Secţiunea îNTÎI

PE SCURT

2680 Rugăciunea este adresată mai cu seamă Tatălui; de asemenea, ea se îndreaptă către Isus, mai ales prin invocarea sfântului său nume: „Doamne Isuse Cristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi, păcătoşii!”

2681 „Nimeni nu poate spune: «Isus este Domnul», decât sub acţiunea Duhului Sfânt” (1 Cor 12, 3). Biserica ne îndeamnă să-l invocăm pe Duhul Sfânt ca pe Maestrul interior al rugăciunii creştine.

2682 În virtutea cooperării ei deosebite la acţiunea Duhului Sfânt, Bisericii îi place să se roage în comuniune cu Fecioara Maria, pentru a preamări împreună cu Ea lucrurile mari pe care i le-a făcut Dumnezeu şi pentru a-i încredinţa rugi fierbinţi şi laude.

ARTICOLUL 3

Călăuze pentru rugăciune

Un nor de martori

2683 Martorii care au mers înaintea noastră în Împărăţie³²¹⁹, mai ales cei pe care Biserica îi recunoaşte drept „sfinţi”, iau parte la tradiţia vie a rugăciunii, prin pilda vieţii lor, prin transmiterea scrierilor lor şi prin rugăciunea lor astăzi. Ei îl contemplă pe Dumnezeu, îl laudă şi nu încetează să se îngrijească de cei pe care i-au lăsat pe pământ. Intrând „în bucuria” Stăpânului lor, ei au fost „puşi peste multe”³²²⁰. Mijlocirea lor este cea mai înaltă slujire pe care o aduc planului lui Dumnezeu. Putem şi se cuvine să-i rugăm să mijlocească pentru noi şi pentru lumea întreagă.

2684 În împărtăşirea sfinţilor, de-a lungul istoriei Bisericilor s-au dezvoltat diferite spiritualităţi. Charisma personală a unui martor al iubirii lui Dumnezeu pentru oameni s-a putut transmite, aşa cum a fost „duhul” lui Ilie la Eliseu³²²¹ şi la Ioan Botezătorul³²²², pentru ca unii învăţăcei să se împărtăşească din acest duh³²²³. O spiritualitate se află şi la confluenţa altor curente, liturgice şi teologice, şi dă mărturie despre înculturarea credinţei într-un anumit mediu omenesc şi în istoria lui. Spiritualităţile creştine se împărtăşesc din tradiţia vie a rugăciunii şi sunt călăuze indispensabile pentru credincioşi. Ele reflectă, în bogata lor diversitate, Lumina unică şi curată a Duhului Sfânt.

„Duhul este într-adevăr sălaşul sfinţilor, iar sfântul este sălaşul propriu al Duhului, de vreme ce el se oferă să locuiască laolaltă cu Dumnezeu şi este chemat la Templul lui”³²²⁴.
Slujitori ai rugăciunii
2685 Familia creştină este primul loc al educaţiei la rugăciune. Întemeiată pe taina Căsătoriei, ea este „Biserica de acasă”, unde fiii lui Dumnezeu învaţă să se roage „ca Biserică” şi să stăruie în rugăciune. Mai ales pentru copiii mici, rugăciunea zilnică din familie este prima mărturie a memoriei vii a Bisericii, trezită cu răbdare de Duhul Sfânt.

2686 Slujitorii hirotoniţi sunt şi ei răspunzători de educarea la rugăciune a fraţilor şi a surorilor lor în Cristos. Slujitori ai Bunului Păstor, ei sunt orânduiţi pentru a îndruma Poporul lui Dumnezeu către izvoarele vii ale rugăciunii: Cuvântul lui Dumnezeu, liturgia, viaţa teologală, veşnicul Astăzi al lui Dumnezeu în situaţii concrete³²²⁵.

2687 Numeroşi călugări şi-au consacrat întreaga viaţă rugăciunii. După anahoreţii din deşertul Egiptului, pustnici, monahi şi monahii şi-au consacrat timpul laudei lui Dumnezeu şi mijlocirii pentru poporul lui. Viaţa consacrată nu se susţine şi nu se răspândeşte fără rugăciune; ea e unul dintre izvoarele vii ale contemplaţiei şi ale vieţii spirituale în Biserică.

2688 Catehizarea copiilor, a tinerilor şi a adulţilor are drept ţintă meditarea Cuvântului lui Dumnezeu în rugăciunea personală, actualizarea lui în rugăciunea liturgică şi interiorizarea lui în orice timp, pentru ca el să dea roade într-o viaţă nouă. Cateheza este totodată momentul în care pietatea populară poate fi evaluată şi educată³²²⁶. Memorarea rugăciunilor fundamentale oferă un suport indispensabil vieţii de rugăciune, dar este important ca înţelesul lor să fie gustat pe deplin³²²⁷.

2689 Grupurile de rugăciune, chiar „şcolile de rugăciune”, sunt astăzi unul dintre semnele şi resorturile înnoirii rugăciunii în Biserică, în măsura în care ele se adapă din izvoarele autentice ale rugăciunii creştine. Grija pentru comuniune este semnul adevăratei rugăciuni în Biserică.

2690 Duhul Sfânt le dă unora dintre credincioşi daruri de înţelepciune, de credinţă şi de discernământ, în vederea acelui bine comun care este rugăciunea (direcţiunea sau îndrumarea spirituală). Cei şi cele care primesc astfel de daruri sunt adevăraţi slujitori ai Tradiţiei vii a rugăciunii:

De aceea, sufletul care vrea să înainteze pe calea desăvârşirii trebuie, după sfatul Sfântului Ioan al Crucii, „să ia bine seama în mâinile cui se încredinţează, căci aşa cum va fi învăţătorul, aşa va fi şi învăţăcelul; cum va fi tatăl, aşa va fi şi fiul”. Şi iar: „Nu numai că îndrumătorul trebuie să fie învăţat şi prudent, ci trebuie să fie şi cu experienţă. (...) Dacă îndrumătorul spiritual nu are experienţa vieţii spirituale, el nu este în stare să conducă într-acolo sufletele, pe care totuşi Dumnezeu le cheamă, şi nici măcar nu le va înţelege”³²²⁸.
Locuri favorabile pentru rugăciune
2691 Biserica, fiind casa lui Dumnezeu, este locul propriu al rugăciunii liturgice pentru comunitatea parohială. Ea este şi locul privilegiat al adorării prezenţei reale a lui Cristos în Sfântul Sacrament. Alegerea unui loc favorabil nu este indiferentă pentru autenticitatea rugăciunii:

─ pentru rugăciunea personală, acesta poate fi un „colţ de rugăciune”, cu Sfânta Scriptură şi cu icoane, pentru a ne afla „acolo, în taină” în faţa Tatălui nostru³²²⁹. Într-o familie creştină, acest gen de mic oratoriu favorizează rugăciunea în comun;

─ în ţinuturile în care există mănăstiri, vocaţia acestor comunităţi este de a înlesni împărtăşirea Rugăciunii Orelor cu credincioşii şi de a permite singurătatea necesară pentru o rugăciune personală mai intensă³²³⁰;

─ pelerinajele evocă drumul nostru pe pământ către cer. Ele sunt în mod tradiţional perioade privilegiate de înnoire în rugăciune. Sanctuarele sunt, pentru pelerinii ce caută izvoarele lor vii, locuri de excepţie pentru a trăi „ca Biserică” formele rugăciunii creştine.

PE SCURT
2692 În rugăciunea ei, Biserica peregrină este asociată Bisericii sfinţilor, a căror mijlocire o cere.

2693 Feluritele spiritualităţi creştine participă la tradiţia vie a rugăciunii şi sunt călăuze preţioase pentru viaţa spirituală.

2694 Familia creştină este primul loc al educării la rugăciune.

2695 Slujitorii hirotoniţi, viaţa consacrată, cateheza, grupurile de rugăciune, „îndrumarea spirituală” asigură în Biserică un ajutor pentru rugăciune.

2696 Locurile cele mai favorabile pentru rugăciune sunt oratoriul personal sau familial, mănăstirile, sanctuarele de pelerinaj şi, mai cu seamă, biserica, locul propriu al rugăciunii liturgice pentru comunitatea parohială şi locul privilegiat al adoraţiei euharistice.

CAPITOLUL AL TREILEA

Viaţa de rugăciune

2697 Rugăciunea este viaţa inimii noi. Ea trebuie să ne însufleţească în orice clipă. Or, noi îl uităm uneori pe Acela care este Viaţa noastră şi Totul nostru. De aceea, Părinţii spirituali, în tradiţia Deuteronomului şi a profeţilor, insistă asupra rugăciunii ca „amintire a lui Dumnezeu”, ca o trezire frecventă a „memoriei inimii”: „Trebuie să ne amintim de Dumnezeu mai des chiar decât respirăm”³²³¹. Dar nu ne putem ruga „în orice clipă”, dacă nu ne rugăm în anumite momente, voind să o facem: acestea sunt timpurile forte ale rugăciunii creştine, în intensitate şi durată.

2698 Tradiţia Bisericii le propune credincioşilor ritmuri de rugăciune menite să hrănească rugăciunea continuă. Unele sunt zilnice: rugăciunea de dimineaţă şi de seară, cea de dinainte de masă şi de după masă, Liturgia Orelor. Duminica, centrată asupra Euharistiei, este sfinţită mai cu seamă prin rugăciune. Ciclul anului liturgic şi marile lui sărbători sunt ritmurile fundamentale ale vieţii de rugăciune a creştinilor.

2699 Domnul conduce pe fiecare pe căile şi în felul care îi sunt pe plac. Fiecare credincios, la rându-i, îi răspunde după hotărârea inimii sale şi după expresiile personale ale rugăciunii sale. Totuşi, tradiţia creştină a păstrat trei expresii principale ale vieţii de rugăciune: rugăciunea vocală, meditaţia, rugăciunea mentală (fr. - oraison, it. - orazione). Ele au în comun o trăsătură fundamentală: reculegerea inimii. Această veghere pentru a păzi Cuvântul şi pentru a rămâne în prezenţa lui Dumnezeu face din aceste trei expresii timpuri forte ale vieţii de rugăciune.

ARTICOLUL 1

Expresiile rugăciunii

I. Rugăciunea vocală

2700 Prin Cuvântul său, Dumnezeu îi vorbeşte omului. Iar rugăciunea noastră se întrupează în cuvinte mentale sau vocale. Lucrul cel mai important este însă prezenţa inimii faţă de Cel căruia îi vorbim în rugăciune. „Nu mulţimea cuvintelor, ci râvna sufletelor noastre face ca rugăciunea să ne fie ascultată”³²³².

2701 Rugăciunea vocală este o componentă indispensabilă a vieţii creştine. Pe ucenicii atraşi de rugăciunea tăcută a Învăţătorului, acesta îi învaţă o rugăciune vocală: „Tatăl nostru”. Isus nu s-a rugat numai rugăciunile liturgice ale sinagogii, ci Evangheliile ni-l arată înălţând glasul pentru a-şi exprima rugăciunea personală, de la binecuvântarea plină de bucurie a Tatălui³²³³ şi până la clipa grea din Gethsemani³²³⁴.

2702 Nevoia de a asocia simţurile la rugăciunea lăuntrică răspunde unei cerinţe a firii omeneşti. Noi suntem şi trup, şi spirit, şi simţim nevoia de a ne transpune sentimentele în afară. Trebuie să ne rugăm cu toată fiinţa pentru a da rugii noastre fierbinţi cea mai mare tărie cu putinţă.

2703 Această nevoie răspunde şi unei cerinţe divine. Dumnezeu caută adoratori în Spirit şi în Adevăr şi, prin urmare, rugăciunea care urcă vie din străfundurile sufletului. El mai vrea şi manifestarea exterioară, care asociază trupul rugăciunii lăuntrice, pentru ca rugăciunea să-i aducă acel omagiu desăvârşit ce i se cuvine.

2704 Fiind exterioară şi atât de deplin omenească, rugăciunea vocală este prin excelenţă rugăciunea mulţimilor. Dar nici rugăciunea cea mai lăuntrică nu s-ar putea dispensa de rugăciunea vocală. Rugăciunea se interiorizează în măsura în care devenim tot mai mult conştienţi de Acela „căruia îi vorbim”³²³⁵. Atunci rugăciunea vocală devine o primă formă a rugăciunii contemplative.

II. Meditaţia
2705 Meditaţia este, mai ales, o căutare. Spiritul caută să înţeleagă motivaţia şi desfăşurarea vieţii creştine, pentru a adera şi a răspunde la ceea ce Domnul cere. Pentru aceasta e necesară o atenţie nu uşor de disciplinat. Îndeobşte, luăm drept ajutor o carte, iar creştinii nu duc lipsă de aşa ceva: Sfânta Scriptură, mai cu seamă Evanghelia, sfintele icoane, textele liturgice ale zilei sau ale timpului, scrierile Părinţilor spirituali, lucrările de spiritualitate, marea carte a creaţiei şi cea a istoriei, pagina veşnicului „Astăzi” al lui Dumnezeu.

2706 Meditaţia asupra celor citite duce la însuşirea lor, prin confruntarea cu sine însuşi. Aici, o altă carte este deschisă: aceea a vieţii. Trecem de la gânduri la realitate. În măsura umilinţei şi a credinţei noastre, descoperim acolo preocupările inimii şi le putem discerne. Trebuie să ne aşezăm în adevăr, pentru a ajunge la Lumină: „Doamne, ce vrei să fac?”

2707 Metodele de meditaţie sunt la fel de variate, pe cât sunt de feluriţi îndrumătorii spirituali. Un creştin trebuie să vrea să mediteze cu regularitate, căci de nu, el se aseamănă cu primele trei locuri din parabola semănătorului³²³⁶. Dar o metodă nu este decât o călăuză; important este să înaintezi, împreună cu Duhul Sfânt, pe calea unică a rugăciunii: Cristos Isus.

2708 Meditaţia pune în acţiune gândirea, imaginaţia, emoţia şi dorinţa. O atare mobilizare este necesară pentru a aprofunda convingerile de credinţă, a trezi convertirea inimii şi a întări voinţa de a-l urma pe Cristos. Rugăciunea creştină se străduieşte, mai ales, să mediteze „misterele lui Cristos”, ca în lectio divina sau în Rozariu. Această formă de cugetare în rugăciune este de mare valoare, dar rugăciunea creştină trebuie să ţintească mai departe: către cunoaşterea plină de iubire a Domnului Isus, către unirea cu El.

III. Rugăciunea mentală
2709 Ce este rugăciunea mentală? Sfânta Tereza răspunde: „Rugăciunea mentală nu este, după părerea mea, decât o relaţie intimă de prietenie, în care stai adesea de vorbă numai tu singur cu Dumnezeu de care te ştii iubit”³²³⁷.

Rugăciunea mentală îl caută pe „cel pe care îl iubeşte inima mea” (Cânt 1, 7)³²³⁸. Acesta este Isus, iar în El, Tatăl. El este căutat pentru că a-i duce dorul înseamnă întotdeauna începutul iubirii şi este căutat în credinţa pură, în această credinţă care ne face să ne naştem din El şi să trăim în El. Mai putem încă medita, în rugăciunea mentală, dar privirea este îndreptată către Domnul.

2710 Alegerea timpului şi a duratei rugăciunii mentale ţine de o voinţă hotărâtă, care dezvăluie tainele inimii. Nu intri în rugăciunea mentală atunci când ai timp: îţi faci timp să fii prezent pentru Domnul, cu ferma hotărâre de a nu i-l lua înapoi pe parcurs, oricare ar fi încercările şi ariditatea întâlnirii. Nu poţi întotdeauna medita, dar oricând poţi intra în rugăciunea mentală, indiferent de condiţiile de sănătate, de muncă sau de simţăminte. Inima este locul căutării şi al întâlnirii, în sărăcie şi în credinţă.

2711 Intrarea în rugăciune mentală este analogă cu intrarea în liturgia euharistică: „adunarea” inimii, reculegerea întregii noastre fiinţe sub impulsul Duhului Sfânt, locuirea în casa Domnului, care suntem noi, trezirea credinţei pentru a intra în Prezenţa Celui care ne aşteaptă, aruncarea măştilor şi întoarcerea inimii noastre către Domnul care ne iubeşte, pentru a ne încredinţa lui, ca o jertfă ce trebuie să fie curăţată şi transformată.

2712 Rugăciunea mentală este rugăciunea fiului lui Dumnezeu, a păcătosului iertat, care se deschide să primească dragostea cu care este iubit şi care vrea să-i răspundă iubind şi mai mult³²³⁹. Dar el ştie că iubirea cu care răspunde este cea pe care Duhul Sfânt i-o revarsă în inimă, pentru că totul este har de la Dumnezeu. Rugăciunea mentală este încredinţarea smerită şi săracă în voia iubitoare a Tatălui, într-o unire din ce în ce mai profundă cu Fiul său preaiubit.

2713 Astfel, rugăciunea mentală este expresia cea mai simplă a misterului rugăciunii. Rugăciunea mentală este un dar, un har; ea nu poate fi primită decât în umilinţă şi în sărăcie. Rugăciunea mentală este o relaţie de legământ, încheiat de Dumnezeu în străfundul fiinţei noastre³²⁴⁰. Rugăciunea mentală este comuniune: în ea, Sfânta Treime îl modelează pe om, chipul lui Dumnezeu, „după asemănarea Sa”.

2714 Rugăciunea mentală este şi timpul forte prin excelenţă al rugăciunii. În rugăciunea mentală, Tatăl ne „întăreşte cu putere prin Duhul Său, în omul cel lăuntric, ca să locuiască, prin credinţă, Cristos în inimile noastre şi să fim înrădăcinaţi şi întemeiaţi în iubire”³²⁴¹.

2715 Contemplaţia este privirea de credinţă, aţintită asupra lui Isus. „Eu cat la el şi El mă cată”, îi spune sfântului său paroh ţăranul din Ars, aflat în rugăciune înaintea Tabernacolului. Această atenţie asupra lui este o renunţare la „eu”. Privirea lui purifică inima. Lumina privirii lui Isus luminează ochii inimii noastre; ea ne învaţă să vedem totul în lumina adevărului lui şi a compătimirii lui pentru toţi oamenii. Contemplaţia îşi îndreaptă privirea şi către misterele vieţii lui Cristos. Ea călăuzeşte astfel la „cunoaşterea lăuntrică a Domnului”, pentru a-l iubi şi a-l urma şi mai mult³²⁴².

2716 Rugăciunea mentală este ascultare a Cuvântului lui Dumnezeu. Departe de a fi pasivă, aceasta este ascultarea credinţei, primirea necondiţionată din partea slujitorului şi adeziunea iubitoare din partea fiului. Ea se împărtăşeşte din acel „Da” al Fiului, devenit Slujitor, şi din acel Fiat al smeritei lui slujitoare.

2717 Rugăciunea mentală este tăcere, „simbol al lumii ce va să vină”³²⁴³, sau „iubire tăcută”³²⁴⁴. În rugăciunea mentală, cuvintele nu sunt discursuri, ci crenguţe care hrănesc văpaia iubirii. Tocmai în această tăcere, de nesuportat pentru omul „exterior”, Tatăl ne spune Cuvântul său întrupat, pătimitor, mort şi înviat, iar Duhul filial ne face părtaşi la rugăciunea lui Isus.

2718 Rugăciunea mentală este unire cu rugăciunea lui Cristos, în măsura în care ea ne face părtaşi la misterul lui. Misterul lui Cristos este celebrat de Biserică în Euharistie, iar Duhul Sfânt îl face să trăiască în rugăciunea mentală, pentru a fi manifestat prin iubirea în acţiune.

2719 Rugăciunea mentală este o comuniune de iubire purtătoare de Viaţă pentru cei mulţi, în măsura în care ea este consimţământ de a rămâne în Noaptea credinţei. Noaptea pascală a Învierii trece prin cea a agoniei şi a mormântului. Aceste trei momente hotărâtoare ale Ceasului lui Isus sunt cele pe care Duhul său (şi nu „trupul”, care „este slab”) le face să trăiască în rugăciunea mentală. Trebuie să consimţim să „veghem un ceas împreună cu El”³²⁴⁵.

PE SCURT
2720 Biserica îi invită pe credincioşi la o rugăciune regulată: rugăciuni zilnice, Liturgia Orelor, Liturghia duminicală, sărbătorile din cursul anului liturgic.

2721 Tradiţia creştină cuprinde trei expresii de căpetenie ale vieţii de rugăciune: rugăciunea vocală, meditaţia şi rugăciunea mentală. Ele au în comun reculegerea inimii.

2722 Rugăciunea vocală, întemeiată pe unirea dintre trup şi spirit în firea omenească, asociază şi trupul la rugăciunea lăuntrică a inimii, după pilda lui Cristos rugându-se către Tatăl său şi învăţându-i pe ucenici „Tatăl nostru”.

2723 Meditaţia este o căutare rugătoare, care pune în acţiune gândul, imaginaţia, emoţia, dorinţa. Ea are drept ţel însuşirea în credinţă a subiectului luat în considerare, confruntat cu realitatea vieţii proprii.

2724 Rugăciunea mentală este expresia simplă a misterului rugăciunii, o privire de credinţă aţintită asupra lui Isus, o ascultare a Cuvântului lui Dumnezeu, o iubire tăcută. Ea realizează unirea cu rugăciunea lui Cristos, în măsura în care ne face să participăm la misterul lui.

ARTICOLUL 2

Lupta rugăciunii

2725 Rugăciunea este un dar al harului şi un răspuns decis din partea noastră. Ea presupune întotdeauna un efort. Marii rugători din Vechiul Legământ, dinainte de Cristos, precum şi Maica Domnului şi sfinţii împreună cu El, ne învaţă acest lucru: rugăciunea este o luptă. Împotriva cui? Împotriva noastră înşine şi împotriva şiretlicurilor Ispititorului, care face totul pentru a-l abate pe om de la rugăciune, de la unirea cu Dumnezeul lui. Ne rugăm aşa cum trăim, pentru că trăim aşa cum ne rugăm. Dacă nu vrem să acţionăm îndeobşte după Duhul lui Cristos, nu putem nici să ne rugăm îndeobşte în Numele lui. „Lupta spirituală” a noii vieţi a creştinului nu poate fi despărţită de lupta rugăciunii.

I. Obiecţiile faţă de rugăciune

2726 În lupta rugăciunii avem de înfruntat, în noi înşine şi în jurul nostru, concepţii greşite asupra rugăciunii. Unele văd în ea o simplă operaţiune psihologică, altele - un efort de concentrare pentru a ajunge la vidul mental. Altele o reduc la anumite atitudini şi cuvinte rituale. În inconştientul multor creştini, rugăciunea este o ocupaţie incompatibilă cu tot ce au ei de făcut: n-au vreme pentru ea. Cei care îl caută pe Dumnezeu prin rugăciune se descurajează repede dacă nu ştiu că rugăciunea vine şi de la Duhul Sfânt, nu numai de la ei înşişi.

2727 Mai avem de înfruntat şi unele mentalităţi „ale lumii acesteia”; dacă nu suntem atenţi, ele ajung să ne contamineze; de pildă, că adevărul ar fi doar ceea ce se verifică prin raţiune şi prin ştiinţă (or, rugăciunea este un mister care depăşeşte şi conştientul, şi inconştientul nostru); că doar valorile de producţie şi de randament ar conta (iar rugăciunea, neproductivă, ar fi deci inutilă); senzualismul şi confortul luate drept criterii ale adevărului, ale binelui şi ale frumosului (or, rugăciunea, „iubire a Frumuseţii” [filocalie], e îndrăgostită de Slava Dumnezeului celui viu şi adevărat); ca reacţie împotriva activismului, iată rugăciunea înfăţişată uneori ca o fugă de lume (or, rugăciunea creştină nu este nici ieşire din istorie, nici divorţ faţă de viaţă).

2728 În sfârşit, lupta noastră trebuie să facă faţă la ceea ce resimţim drept eşecuri în rugăciune: descurajarea în faţa uscăciunilor noastre, tristeţea de a nu da totul Domnului pentru că avem „multe avuţii”³²⁴⁶, decepţia că nu ni se împlinesc rugile după vrerea noastră, rănirea orgoliului care se înţepeneşte în nevrednicia noastră de oameni păcătoşi, alergia la gratuitatea rugăciunii etc. Concluzia este mereu aceeaşi: la ce bun să ne rugăm? Pentru a înfrânge aceste obstacole, trebuie să ne luptăm pentru umilinţă, pentru încredere şi pentru perseverenţă.

II. Umila veghere a inimii

În faţa greutăţilor rugăciunii

2729 Dificultatea obişnuită a rugăciunii noastre este neatenţia. Ea poate să se refere la cuvinte şi la sensul lor, în rugăciunea vocală; poate să se refere, mai profund, la Acela căruia ne rugăm, atât în rugăciunea vocală (liturgică sau personală), cât şi în meditaţie sau în rugăciunea mentală. A te apuca să vânezi neatenţiile ar însemna să le cazi în cursă, în vreme ce este de ajuns să ne întoarcem la inima noastră: o pierdere de atenţie ne dezvăluie lucrurile de care suntem ataşaţi, iar această conştientizare smerită în faţa Domnului trebuie să ne trezească iubirea preferenţială pentru El, oferindu-i cu hotărâre inima noastră pentru ca El să o purifice. Aici se situează lupta: în alegerea Stăpânului pe care vrem să-l slujim³²⁴⁷.

2730 În mod pozitiv, lupta împotriva eu-lui nostru posesiv şi dominator constă în veghere, în trezia inimii. Când Isus insistă asupra vegherii, ea se leagă întotdeauna de El, de Venirea lui, în ziua de pe urmă şi în fiecare zi: „astăzi”. Mirele vine la miezul nopţii; lumina care nu trebuie să se stingă este cea a credinţei: „Despre tine-mi spune inima: «Caută faţa Lui»” (Ps 27, 8).

2731 O altă dificultate, mai ales pentru cei care vor cu sinceritate să se roage, este uscăciunea. Ea face parte din rugăciunea mentală în care inima este „înţărcată”, fără atracţie pentru gânduri, amintiri şi simţăminte, fie ele şi spirituale. Aceasta este clipa credinţei pure, care rămâne cu fidelitate împreună cu Isus, în agonie şi în mormânt. „Bobul de grâu, dacă moare, dă multă roadă” (In 12, 24). Dacă uscăciunea este datorată lipsei de rădăcină, deoarece Cuvântul a căzut pe piatră, lupta ţine de convertire³²⁴⁸.
În faţa ispitelor din timpul rugăciunii
2732 Ispita cea mai frecventă, cea mai ascunsă, este lipsa de credinţă. Ea se manifestă mai puţin printr-o necredinţă declarată, cât printr-o preferinţă de fapt. Când începem să ne rugăm, o mie de treburi sau de griji, socotite urgente, ni se înfăţişează ca mai importante. Din nou e momentul adevărului inimii şi al iubirii preferenţiale. Uneori ne întoarcem către Domnul ca înspre ultimul sprijin: dar credem noi oare cu adevărat acest lucru? Alteori îl luăm pe Domnul drept aliat, dar inima ne e încă plină de prezumţie. În toate cazurile, lipsa noastră de credinţă arată că nu ne aflăm încă în dispoziţia inimii smerite: „Fără Mine nu puteţi face nimic” (In 15, 5).

2733 O altă ispită, căreia prezumţia îi deschide uşa, este lenea spirituală (lat. - acedia). Părinţii spirituali înţeleg prin aceasta o formă de deprimare datorată slăbirii ascezei, scăderii vigilenţei, neglijenţei inimii. „Duhul este sârguincios, dar trupul este slab” (Mt 26, 41). Cu cât cădem mai de sus, cu atât suferim mai mult. Descurajarea, dureroasă, este reversul prezumţiei. Cel smerit nu se miră de mizeria proprie; ea îl determină la mai multă încredere, la rezistenţă în statornicie.