciune este relatată de Sfântul Ioan³¹²⁵ înainte de învierea lui Lazăr. Aducerea de mulţumire precedă evenimentul: „Tată, îţi mulţumesc că m-ai ascultat!”, ceea ce înseamnă că Tatăl îi ascultă întotdeauna cererea; iar Isus adaugă îndată: „Iar eu ştiam că mă asculţi întotdeauna”, ceea ce înseamnă că, din partea sa, Isus cere în mod statornic. Astfel, purtată de aducerea de mulţumire, rugăciunea lui Isus ne dezvăluie cum trebuie să cerem: înainte ca darul să fie dat, Isus aderă la Cel care dă şi care în darurile sale se dă pe sine. Cel ce dăruie este mai de preţ decât darul acordat, El este „Comoara”, şi în El se află inima Fiului său; darul este numai „pe deasupra”³¹²⁶. Rugăciunea „sacerdotală” a lui Isus³¹²⁷ ocupă un loc unic în economia mântuirii. Asupra ei vom medita în partea finală a primei secţiuni. Într-adevăr, ea dezvăluie rugăciunea mereu actuală a Marelui nostru Preot şi, în acelaşi timp, ea cuprinde ceea ce El ne învaţă în rugăciunea noastră către Tatăl nostru, care va fi comentată în secţiunea a doua.

2605 Când a venit ceasul în care El duce la împlinire planul de iubire al Tatălui, Isus lasă să se întrevadă adâncurile de necercetat ale rugăciunii sale filiale, nu numai înainte de a se dărui de bunăvoie („Abba... nu voinţa mea, ci a Ta”: Lc 22, 42), ci şi în ultimele sale cuvinte de pe Cruce, acolo unde rugăciunea şi dăruirea de sine sunt unul şi acelaşi lucru: „Tată, iartă-i, că nu ştiu ce fac” (Lc 23, 34); „Adevăr zic ţie, astăzi vei fi cu mine în rai” (Lc 23, 43); „Femeie, iată-l pe fiul tău! (...) Iat-o pe mama ta!” (In 19, 26-27); „Mi-e sete!” (In 19, 28); „Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?” (Mc 15, 34)³¹²⁸; „S-a săvârşit!” (In 19, 30); „Tată, în mâinile tale încredinţez duhul meu” (Lc 23, 46), până la „strigătul cel mare” cu care moare, dându-şi duhul³¹²⁹.

2606 Toate nenorocirile omenirii din toate timpurile, roabă a păcatului şi a morţii, toate cererile şi mijlocirile din istoria mântuirii se află cuprinse în acest strigăt al Cuvântului întrupat. Iată că Tatăl le primeşte la sine şi, dincolo de orice speranţă, le îndeplineşte înviindu-l pe Fiul său. Astfel, se împlineşte şi se consumă drama rugăciunii în economia creaţiei şi a mântuirii. Cartea psalmilor ne dă cheia ei în Cristos. Căci în veşnicul Astăzi al învierii spune Tatăl: „Fiul meu eşti Tu, eu astăzi te-am născut. Cere-mi şi-ţi voi da moştenire neamurile şi în stăpânirea ta marginile pământului!” (Ps 2, 7-8)³¹³⁰

Scrisoarea către evrei exprimă în termeni dramatici cum rugăciunea lui Isus împlineşte izbânda mântuirii: „În zilele vieţii sale pământeşti a înălţat cu strigăt mare şi cu lacrimi rugăciuni şi cereri către Cel care-l putea izbăvi de moarte şi a fost ascultat pentru cucernicia sa; deşi era Fiu, a deprins ascultarea din cele ce a suferit şi, fiind dus la desăvârşire, a devenit pentru toţi cei ce ascultă de El izvor de mântuire veşnică” (Evr 5, 7-9).
Isus ne învaţă să ne rugăm
2607 Când Isus se roagă, El ne învaţă deja să ne rugăm. Calea teologală a rugăciunii noastre este rugăciunea sa către Tatăl. Dar Evanghelia ne oferă şi o învăţătură explicită a lui Isus despre rugăciune. Ca un pedagog, El ne ia de unde ne aflăm şi ne conduce progresiv la Tatăl. Vorbindu-le mulţimilor care-l urmează, Isus pleacă de la ceea ce ele ştiu deja despre rugăciune, din Vechiul Legământ, şi le face să se deschidă către noutatea Împărăţiei ce va să vină. Apoi le dezvăluie, prin parabole, această noutate. În sfârşit, învăţăceilor săi, care va trebui să fie pedagogii rugăciunii în Biserica sa, le va vorbi deschis despre Tatăl şi despre Duhul Sfânt.

2608 Încă din Cuvântarea de pe Munte, Isus insistă asupra convertirii inimii: împăcarea cu fratele tău înainte de a aduce o ofrandă pe altar³¹³¹, iubirea faţă de duşmani şi rugăciunea pentru prigonitori³¹³², ruga „în taină” către Tatăl (Mt 6, 6) fără a bolborosi multe vorbe³¹³³, iertarea din străfundul inimii în rugăciune³¹³⁴, curăţia inimii şi căutarea Împărăţiei³¹³⁵. Această convertire este îndreptată cu totul către Tatăl, este filială.

2609 Inima, hotărâtă astfel să se convertească, învaţă să se roage în credinţă. Credinţa este aderarea filială la Dumnezeu, dincolo de ceea ce simţim şi înţelegem. Ea a ajuns cu putinţă pentru că Fiul preaiubit ne-a deschis calea către Tatăl. El poate să ne ceară să „căutăm” şi să „batem”, de vreme ce El Însuşi este poarta şi calea³¹³⁶.

2610 La fel cum Isus se roagă Tatălui şi îi mulţumeşte înainte de a-i primi darurile, tot astfel ne învaţă şi această îndrăzneală filială: „Tot ce cereţi în rugăciune, să credeţi că aţi şi primit” (Mc 11, 24). Atât de mare este puterea rugăciunii: „Totul îi este cu putinţă celui ce crede” (Mc 9, 23) cu o credinţă „care nu şovăie”³¹³⁷. Pe cât este de întristat Isus de „lipsa de credinţă” a celor apropiaţi (Mc 6, 6) şi de „puţina credinţă” a învăţăceilor săi (Mt 8, 26), pe atât este de cuprins de admiraţie faţă de „marea credinţă” a centurionului roman³¹³⁸ şi a cananeencei³¹³⁹.

2611 Rugăciunea de credinţă nu constă numai în a zice „Doamne, Doamne!”, ci în a-ţi dispune inima spre a săvârşi voinţa Tatălui (Mt 7, 21). Isus îşi îndeamnă învăţăceii să aducă în rugăciune această grijă de a colabora la planul dumnezeiesc³¹⁴⁰.

2612 În Isus, „Împărăţia lui Dumnezeu este foarte aproape”; El cheamă la convertire şi la credinţă, dar şi la veghere. În rugăciune, învăţăcelul veghează atent la Cel care Este şi care Vine, în amintirea primei lui Veniri în umilinţa trupului şi în speranţa celei de a doua Veniri, în slavă³¹⁴¹. Rugăciunea ucenicilor, în comuniunea lor cu Învăţătorul, este o luptă, şi numai veghind în rugăciune se pot feri să nu intre în ispită³¹⁴².

2613 Sfântul Luca ne-a transmis trei parabole de căpetenie asupra rugăciunii:

Cea dintâi, cea despre „prietenul cel stânjenitor”³¹⁴³, îndeamnă la rugăciunea insistentă: „Bateţi şi vi se va deschide”. Celui ce se roagă astfel, Tatăl din cer „îi va da tot de ce are nevoie”, mai cu seamă pe Duhul Sfânt, care cuprinde toate darurile.

Cea de-a doua, despre „văduva cea stânjenitoare”³¹⁴⁴, este axată pe una dintre însuşirile rugăciunii: trebuie să ne rugăm mereu, fără a obosi, cu răbdarea credinţei. „Dar Fiul Omului, când va veni, va găsi oare credinţă pe pământ?”

Cea de-a treia parabolă, cea despre „fariseu şi vameş”³¹⁴⁵, priveşte smerenia inimii care se roagă: „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!” Biserica îşi însuşeşte necontenit această rugăciune: Kyrie, eleison!

2614 Când Isus le încredinţează pe faţă ucenicilor taina rugăciunii către Tatăl, El le dezvăluie cum va trebui să fie rugăciunea lor, ca şi a noastră, atunci când El, în natura sa umană glorificată, se va fi întors la Tatăl. Noutatea este acum cererea în numele lui³¹⁴⁶. Credinţa în El îi introduce pe învăţăcei în cunoaşterea Tatălui, pentru că Isus este „Calea, Adevărul şi Viaţa” (In 14, 6). Credinţa îşi aduce rodul în iubire: păzirea Cuvântului lui, a poruncilor lui, rămânerea cu El în Tatăl care, întru El, ne iubeşte astfel încât îşi face sălaş în noi. În acest nou Legământ, certitudinea de a fi ascultaţi în cererile noastre se întemeiază pe rugăciunea lui Isus³¹⁴⁷.

2615 Mai mult chiar, atunci când rugăciunea noastră este unită cu cea a lui Isus, Tatăl ne dăruieşte „pe celălalt Sfătuitor şi Mângâietor (Paraclet), ca să rămână cu voi pentru totdeauna, Duhul Adevărului” (In 14, 16-17). Această noutate a rugăciunii şi a condiţiilor ei apare în Cuvântarea de rămas-bun³¹⁴⁸. În Duhul Sfânt, rugăciunea creştină este comuniune de iubire cu Tatăl, nu numai prin Cristos, ci şi în El: „Până acum n-aţi cerut nimic în numele meu. Cereţi şi veţi primi, ca bucuria voastră să fie desăvârşită!” (In 16, 24)

Isus ascultă rugăciunea
2616 Rugăciunea către Isus este deja ascultată de El în timpul vieţii sale publice, prin semne care anticipă puterea Morţii şi a Învierii sale: Isus ascultă rugăciunea plină de credinţă, fie exprimată în cuvinte³¹⁴⁹, fie făcută în tăcere³¹⁵⁰. Cererea insistentă a orbilor: „Fie-ţi milă de noi, Fiul lui David!” (Mt 9, 27), sau „Isuse, Fiul lui David, miluieşte-mă!” (Mc 10, 48), a fost reluată în tradiţia Rugăciunii către Isus: „Doamne Isuse Cristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!” Fie că e vorba de vindecarea unor boli sau de iertarea păcatelor, Isus răspunde mereu rugăciunii care i se adresează cu credinţă: „Mergi în pace, credinţa ta te-a mântuit!”

Sfântul Augustin rezumă în mod minunat cele trei dimensiuni ale rugăciunii lui Isus: „El se roagă pentru noi ca preotul nostru, El se roagă în noi drept cap al nostru, El primeşte rugăciunea noastră ca Dumnezeul nostru. Să ne recunoaştem deci în El glasurile noastre, iar în noi, glasul lui”³¹⁵¹.

Rugăciunea Fecioarei Maria
2617 Rugăciunea Mariei ne este dezvăluită în zorii plinirii timpurilor. Înainte de Întruparea Fiului lui Dumnezeu şi de revărsarea Duhului Sfânt, rugăciunea ei colaborează într-un mod unic la planul binevoitor al Tatălui: la Buna- Vestire, pentru zămislirea lui Cristos³¹⁵², şi la Rusalii, pentru naşterea Bisericii, Trupul lui Cristos³¹⁵³. În credinţa slujitoarei sale smerite, Darul lui Dumnezeu află primirea pe care El o aştepta de la începutul timpurilor. Aceea pe care Atotputernicul a făcut-o „plină de har” răspunde prin oferirea întregii sale fiinţe: „Iată roaba Domnului! Fie mie după cuvântul tău!” Fiat este rugăciunea creştină: să fim cu totul ai lui, de vreme ce El este cu totul al nostru.

2618 Evanghelia ne dezvăluie cum se roagă şi mijloceşte Maria în credinţă: la Cana³¹⁵⁴, Mama lui Isus îl roagă pe Fiul său pentru nevoile unui ospăţ de nuntă, semn al unui alt Ospăţ, cel al nunţii Mielului, care-şi dăruieşte Trupul şi Sângele la cererea Bisericii, Mireasa lui. Iar în ceasul Noului Legământ, la picioarele Crucii³¹⁵⁵, Maria este ascultată ca fiind Femeia, noua Evă, adevărata „Mamă a celor vii”.

2619 Iată de ce cântarea Mariei³¹⁵⁶, Magnificat-ul latin, Megalynarion-ul bizantin, este deopotrivă cântarea Maicii lui Dumnezeu şi cântarea Bisericii, cântarea Fiicei Sionului şi cea a noului Popor al lui Dumnezeu, cântare de mulţumire pentru plinătatea de haruri revărsate în economia mântuirii, cântarea „săracilor”, a căror speranţă se realizează prin împlinirea făgăduinţelor făcute părinţilor noştri, „lui Abraham şi seminţiei lui, în veac”.