Secţiunea îNTÎI

III. Tatăl „nostru”
2786 Tatăl „nostru” se referă la Dumnezeu. Acest adjectiv, în ceea ce ne priveşte, nu exprimă posesia, ci o relaţie cu totul nouă faţă de Dumnezeu.

2787 Când spunem Tatăl „nostru”, recunoaştem mai întâi că toate făgăduinţele sale de iubire, vestite prin Profeţi, sunt împlinite în noul şi veşnicul Legământ în Cristosul său: noi am devenit Poporul „său” şi El este de acum înainte Dumnezeul „nostru”. Această relaţie nouă este o apartenenţă reciprocă, dăruită gratuit: prin iubire şi fidelitate³³¹⁰ trebuie să răspundem la „harul şi adevărul” care ni s-au dat în Isus Cristos (In 1, 17).

2788 De vreme ce Rugăciunea Domnului este cea a Poporului său în „vremurile de pe urmă”, acest „nostru” exprimă şi certitudinea speranţei noastre în ultima făgăduinţă a lui Dumnezeu: în noul Ierusalim El îi va spune învingătorului: „Eu voi fi Dumnezeul lui, iar el va fi fiul meu” (Ap 21, 7).

2789 Rugându-ne Tatălui „nostru”, noi ne adresăm personal Tatălui Domnului nostru Isus Cristos. Nu divizăm divinitatea, pentru că Tatăl este „izvorul şi Originea” ei, ci mărturisim astfel că, în veşnicie, Fiul este născut de El şi că de la El purcede Duhul Sfânt. Nici nu confundăm persoanele, o dată ce mărturisim că suntem în comuniune cu Tatăl şi cu Fiul său Isus Cristos, în unicul lor Duh Sfânt. Sfânta Treime este de o fiinţă şi nedespărţită. Când ne rugăm Tatălui, îl adorăm şi îl slăvim împreună cu Fiul şi cu Duhul Sfânt.

2790 Sub raport gramatical, „nostru” califică o realitate comună mai multora. Nu există decât un singur Dumnezeu şi El este recunoscut drept Tată de cei care, prin credinţa în Fiul său unul-născut, sunt renăscuţi de El prin apă şi prin Duh³³¹¹. Biserica este această nouă comuniune dintre Dumnezeu şi oameni: unită cu Fiul unic, devenit „întâiul născut dintre mulţi fraţi” (Rom 8, 29), ea este în comuniune cu unul şi acelaşi Tată, într-unul şi acelaşi Duh Sfânt³³¹². Rugându-se „Tatăl nostru”, fiecare om botezat se roagă în această comuniune: „Mulţimea credincioşilor era o inimă şi un suflet” (Fapte 4, 32).

2791 De aceea, cu toate împărţirile dintre creştini, rugăciunea către Tatăl „nostru” rămâne un bun comun şi o chemare urgentă pentru toţi cei botezaţi. Aflaţi în comuniune prin credinţa în Cristos şi prin Botez, ei trebuie să fie părtaşi la rugăciunea lui Isus pentru unitatea discipolilor săi³³¹³.

2792 În sfârşit, dacă ne rugăm cu adevărat „Tatăl nostru”, ieşim din individualism, pentru că iubirea pe care o primim ne eliberează de el. „Nostru” de la începutul Rugăciunii Domnului, ca şi „nouă”, „noi”, „pe noi” din ultimele patru cereri, nu exclude pe nimeni. Ca el să fie spus în adevăr³³¹⁴, dezbinările şi antagonismele dintre noi trebuie să fie depăşite.

2793 Cei botezaţi nu se pot să ruga la Tatăl „nostru” fără să-i aducă în faţa lui pe toţi cei pentru care El l-a dat pe Fiul său preaiubit. Iubirea lui Dumnezeu este fără hotar, şi aşa trebuie să fie şi rugăciunea noastră³³¹⁵. Rugăciunea către Tatăl „nostru” ne deschide la dimensiunile iubirii lui manifestate în Cristos: a ne ruga cu/şi pentru toţi oamenii care nu-l cunosc încă, pentru ca ei să fie „strânşi laolaltă în unitate”³³¹⁶. Această grijă dumnezeiască pentru toţi oamenii şi pentru toată creaţia i-a însufleţit pe toţi marii rugători: ea trebuie să dilate rugăciunea noastră la spaţiile nemărginite ale iubirii, atunci când cutezăm să spunem Tatăl „nostru”.

IV. „Care eşti în ceruri”

2794 Această expresie biblică nu semnifică un loc („spaţiul”), ci un fel de a fi; nu îndepărtarea lui Dumnezeu, ci maiestatea sa. Tatăl nostru nu se află „altundeva”, ci El este „dincolo de tot” ce putem concepe noi despre Sfinţenia sa. Tocmai pentru că este de trei ori Sfânt, El este cât se poate de aproape de inima smerită şi căită:

Pe bună dreptate cuvintele „Tatăl nostru care eşti în ceruri” se înţeleg despre inima celor drepţi, unde Dumnezeu locuieşte ca în templul său. Astfel, cel care se roagă va dori să-l vadă sălăşluind şi în sine pe Cel pe care îl invocă³³¹⁷.

„Cerurile” ar putea fi şi cei care poartă imaginea lumii cereşti, în care Dumnezeu locuieşte şi se preumblă³³¹⁸.

2795 Simbolul cerurilor ne trimite la misterul Legământului, pe care-l trăim când ne rugăm Tatălui nostru. El se află în ceruri, acolo e Lăcaşul său; Casa Tatălui este aşadar „patria” noastră. Din această ţară a Legământului ne-a surghiunit păcatul³³¹⁹, iar convertirea inimii ne face să ne întoarcem către Tatăl, către cer³³²⁰. Or, în Cristos sunt reconciliate³³²¹ cerul şi pământul, pentru că Fiul „a coborât din cer”, el singur, şi ne duce înapoi acolo împreună cu El, prin Crucea, Învierea şi Înălţarea sa³³²².

2796 Când Biserica se roagă „Tatăl nostru care eşti în ceruri”, ea mărturiseşte că noi suntem Poporul lui Dumnezeu, deja „aşezaţi în ceruri în Cristos Isus” (Ef 2, 6), ascunşi „cu Cristos în Dumnezeu” (Col 3, 3) şi, totodată, „gemem în acest sălaş, dorind fierbinte să fim îmbrăcaţi cu locuinţa noastră cea din ceruri” (2 Cor 5, 2)³³²³:

Creştinii sunt în trup, dar nu trăiesc după trup. Ei îşi petrec viaţa pe pământ, dar sunt cetăţeni ai cerului³³²⁴.
PE SCURT
2797 Încrederea simplă şi filială, siguranţa smerită şi veselă sunt dispoziţiile potrivite celui care se roagă „Tatăl nostru”.

2798 Noi putem să-l invocăm pe Dumnezeu drept „Tată”, pentru că ni l-a revelat Fiul lui Dumnezeu făcut om, în care, prin Botez, suntem încorporaţi şi adoptaţi ca fii al lui Dumnezeu.

2799 Rugăciunea Domnului ne pune în comuniune cu Tatăl şi cu Fiul său, Isus Cristos. În acelaşi timp, ea îl revelează pe om lui însuşi³³²⁵.

2800 Rugăciunea către Tatăl nostru trebuie să dezvolte în noi voinţa de a-i semăna, precum şi o inimă umilă şi încrezătoare.

2801 Spunând Tatăl „nostru”, invocăm noul Legământ în Isus Cristos, comuniunea cu Sfânta Treime şi iubirea divină care prin Biserică îmbrăţişează lumea întreagă.

2802 Expresia „care eşti în ceruri” nu desemnează un loc, ci maiestatea lui Dumnezeu şi prezenţa lui în inimile celor drepţi. Cerul, Casa Tatălui, constituie adevărata patrie către care tindem şi căreia, de pe acum, îi aparţinem.

ARTICOLUL 3

Cele şapte cereri

2803 După ce ne-am aşezat în prezenţa lui Dumnezeu, Tatăl nostru, pentru a-l adora, a-l iubi şi a-l binecuvânta, Duhul filial face să se înalţe din inimile noastre şapte cereri, şapte binecuvântări. Primele trei, mai teologale, ne atrag către Slava Tatălui; ultimele patru, ca tot atâtea căi spre El, oferă mizeria noastră Harului său. „Adânc pe adânc cheamă” (Ps 42, 8).

2804 Primul val de cereri ne poartă spre El, pentru El: Numele tău, Împărăţia ta, Voia ta! Este propriu iubirii să se gândească întâi la cel iubit. În fiecare dintre aceste trei cereri, noi nu „ne” numim pe noi, ci suntem cuprinşi de „dorul fierbinte”, chiar de „angoasa” Fiului mult-iubit pentru Slava Tatălui său³³²⁶: „Sfinţească-se… Vie… Facă-se…”: aceste trei rugi sunt deja ascultate în Jertfa Mântuitorului Cristos, dar ele sunt întoarse acum, în speranţă, către împlinirea finală, atâta vreme cât Dumnezeu nu este încă totul în toţi³³²⁷.

2805 Cel de-al doilea val de cereri se desfăşoară în mişcarea anumitor epicleze euharistice: este ofranda aşteptărilor noastre şi atrage privirea Părintelui îndurărilor. Ea urcă de la noi şi se referă la noi acum, în această lume: „Dă-ne nouă… Ne iartă nouă… Nu ne duce... Ne mântuieşte...”. Cea de a patra şi cea de a cincea cerere privesc viaţa noastră ca atare, fie pentru a o hrăni, fie pentru a o vindeca de păcat; ultimele două privesc lupta noastră pentru izbânda Vieţii, lupta însăşi a rugăciunii.

2806 Prin primele trei cereri suntem întăriţi în credinţă, umpluţi de speranţă şi înflăcăraţi de iubire. Fiind creaturi şi încă păcătoşi, trebuie să cerem pentru noi, acest „noi” la dimensiunile lumii şi ale istoriei, pe care îl oferim iubirii fără margini a Dumnezeului nostru. Căci prin Numele Cristosului său şi prin Domnia Duhului său Sfânt îşi împlineşte Tatăl nostru planul de mântuire, pentru noi şi pentru lumea întreagă.
I. „Sfinţească-se numele Tău”
2807 Termenul „a sfinţi” trebuie să fie înţeles aici nu, în primul rând, în sensul său cauzativ (căci Dumnezeu singur sfinţeşte, face sfânt), ci, mai degrabă, într-un înţeles estimativ: a recunoaşte drept sfânt, a trata cu sfinţenie. Astfel, în adoraţie, această invocaţie este înţeleasă uneori ca o laudă şi ca o aducere de mulţumire³³²⁸. Dar această cerere ne este arătată de Isus ca un optativ: o cerere, o dorinţă şi o aşteptare în care sunt angajaţi Dumnezeu şi omul. De la prima cerere către Tatăl nostru, suntem cufundaţi în misterul intim al Dumnezeirii sale şi în drama mântuirii umanităţii noastre. A-i cere ca numele său să se sfinţească ne implică în „planul bunăvoinţei sale, pe care-l rânduise mai dinainte”, „ca să fim sfinţi şi neprihăniţi în faţa sa, în iubire”³³²⁹.

2808 În momentele hotărâtoare ale economiei sale, Dumnezeu îşi revelează Numele, dar îl revelează împlinindu-şi lucrarea. Or, această lucrare nu se realizează în noi şi pentru noi decât dacă numele lui este sfinţit de noi şi în noi.

2809 Sfinţenia lui Dumnezeu este focarul inaccesibil al misterului său veşnic. Ceea ce se manifestă din ea în creaţie şi în istorie e numit în Scriptură Slava, iradierea Maiestăţii lui³³³⁰. Făcându-l pe om „după chipul şi asemănarea sa” (Gen 1, 26), Dumnezeu „îl încununează cu slavă” (Ps 8, 6), dar omul, păcătuind, este „lipsit de Slava lui Dumnezeu” (Rom 3, 23). Ca atare, Dumnezeu îşi va manifesta Sfinţenia revelându-şi şi dăruindu-şi Numele spre a-l reface pe om „după chipul Creatorului său” (Col 3, 10).

2810 În făgăduinţa făcută lui Abraham şi în jurământul ce o însoţeşte³³³¹, Dumnezeu se angajează El însuşi, dar fără a-şi dezvălui numele. El începe să i-l dezvăluie lui Moise³³³² şi îl manifestă în ochii întregului popor, salvându-l de egipteni: „s-a acoperit cu Slavă”³³³³. După Legământul de la Sinai, acest popor este „al său” şi trebuie să fie un „neam sfânt” (sau „consacrat”; în ebraică este acelaşi cuvânt³³³⁴), pentru că Numele lui Dumnezeu sălăşluieşte în el.

2811 Or, cu toată Legea sfântă pe care i-o dă şi iarăşi i-o dă Dumnezeul cel Sfânt („Fiţi sfinţi, pentru că Eu, Dumnezeul vostru, sunt Sfânt”: Lev 19, 2) şi cu toate că Domnul, „pentru Numele său”, este răbdător, poporul se îndepărtează de Sfântul lui Israel şi „profanează numele lui printre neamuri”³³³⁵. De aceea, drepţii Vechiului Legământ, săracii întorşi din exil şi profeţii au fost mistuiţi de râvna pentru Numele sfânt.

2812 În sfârşit, în Isus ne este revelat şi dat Numele Dumnezeului celui Sfânt, în trup, ca Mântuitor³³³⁶: revelat prin ceea ce El Este, prin Cuvântul său şi prin Jertfa sa³³³⁷. Acesta este miezul rugăciunii sacerdotale: „Tată Sfânt, (...) pentru ei mă consfinţesc pe mine însumi, pentru ca şi ei să fie consfinţiţi în adevăr” (In 17, 19). Pentru că „sfinţeşte” El însuşi numele său³³³⁸, Isus ne „face cunoscut” Numele Tatălui³³³⁹. La capătul Paştelui său, Tatăl îi dă „Numele care este mai presus de orice nume”: Isus „este Domn spre mărirea lui Dumnezeu Tatăl” (Fil 2, 9-11).

2813 În apa Botezului am fost „spălaţi, sfinţiţi, îndreptăţiţi prin Numele Domnului Isus Cristos şi prin Duhul Dumnezeului nostru” (1 Cor 6, 11). În toată viaţa noastră, Tatăl nostru „ne cheamă la sfinţire” (1 Tes 4, 7) şi, deoarece „prin El suntem în Cristos Isus, care s-a făcut pentru noi sfinţire” (1 Cor 1, 30), Slava sa şi viaţa noastră depind de sfinţirea Numelui său în noi şi de către noi. Iată cât de presantă este prima noastră cerere. Cine ar putea să-l sfinţească pe Dumnezeu, de vreme ce El este cel care sfinţeşte? Dar inspirându-ne din cuvântul „Fiţi sfinţi, pentru că Eu sunt Sfânt” (Lev 20, 26), noi cerem ca, sfinţiţi fiind prin Botez, să perseverăm în ceea ce am început să fim. Şi aceasta o cerem în fiecare zi, căci zilnic ne lăsăm amăgiţi de rău şi trebuie să ne curăţăm de păcate printr-o sfinţire reluată fără încetare. (...) Recurgem deci la rugăciune, pentru ca această sfinţenie să rămână în noi³³⁴⁰.

2814 Depinde în mod inseparabil de viaţa şi de rugăciunea noastră ca numele său să fie sfinţit printre neamuri:

Noi îi cerem lui Dumnezeu să sfinţească Numele său, căci prin sfinţenie mântuieşte şi sfinţeşte El toată creaţia. (...) Este vorba de Numele care dă mântuirea lumii pierdute, dar noi cerem ca acest Nume al lui Dumnezeu să fie sfinţit în noi prin viaţa noastră. Căci dacă noi trăim cum se cuvine, Numele dumnezeiesc este binecuvântat; dar dacă noi trăim în chip nevrednic, el este hulit, după vorba Apostolului: „Numele lui Dumnezeu este hulit din pricina voastră printre neamuri” (Rom 2, 24)³³⁴¹. Ne rugăm deci pentru a merita să avem în sufletele noastre atâta sfinţenie cât este de sfânt Numele Dumnezeului nostru³³⁴².

Când spunem „Sfinţească-se Numele tău”, cerem ca el să fie sfinţit în noi, care suntem în el, dar şi în ceilalţi pe care mila lui Dumnezeu îi aşteaptă încă, pentru a da ascultare poruncii care ne obligă să ne rugăm pentru toţi, chiar şi pentru duşmanii noştri. Iată de ce noi nu spunem în mod expres: Sfinţească-se Numele tău „în noi”, pentru că cerem ca el să fie sfinţit în toţi oamenii³³⁴³.

2815 Această cerere, care le cuprinde pe toate, este ascultată prin rugăciunea lui Cristos, ca şi celelalte şase cereri care urmează. Rugăciunea către Tatăl nostru este rugăciunea noastră, dacă ne rugăm „în Numele” lui Isus³³⁴⁴. Isus cere în rugăciunea lui sacerdotală: „Tată Sfânt, păzeşte-i în Numele tău pe aceia pe care mi i-ai dat!” (In 17, 11)
II. „Vie Împărăţia ta”
2816 În Noul Testament, unul şi acelaşi cuvânt, Basileia, poate fi tradus fie prin „regalitate” (nume abstract), fie prin „regat, împărăţie” (nume concret), fie prin „domnie, stăpânire” (nume de acţiune). Împărăţia lui Dumnezeu este mai înainte de noi; ea s-a apropiat în Cuvântul întrupat, este vestită de-a lungul întregii Evanghelii, a venit în moartea şi Învierea lui Cristos. De la Cina cea de Taină şi în Euharistie, Împărăţia lui Dumnezeu vine, e în mijlocul nostru. Împărăţia va veni în slavă atunci când Cristos o va încredinţa Tatălui Său:

E posibil şi ca Împărăţia lui Dumnezeu să însemne Cristos în persoană, El, pe care îl chemăm prin năzuinţele noastre în fiecare zi şi căruia dorim să-i grăbim venirea prin aşteptarea noastră. Aşa cum El este Învierea noastră, pentru că înviem în El, tot astfel poate fi şi Împărăţia lui Dumnezeu, pentru că întru El vom domni³³⁴⁵.

2817 Această cerere este Marana tha!, strigătul Duhului şi al Miresei: „Vino, Doamne Isuse!”:

Chiar dacă această rugăciune nu ne-ar fi impus datoria de a cere venirea Împărăţiei, noi tot am fi înălţat spontan acest strigăt, arşi de dorul de a ajunge să ne îmbrăţişăm nădejdile. Sufletele martirilor, sub altar, îl cheamă pe Domnul cu strigăt mare: „Până când vei zăbovi, Doamne, să ceri socoteală locuitorilor pământului pentru sângele nostru?!” (Ap 6, 10) Căci trebuie, într-adevăr, să li se facă dreptate, la sfârşitul timpurilor. Doamne, grăbeşte deci venirea Împărăţiei tale!³³⁴⁶

2818 În rugăciunea Domnului este vorba, mai cu seamă, despre venirea de pe urmă a Împărăţiei lui Dumnezeu, prin întoarcerea lui Cristos³³⁴⁷. Dar această dorinţă nu abate Biserica de la misiunea ei din această lume, ci, dimpotrivă, o angajează mai mult. Căci, după Rusalii, venirea Împărăţiei este lucrarea Duhului Domnului, trimis „să-i desăvârşească lucrarea în lume şi să împlinească toată sfinţirea”³³⁴⁸.

2819 „Împărăţia lui Dumnezeu este dreptate, pace şi bucurie în Duhul Sfânt” (Rom 14, 17). Vremurile de pe urmă, în care ne aflăm, sunt cele ale revărsării Duhului Sfânt. Prin urmare, s-a încleştat o luptă hotărâtoare între „carne” şi Duh³³⁴⁹. Doar o inimă curată poate spune fără să se cutremure: „Vie Împărăţia ta”. Trebuie să fi fost la şcoala lui Paul pentru a spune: „Să nu mai domnească aşadar păcatul în trupul nostru muritor!” (Rom 6, 12) Cel care se păstrează curat în fapte, în gânduri şi în vorbe poate să-i spună lui Dumnezeu: „Vie Împărăţia ta!”³³⁵⁰

2820 Cu discernământ în Duh, creştinii trebuie să facă deosebirea între creşterea Împărăţiei lui Dumnezeu şi progresul culturii şi societăţii în care sunt inseraţi. Această deosebire nu este o separare. Chemarea omului la viaţa veşnică nu-i suprimă, ci îi întăreşte îndatorirea de a folosi energiile şi mijloacele primite de la Creator pentru a sluji în această lume dreptatea şi pacea³³⁵¹.

2821 Această cerere este asumată şi ascultată în rugăciunea lui Isus³³⁵² prezentă şi eficientă în Euharistie; ea dă roade în viaţa cea nouă conformă Fericirilor³³⁵³.

III. „Facă-se Voia ta precum în cer aşa şi pe pământ”
2822 Este Voia Tatălui nostru „ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să ajungă la cunoaşterea adevărului” (1 Tim 2, 3-4). El „are îndelungă răbdare, vrând ca nimeni să nu piară” (2 Pt 3, 9)³³⁵⁴. Porunca sa, care le rezumă pe toate celelalte, şi care ne arată întreaga sa Voinţă, este „să ne iubim unii pe alţii, aşa cum ne-a iubit El” (In 13, 34)³³⁵⁵.

2823 „El ne-a dezvăluit taina voii sale, după placul bunăvoinţei sale, ceea ce hotărâse mai înainte: (...) să adune totul sub un singur Cap, Cristos. (...) În El am fost făcuţi şi moştenitori, fiind mai dinainte rânduiţi după planul Aceluia care pe toate le face după chibzuirea voinţei sale” (Ef 1, 9-11). Noi cerem cu tărie să se îndeplinească întru totul acest plan binevoitor şi pe pământ, aşa cum este deja împlinit în cer.

2824 Voia Tatălui a fost împlinită în mod desăvârşit şi o dată pentru totdeauna în Cristos şi prin voinţa lui omenească. Isus a spus intrând în această lume: „Iată, vin să fac voia ta, Dumnezeule!” (Evr 10, 7; Ps 40, 7) Numai Isus poate spune: „Eu fac mereu ceea ce este pe placul lui” (In 8, 29). În rugăciunea din timpul agoniei, El consimte întru totul la Voinţa Tatălui: „Nu voia mea, ci a ta să fie!” (Lc 22, 42)³³⁵⁶ Iată de ce Isus „s-a dat pe sine pentru păcatele noastre (...) după voia lui Dumnezeu” (Gal 1, 4). „Şi prin această voinţă noi am fost sfinţiţi, prin jertfirea trupului lui Isus Cristos” (Evr 10, 10).
2825 Isus, „deşi era Fiu, a învăţat ascultarea din ceea ce a pătimit” (Evr 5, 8). Cu atât mai mult noi, făpturi create şi păcătoşi, deveniţi în El fii adoptivi, îi cerem Tatălui nostru să unească voinţa noastră cu cea a Fiului său, pentru a-i îndeplini Voia, planul de mântuire pentru viaţa lumii. Noi suntem cu totul incapabili de aceasta, dar, uniţi cu Isus şi cu puterea Duhului său Sfânt, putem să-i încredinţăm voinţa noastră şi să hotărâm să alegem ceea ce Fiul său a ales întotdeauna: să facă ceea ce îi este plăcut Tatălui³³⁵⁷:

Alipindu-ne de Cristos, putem să devenim un singur duh cu El, şi astfel, să-i îndeplinim voinţa; atunci, ea va fi desăvârşit realizată şi pe pământ, ca şi în cer³³⁵⁸.

Luaţi aminte cum Isus Cristos ne învaţă să fim smeriţi, arătându-ne că virtutea nu depinde numai de truda noastră, ci şi de harul lui Dumnezeu. El îi porunceşte aici fiecărui credincios care se roagă să o facă în mod universal, pentru tot pământul. Căci El nu spune: „Facă-se Voia ta” în mine sau în voi, ci „pe pământ”, pe tot pământul: pentru ca de pe pământ să fie izgonită rătăcirea şi pe pământ să domnească adevărul, viciul să fie nimicit şi virtutea să înflorească, încât pământul să nu se mai deosebească de cer³³⁵⁹.

2826 Prin rugăciune putem „să deosebim care este Voia lui Dumnezeu” (Rom 12, 2)³³⁶⁰ şi să dobândim „statornicia de a o îndeplini”³³⁶¹. Isus ne învaţă că intrarea în Împărăţia Cerurilor se face nu prin cuvinte, ci „făcând Voia Tatălui meu, care este în ceruri” (Mt 7, 21).

2827 „Dacă cineva face Voia lui Dumnezeu, pe acela Dumnezeu îl ascultă” (In 9, 31)³³⁶². Atât de mare este puterea rugăciunii Bisericii în numele Domnului ei, mai ales în Euharistie; ea este comuniune de mijlocire cu Preasfânta Maică a lui Dumnezeu³³⁶³ şi cu toţi sfinţii care i-au fost „plăcuţi” Domnului pentru că nu au vrut decât Voia lui:

Putem, de asemenea, fără să rănim adevărul, să dăm cuvintelor „Facă-se Voia ta precum în cer aşa şi pe pământ” acest înţeles: în Biserică, la fel ca în Domnul nostru Isus Cristos; în Mireasa logodită lui, la fel ca în Mirele care a împlinit Voinţa Tatălui³³⁶⁴.

IV. „Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi”
2828 „Dă-ne”: frumoasă este încrederea copiilor care aşteaptă totul de la Tatăl lor. „El face să răsară Soarele său peste cei răi şi peste cei buni şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Mt 5, 45) şi El le dă tuturor fiinţelor „hrana lor la vreme potrivită” (Ps 104, 27). Isus ne învaţă această cerere: într-adevăr, ea îl slăveşte pe Tatăl nostru, pentru că recunoaşte cât este El de Bun, mai presus de orice bunătate.

2829 „Dă-ne nouă” este şi exprimarea Legământului: noi suntem ai lui şi El este al nostru, pentru noi. Dar prin acest „nouă” îl recunoaştem şi drept Tatăl tuturor oamenilor şi îl rugăm pentru ei toţi, în mod solidar cu nevoile şi cu suferinţele lor.

2830 „Pâinea noastră”. Tatăl care ne dăruieşte viaţa nu poate să nu ne dea hrana necesară vieţii, toate bunurile „potrivite”, materiale şi spirituale. În Cuvântarea de pe Munte, Isus insistă asupra acestei încrederi filiale care cooperează cu Providenţa Tatălui nostru³³⁶⁵. El nu ne îndeamnă spre nici un fel de pasivitate³³⁶⁶, ci vrea să ne elibereze de orice grijă chinuitoare şi de orice preocupare. E încredinţarea filială a copiilor lui Dumnezeu:

Celor care caută Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui, El le făgăduieşte să le dea toate celelalte pe deasupra. Într-adevăr, totul îi aparţine lui Dumnezeu: iar celui care îl are pe Dumnezeu, nu-i lipseşte nimic, dacă el însuşi nu e lipsit de fidelitate faţă de Dumnezeu³³⁶⁷.

2831 Dar existenţa unora care flămânzesc din lipsă de pâine dezvăluie şi o altă adâncime a acestei cereri. Drama foametei din lume îi cheamă pe creştinii care se roagă cu adevărat la o răspundere efectivă faţă de fraţii lor, atât în comportamentele personale, cât şi în solidaritatea lor cu familia umană. Această cerere din Rugăciunea Domnului nu poate fi despărţită de parabola săracului Lazăr³³⁶⁸ şi de cea a Judecăţii de Apoi³³⁶⁹.

2832 Ca şi drojdia din aluat, noutatea Împărăţiei trebuie să înalţe pământul prin Duhul lui Cristos³³⁷⁰. Ea trebuie să se manifeste prin instaurarea dreptăţii în relaţiile personale şi în cele sociale, economice şi internaţionale, fără a uita vreodată că nu există nici o orânduire dreaptă dacă nu există oameni care vor să fie drepţi.

2833 Este vorba despre pâinea „noastră”, „una” pentru „mulţi”. Sărăcia din Fericiri este virtutea împărtăşirii: ea cheamă la punerea în comun şi la împărţirea bunurilor materiale şi spirituale, nu din constrângere, ci din dragoste, pentru ca belşugul unora să acopere lipsurile altora³³⁷¹.

2834 „Roagă-te şi munceşte”³³⁷². „Rugaţi-vă ca şi cum totul ar depinde de Dumnezeu şi munciţi ca şi cum totul ar depinde de voi”³³⁷³. După ce ne-am îndeplinit munca, hrana rămâne un dar al Tatălui nostru; este bine să i-o cerem, aducându-i mulţumire. Acesta este sensul binecuvântării mesei într-o familie creştină.

2835 Această cerere, ca şi răspunderea pe care o implică, se referă şi la un alt fel de foame care îi chinuie pe oameni: „Nu numai cu pâine trăieşte omul, ci cu tot ceea ce iese din gura lui Dumnezeu” (Dt 8, 3)³³⁷⁴: Cuvântul şi Suflarea lui. Creştinii trebuie să-şi înteţească eforturile pentru a le „vesti Evanghelia celor săraci”. Există o foame pe pământ, „nu o foame de pâine, nici o sete de apă, ci aceea de a asculta Cuvântul lui Dumnezeu” (Am 8, 11). De aceea, înţelesul specific creştin al acestei a patra cereri se referă la Pâinea Vieţii: Cuvântul lui Dumnezeu ce trebuie primit în credinţă, Trupul lui Cristos primit în Euharistie³³⁷⁵.

2836 „Astăzi” este, de asemenea, o expresie a încrederii. Domnul ne învaţă acest lucru³³⁷⁶; n-o putea născoci prezumţia noastră. De vreme ce este vorba, mai ales, despre Cuvântul său şi despre Trupul Fiului său, acest „astăzi” nu este numai cel al timpului nostru muritor: el este veşnicul Astăzi al lui Dumnezeu:

Dacă primeşti Pâinea în fiecare zi, fiecare zi este pentru tine „astăzi”. Dacă Cristos este al tău astăzi, El învie în fiecare zi pentru tine. Cum? „Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi te-am născut” (Ps 2, 7). „Astăzi” este când învie Cristos³³⁷⁷.

2837 „Cea de toate zilele” (adică din ziua aceasta şi din fiecare zi). Cuvântul epiousios nu mai apare în altă parte în Noul Testament. Luat în sens temporal, el este o reluare pedagogică a lui „astăzi”³³⁷⁸, pentru a ne întări într-o încredere „fără rezerve”. Luat în sens calitativ, el înseamnă „ceea ce este necesar pentru viaţă”, şi, în sens larg, ceea ce este suficient pentru menţinerea vieţii³³⁷⁹. Luat literalmente (epiousios: „suprasubstanţial”), el desemnează direct Pâinea Vieţii, Trupul lui Cristos, „leacul nemuririi”³³⁸⁰, fără de care nu avem Viaţa în noi³³⁸¹. În sfârşit, legat de cel dinainte, sensul ceresc este vădit: „Ziua aceasta” este Ziua Domnului, cea a Ospăţului Împărăţiei, anticipat în Euharistie, care este deja pregustarea Împărăţiei ce vine. De aceea, se cuvine ca Liturghia euharistică să fie celebrată în „fiecare zi”.

Euharistia este Pâinea noastră cea de toate zilele. Virtutea proprie acestei hrane divine este o putere de unire: ea ne uneşte cu Trupul Mântuitorului şi face din noi membrele sale, pentru ca noi să devenim ceea ce primim. (...) Această Pâine de toate zilele se mai află şi în lecturile pe care le ascultaţi în fiecare zi în Biserică, în imnurile care se cântă şi pe care le cântaţi. Toate acestea sunt necesare pelerinajului nostru³³⁸².

Tatăl din ceruri ne îndeamnă să cerem, ca nişte copii ai cerului, Pâinea cerului³³⁸³. Cristos „este El însuşi pâinea care, semănată în Fecioară, dospită în carne, frământată în pătimire, coaptă în cuptorul mormântului, păstrată în Biserică, adusă pe altare, le oferă zilnic credincioşilor o hrană cerească”³³⁸⁴.