Secţiunea îNTÎI

IV. Vătămările la adresa demnităţii căsătoriei
2380 Adulterul. Acest cuvânt desemnează infidelitatea conjugală. Când doi parteneri, dintre care cel puţin unul este căsătorit, leagă între ei o relaţie

sexuală, fie şi efemeră, săvârşesc un adulter. Cristos condamnă adulterul săvârşit chiar şi numai cu dorinţa²⁹¹³. Porunca a şasea şi Noul Testament interzic cu totul adulterul²⁹¹⁴. Profeţii îi denunţă gravitatea. Ei văd în adulter chipul păcatului de idolatrie²⁹¹⁵.

2381 Adulterul este o nedreptate. Cel care îl săvârşeşte îşi încalcă angajamentele. El vatămă acel semn al Legământului care este legătura matrimonială, lezează dreptul celuilalt soţ şi loveşte în instituţia Căsătoriei, violând contractul care o întemeiază. Compromite binele propagării speciei umane şi al copiilor, care au nevoie de unire stabilă între părinţii lor.
Divorţul
2382 Domnul Isus a insistat asupra intenţiei originare a Creatorului, care voia o căsătorie indisolubilă²⁹¹⁶. El abrogă derogările ce se strecuraseră în Legea veche²⁹¹⁷.

Între creştinii catolici, „căsătoria încheiată şi consumată nu poate fi desfăcută de nici o putere omenească şi pentru nici un motiv, în afară de moarte”²⁹¹⁸.

2383 Despărţirea dintre soţi cu păstrarea legăturii matrimoniale poate fi legitimă în anumite cazuri prevăzute de Dreptul canonic²⁹¹⁹.

Dacă divorţul civil rămâne singurul mod posibil de a asigura anumite drepturi legitime, îngrijirea copiilor sau apărarea patrimoniului, poate fi tolerat fără a constitui o greşeală morală.

2384 Divorţul este o ofensă gravă adusă legii naturale. El pretinde că rupe contractul liber consimţit al soţilor de a trăi unul cu altul până la moarte. Divorţul lezează Legământul de mântuire pentru care Căsătoria sacramentală constituie un semn. Faptul de a contracta o nouă unire, chiar recunoscută de legea civilă, adaugă ceva la gravitatea rupturii: soţul recăsătorit se află atunci în situaţie de adulter public şi permanent:

Dacă soţul, după ce s-a despărţit de soţia sa, se uneşte cu altă femeie, este el însuşi adulter, pentru că o împinge şi pe acea femeie la adulter; iar femeia care trăieşte cu el este adulteră, pentru că a atras la sine pe soţul alteia²⁹²⁰.

2385 Divorţul e imoral şi ca urmare a dezordinii pe care o introduce în celula familială şi în societate. Această dezordine aduce după sine prejudicii grave: pentru celălalt soţ, care se vede părăsit; pentru copii, traumatizaţi de despărţirea părinţilor şi adesea traşi de ambele părţi; pentru efectul de contagiune, care face din divorţ o adevărată plagă socială.

2386 Se poate întâmpla ca unul dintre soţi să fie victima nevinovată a unui divorţ pronunţat de legea civilă; atunci el nu contravine preceptului moral. Există o diferenţă considerabilă între soţul care s-a străduit cu sinceritate să fie fidel sacramentului Căsătoriei şi se vede pe nedrept părăsit şi acela care, printr-o greşeală gravă, distruge o căsătorie canonic validă²⁹²¹.
Alte vătămări la adresa demnităţii căsătoriei
2387 E de înţeles drama aceluia care, dorind să se convertească la Evanghelie, se vede obligat să repudieze una sau mai multe femei cu care a împărţit ani de viaţă conjugală. Totuşi, poligamia e în contradicţie cu legea morală. Ea „se opune radical comuniunii conjugale: într-adevăr, neagă în mod direct planul lui Dumnezeu aşa cum ne-a fost revelat la început; e contrară demnităţii personale egale a femeii şi a bărbatului, care în căsătorie se dăruiesc într-o iubire totală, ce, prin însuşi acest fapt, este unică şi exclusivă”²⁹²². Creştinul fost poligam are grava îndatorire de dreptate să-şi onoreze obligaţiile contractate faţă de fostele soţii şi faţă de copii.

2388 Incestul desemnează relaţii intime între rude de sânge sau prin alianţă de un grad care interzice căsătoria între ei²⁹²³. Sfântul Paul stigmatizează această greşeală deosebit de gravă: „Se aude că e desfrânare printre voi, (...) încât unul trăieşte cu femeia tatălui său! (...) În numele Domnului Isus, (...) trebuie să-l dăm pe un astfel de om Satanei spre pieirea trupului...” (1 Cor 5, 1. 4-5) Incestul corupe relaţiile familiale şi indică un regres spre animalitate.

2389 Se pot lega de incest abuzurile sexuale săvârşite de adulţi asupra unor copii sau adolescenţi încredinţaţi ocrotirii lor. Greşeala e dublată atunci de o lezare scandaloasă adusă integrităţii fizice şi morale a tinerilor, care îi va marca toată viaţa, şi de o violare a responsabilităţii educative.

2390 Vorbim despre unire liberă atunci când bărbatul şi femeia refuză să dea formă juridică şi publică unei legături ce implică intimitatea sexuală.

Expresia e înşelătoare: ce poate însemna o unire în care persoanele nu se angajează una faţă de cealaltă, dovedind astfel o lipsă de încredere în celălalt, în sine sau în viitor?

Expresia acoperă situaţii diferite: concubinaj, refuz al căsătoriei ca atare, incapacitatea de a se lega prin angajamente pe termen lung²⁹²⁴. Toate aceste situaţii lezează demnitatea căsătoriei; ele distrug însăşi ideea de familie; slăbesc simţul fidelităţii. Sunt contrare legii morale: actul sexual trebuie să-şi aibă locul exclusiv în căsătorie; în afara ei, el constituie întotdeauna un păcat grav şi exclude de la Împărtăşania sacramentală.

2391 Mulţi cer astăzi un fel de drept la probă, atunci când există intenţia de căsătorie. Oricare ar fi fermitatea hotărârii celor care se angajează în raporturi sexuale premature, „acestea nu îngăduie să se asigure, în sinceritatea şi fidelitatea ei, relaţia interpersonală dintre un bărbat şi o femeie, şi mai ales nu-i pot proteja împotriva fanteziilor şi capriciilor”²⁹²⁵. Unirea trupească nu este moralmente legitimă decât atunci când s-a instaurat o comunitate de viaţă definitivă între bărbat şi femeie. Iubirea omenească nu admite „proba”. Pretinde o dăruire totală şi definitivă a persoanelor una faţă de cealaltă²⁹²⁶.
PE SCURT
2392 „Iubirea este vocaţia fundamentală şi înnăscută a oricărei fiinţe omeneşti”²⁹²⁷.

2393 Creându-l pe om bărbat şi femeie, Dumnezeu înzestrează cu demnitate personală în mod egal bărbatul şi femeia. Fiecăruia, bărbatului şi femeii, îi revine să-şi recunoască şi să-şi accepte propria identitate sexuală.

2394 Cristos este modelul curăţiei. Fiecare creştin este chemat să ducă o viaţă curată, conform cu starea sa de viaţă.

2395 Curăţia semnifică integrarea reuşită a sexualităţii în persoană. Ea implică ucenicia stăpânirii personale de sine.

2396 Printre păcatele în mod grav contrare curăţiei, trebuie să fie citate masturbarea, desfrânarea, pornografia şi practicile homosexuale.

2397 Legământul contractat în mod liber de soţi implică o iubire fidelă. Ea le conferă obligaţia de a-şi păstra căsătoria indisolubilă.

2398 Rodnicia este un bun, un dar, un scop al căsătoriei. Dăruind viaţa, soţii se împărtăşesc din paternitatea lui Dumnezeu.

2399 Reglementarea naşterilor reprezintă un aspect al paternităţii şi maternităţii responsabile. Legitimitatea intenţiilor soţilor nu justifică recurgerea la mijloace moralmente inacceptabile (de exemplu, sterilizarea directă sau contracepţia).

2400 Adulterul şi divorţul, poligamia şi unirea liberă sunt vătămări grave aduse demnităţii căsătoriei.


ARTICOLUL 7

Porunca a şaptea
Să nu furi (Ex 20, 15; Dt 5, 19).

Să nu furi (Mt 19, 18).

2401 Porunca a şaptea ne interzice să luăm sau să păstrăm bunul aproapelui pe nedrept şi să-l păgubim pe aproapele, în orice fel, în bunurile sale. Ea prescrie dreptatea şi iubirea în gestionarea bunurilor pământeşti şi a roadelor muncii oamenilor. Cere în vederea binelui comun respectarea destinaţiei universale a bunurilor şi a dreptului la proprietatea privată. Viaţa creştină se străduieşte să orânduiască bunurile acestei lumi spre Dumnezeu şi spre iubirea frăţească.
I. Destinaţia universală a bunurilor şi proprietatea privată asupra lor
2402 La început, Dumnezeu a încredinţat pământul şi resursele lui gestiunii comune a omenirii, pentru ca ea să le îngrijească, să le stăpânească prin munca sa şi să se bucure de roade²⁹²⁸. Bunurile creaţiei sunt destinate întregului neam omenesc. Totuşi, pământul este împărţit între oameni spre a le asigura securitatea vieţii, expusă penuriei şi ameninţată de violenţă. Însuşirea bunurilor este legitimă pentru a garanta libertatea şi demnitatea persoanelor, pentru a-l ajuta pe fiecare să-şi satisfacă nevoile fundamentale şi nevoile celor pe care îi are în grijă. Ea trebuie să permită manifestarea unei solidarităţi naturale între oameni.

2403 Dreptul la proprietatea privată, dobândită prin muncă sau primită de la alţii prin moştenire sau donaţie, nu desfiinţează faptul că la origini pământul a fost dăruit ansamblului omenirii. Destinaţia universală a bunurilor rămâne primordială, chiar dacă promovarea binelui comun pretinde respectarea proprietăţii private, a dreptului la ea şi a exercitării lui.

2404 „În folosirea bunurilor, omul nu trebuie niciodată să considere lucrurile exterioare pe care le posedă în mod legitim ca fiind numai ale lui, ci ca fiind şi comune, în sensul că trebuie să-i fie de folos nu numai lui, ci şi altora”²⁹²⁹. Proprietatea asupra unui bun face din deţinătorul lui un administrator al Providenţei pentru a-l face să rodească şi a împărtăşi binefacerile lui cu alţii, şi în primul rând cu cei apropiaţi.
2405 Bunurile de producţie ─ materiale sau nemateriale ─, cum ar fi pământuri sau uzine, competenţe sau arte, pretind grija posesorilor lor pentru ca de rodnicia lor să profite cât mai mulţi. Deţinătorii de bunuri de folosire şi de consum trebuie să le utilizeze în mod cumpătat, păstrând partea cea mai bună pentru oaspete, pentru cel bolnav, pentru cel sărac.

2406 Autoritatea politică are dreptul şi datoria să reglementeze în funcţie de binele comun exercitarea legitimă a dreptului de proprietate²⁹³⁰.

II. Respectul faţă de persoane şi faţă de bunurile lor
2407 În materie economică, respectul faţă de demnitatea umană pretinde practicarea virtuţii cumpătării, pentru a modera ataşamentul faţă de bunurile acestei lumi; a virtuţii dreptăţii, pentru a ocroti drepturile aproapelui şi a-i acorda ceea ce i se cuvine; a solidarităţii, conform regulii de aur şi urmând dărnicia Domnului, care, „bogat fiind, s-a făcut sărac, pentru ca prin sărăcia lui să ne îmbogăţească pe noi” (2 Cor 8, 9).
Respectul faţă de bunurile altuia
2408 Porunca a şaptea interzice furtul, adică uzurparea bunului altuia împotriva voinţei rezonabile a proprietarului. Nu e vorba despre furt atunci când consimţământul poate fi presupus sau dacă refuzul e contrar raţiunii şi destinaţiei universale a bunurilor. Este cazul necesităţii urgente şi evidente în care singurul mijloc de a satisface nevoi imediate şi esenţiale (hrană, adăpost, îmbrăcăminte etc.) este de a dispune şi de a folosi bunurile altora²⁹³¹.

2409 Orice mod de a lua sau de a deţine pe nedrept bunul altuia, chiar dacă nu contravine dispoziţiilor legii civile, este contrar poruncii a şaptea. De exemplu: a reţine în mod deliberat bunuri luate cu împrumut sau obiecte pierdute, a înşela în comerţ²⁹³², a plăti salarii nedrepte²⁹³³, a ridica preţurile, speculând ignoranţa sau mizeria cuiva²⁹³⁴. Sunt, de asemenea, ilicite din punct de vedere moral: acţiunea prin care se determină o variaţie artificială a evaluării bunurilor cu scopul de a dobândi avantaje asupra altora; corupţia, prin care se deturnează judecata celor ce trebuie să ia decizii conform dreptului; însuşirea şi folosirea în interes privat a bunurilor sociale ale unor întreprinderi; lucrările prost executate, frauda fiscală, falsificarea cecurilor şi a facturilor, cheltuielile excesive, risipa. A produce în mod voit pagubă proprietăţii private sau publice este contrar legii morale şi pretinde reparare.

2410 Făgăduinţele trebuie să fie ţinute şi contractele respectate riguros, în măsura în care angajamentul luat este corect din punct de vedere moral. O parte însemnată a vieţii economice şi sociale depinde de valoarea contractelor dintre persoanele fizice sau morale. Astfel, sunt contractele comerciale de vânzare sau cumpărare, contractele de închiriere sau de muncă. Orice contract trebuie să fie convenit şi executat cu bună-credinţă.

2411 Contractele sunt supuse dreptăţii comutative, care reglează schimburile între persoane, cu respectarea exactă a drepturilor lor. Dreptatea comutativă obligă în mod strict: ea pretinde salvgardarea drepturilor de proprietate, plătirea datoriilor şi prestarea obligaţiilor liber contractate. Fără dreptatea comutativă nu e posibilă nici o altă formă de dreptate. Dreptatea comutativă e distinctă de dreptatea legală, care se referă la ceea ce datorează cetăţeanul în mod echitabil comunităţii, şi de dreptatea distributivă, care reglementează ceea ce comunitatea datorează cetăţenilor proporţional cu contribuţiile şi cu nevoile lor.

2412 În virtutea dreptăţii comutative, repararea nedreptăţii comise pretinde restituirea bunului sustras proprietarului său:

Isus îl binecuvântează pe Zaheu pentru angajamentul lui: „Dacă am păgubit pe cineva, îi dau înapoi împătrit” (Lc 19, 8). Cei care, în mod direct sau indirect, au pus stăpânire pe un bun al altuia sunt obligaţi să-l restituie sau să dea înapoi echivalentul în natură sau în bani dacă lucrul a dispărut, precum şi roadele şi avantajele pe care le-ar fi obţinut în mod legitim proprietarul lui. De asemenea, sunt datori să restituie în proporţie cu responsabilitatea şi profitul lor toţi aceia care au participat în vreun fel la un furt sau au profitat de el în cunoştinţă de cauză; de pildă, cei care l-au poruncit, au ajutat la comiterea lui sau au ascuns cele furate.

2413 Jocurile de noroc (jocul de cărţi etc.) sau pariurile nu sunt în sine contrare dreptăţii. Devin moralmente inacceptabile când lipsesc persoana de cele necesare pentru satisfacerea nevoilor proprii şi ale altora. Patima jocului riscă să devină o aservire gravă. A paria incorect sau a trişa la joc constituie materie gravă, în afara cazului în care paguba adusă ar fi atât de neînsemnată încât acela care o suferă n-ar putea în mod rezonabil să o considere semnificativă.

2414 Porunca a şaptea interzice actele sau iniţiativele care, pentru orice motiv, egoist sau ideologic, mercantil sau totalitar, duc la aservirea unor fiinţe umane, la nerecunoaşterea demnităţii lor personale, la cumpărarea, vinderea şi schimbarea lor ca nişte mărfuri. Reducerea prin violenţă a persoanelor la o valoare de utilizare sau la o sursă de profit este un păcat împotriva demnităţii persoanei şi a drepturilor ei fundamentale. Sfântul Paul poruncea unui stăpân creştin să-şi trateze sclavul creştin „nu ca pe un sclav, ci ca pe un frate, (...) ca pe un om, în Domnul” (Fm 16).

Respectul faţă de integritatea creaţiei

2415 Porunca a şaptea cere respectarea integrităţii creaţiei. Animalele, ca şi plantele şi lucrurile neînsufleţite, sunt în mod natural destinate binelui comun al omenirii din trecut, din prezent şi din viitor²⁹³⁵. Folosirea resurselor minerale, vegetale şi animale ale Universului nu poate fi separată de respectarea exigenţelor morale. Stăpânirea acordată de Creator omului asupra lucrurilor şi fiinţelor nu este absolută; ea este măsurată de grija pentru calitatea vieţii aproapelui, inclusiv a generaţiilor viitoare; cere un respect religios faţă de integritatea creaţiei²⁹³⁶.

2416 Animalele sunt făpturi ale lui Dumnezeu. El le înconjoară cu grija sa providenţială²⁹³⁷. Prin simpla lor existenţă, ele îl binecuvântează şi îi aduc slavă²⁹³⁸. Aşadar oamenii le datorează bunăvoinţă. Ne vom aminti cu ce delicateţe se purtau cu animalele sfinţi ca Francisc din Assisi sau Filip Neri.

2417 Dumnezeu a încredinţat animalele celui pe care l-a creat după chipul său²⁹³⁹. Aşadar e legitimă folosirea animalelor pentru hrană şi confecţionarea îmbrăcămintei. Pot fi domesticite ca să-i fie de folos omului la muncă şi în clipele de răgaz. Dacă rămân în limite rezonabile, experienţele medicale şi ştiinţifice pe animale sunt practici moralmente admisibile, deoarece contribuie la îngrijirea ori salvarea unor vieţi omeneşti.

2418 Este contrar demnităţii umane faptul de a supune animalele la suferinţe inutile sau de a face risipă cu viaţa lor. De asemenea, este nedemn să se cheltuiască pentru ele sume care ar trebui în mod prioritar să aline mizeria oamenilor. Putem iubi animalele, dar nu trebuie să deturnăm în direcţia lor afecţiunea datorată numai persoanelor.
III. Doctrina socială a Bisericii
2419 „Revelaţia creştină călăuzeşte la o înţelegere mai pătrunzătoare a legilor vieţii sociale”²⁹⁴⁰. Biserica primeşte din Evanghelie revelarea deplină a adevărului omului. Când îşi împlineşte misiunea de a vesti Evanghelia, ea îi atestă omului, în numele lui Cristos, propria lui demnitate şi vocaţia lui la comuniunea persoanelor; îl învaţă exigenţele dreptăţii şi ale păcii, conforme cu înţelepciunea divină.

2420 Biserica exercită o judecată morală în materie economică sau socială „când acest lucru este cerut de drepturile fundamentale ale persoanei sau de mântuirea sufletelor”²⁹⁴¹. În sfera moralităţii, ea e învestită cu o misiune distinctă de cea a autorităţilor politice: Biserica se interesează de aspectele vremelnice ale binelui comun, întrucât sunt orânduite în vederea supremului Bine, scopul nostru ultim. Ea se străduieşte să inspire atitudinile juste în raport cu bunurile pământeşti şi în relaţiile socio-economice.

2421 Doctrina socială a Bisericii s-a dezvoltat în secolul al XIX-lea, la întâlnirea Evangheliei cu societatea industrială modernă, cu noile ei structuri pentru producerea bunurilor de consum, cu noua ei concepţie despre societate, stat şi autoritate, cu noile ei forme de muncă şi de proprietate. Dezvoltarea învăţăturii Bisericii în materie economică şi socială atestă valoarea permanentă a învăţăturii Bisericii, precum şi sensul veritabil al tradiţiei ei mereu vii şi active²⁹⁴².

2422 Învăţătura socială a Bisericii constituie un corp de doctrină care se articulează pe măsură ce Biserica interpretează evenimentele din decursul istoriei în lumina ansamblului cuvântului revelat de Cristos Isus, cu asistenţa Duhului Sfânt²⁹⁴³. Această învăţătură devine cu atât mai acceptabilă pentru oamenii de bunăvoinţă, cu cât inspiră mai mult purtarea credincioşilor.

2423 Doctrina socială a Bisericii propune principii de reflecţie; desprinde criterii de apreciere; dă orientări pentru acţiune: Orice sistem conform căruia raporturile sociale ar fi în întregime determinate de factorii economici este contrar naturii persoanei umane şi actelor ei²⁹⁴⁴.

2424 O teorie care face din profit regula exclusivă şi scopul ultim al activităţii economice este moralmente inacceptabilă. Pofta dezordonată de bani produce întotdeauna efecte perverse. Este una dintre cauzele numeroaselor conflicte ce perturbă ordinea socială²⁹⁴⁵. Un sistem care „subordonează drepturile fundamentale ale persoanelor şi grupurilor faţă de organizarea colectivă a producţiei” este contrar demnităţii omului²⁹⁴⁶. Orice practici care reduc persoanele la starea de simple mijloace în vederea profitului îl aservesc pe om, duc la idolatrizarea banului şi contribuie la răspândirea ateismului. „Nu puteţi sluji şi lui Dumnezeu şi Mamonei” (Mt 6, 24; Lc 16, 13).

2425 Biserica a respins ideologiile totalitare şi atee, asociate în timpurile moderne cu „comunismul” sau cu „socialismul”. În acelaşi timp, ea a respins în „capitalism” individualismul şi primatul absolut al legii pieţii asupra muncii omeneşti²⁹⁴⁷. Reglementarea economiei numai prin planificarea centralizată perverteşte la bază legăturile sociale; reglementarea ei numai prin legea pieţii nu poate realiza dreptatea socială, „căci există numeroase nevoi omeneşti care nu pot fi satisfăcute prin intermediul pieţei”²⁹⁴⁸. Trebuie preconizată o reglementare rezonabilă a pieţei şi a iniţiativelor economice, după o justă ierarhie a valorilor şi în vederea binelui comun.
IV. Activitatea economică şi dreptatea socială

2426 Dezvoltarea activităţilor economice şi creşterea producţiei sunt destinate să satisfacă nevoile fiinţelor umane. Viaţa economică nu vizează numai să înmulţească bunurile produse şi să sporească profitul sau puterea; ea este, în primul rând, orânduită în vederea slujirii persoanelor, a omului întreg şi a întregii comunităţi umane. Exercitată după metodele sale proprii, activitatea economică trebuie să se desfăşoare în limitele ordinii morale, conform dreptăţii sociale, pentru a răspunde la planul lui Dumnezeu asupra omului²⁹⁴⁹.

2427 Munca omenească izvorăşte direct de la persoane create după chipul lui Dumnezeu şi chemate să prelungească, unele cu/şi pentru celelalte, lucrarea creaţiei, stăpânind pământul²⁹⁵⁰. Munca este deci o datorie: „Dacă cineva nu vrea să muncească, nici să nu mănânce» (2 Tes 3, 10)²⁹⁵¹. Munca onorează darurile Creatorului şi talanţii primiţi. Ea poate fi şi răscumpărătoare. Îndurând osteneala²⁹⁵² muncii în unire cu Isus, meşteşugarul din Nazaret şi răstignitul de pe Calvar, omul colaborează într-un fel cu Fiul lui Dumnezeu în lucrarea lui răscumpărătoare. Se arată ucenic al lui Cristos purtând crucea în fiecare zi, în activitatea pe care e chemat să o îndeplinească²⁹⁵³. Munca poate fi un mijloc de sfinţire şi o însufleţire a realităţilor pământeşti în Duhul lui Cristos.

2428 În muncă, persoana îşi exercită şi îşi desăvârşeşte o parte dintre capacităţile înscrise în natura sa. Valoarea primordială a muncii ţine de omul însuşi, care este autorul şi destinatarul ei. Munca este pentru om, şi nu omul pentru muncă²⁹⁵⁴. Fiecare trebuie să poată dobândi de pe urma muncii mijloacele de a-şi întreţine viaţa proprie şi a celor apropiaţi şi de a sluji comunitatea umană.

2429 Fiecare om are dreptul de iniţiativă economică. Fiecare îşi va folosi în mod legitim talentele pentru a contribui la o abundenţă de care să se poată bucura toţi şi pentru a dobândi roadele ce i se cuvin de pe urma eforturilor sale. Va avea grijă să se conformeze reglementărilor stabilite de autorităţile legitime în vederea binelui comun²⁹⁵⁵.

2430 Viaţa economică pune în cauză interese diferite, adesea opuse între ele. Astfel se explică apariţia conflictelor ce o caracterizează²⁹⁵⁶. Trebuie să fie făcute eforturi pentru reducerea acestora prin negocieri ce respectă drepturile şi îndatoririle fiecărui partener social: responsabilii de întreprinderi, reprezentanţii salariaţilor ─ de exemplu, ai organizaţiilor sindicale ─ şi, eventual, puterile publice.

2431 Responsabilitatea statului. „Activitatea economică, mai ales a economiei de piaţă, nu se poate desfăşura într-un vid instituţional, juridic şi politic. Dimpotrivă, ea presupune o siguranţă a garantării libertăţii individuale şi a proprietăţii şi, pe lângă aceasta, o monedă stabilă şi servicii publice eficiente. Datoria principală a statului este deci de a garanta această siguranţă, aşa încât cine munceşte să se poată bucura de roadele propriei munci şi să se simtă stimulat să o îndeplinească în mod eficient şi cinstit. (...) Statul e dator să supravegheze şi să călăuzească exercitarea drepturilor omului în sectorul economic; dar în acest domeniu prima răspundere nu revine statului, ci indivizilor şi diferitelor grupuri sau asociaţiilor care alcătuiesc societatea”²⁹⁵⁷.

2432 Responsabilii de întreprindere poartă în faţa societăţii răspunderea economică şi ecologică a operaţiunilor lor²⁹⁵⁸. Ei sunt datori să ţină seama de binele persoanelor, şi nu numai de sporirea profiturilor. Totuşi, acestea sunt necesare. Ele permit realizarea investiţiilor care asigură viitorul întreprinderilor. Garantează ocuparea forţei de muncă.

2433 Accesul la muncă şi la profesie trebuie să fie deschis tuturor, fără discriminare nedreaptă, bărbaţi şi femei, sănătoşi şi handicapaţi, autohtoni şi imigranţi²⁹⁵⁹. În funcţie de împrejurări, societatea trebuie, în ce o priveşte, să-i ajute pe cetăţeni să-şi găsească o muncă şi un serviciu²⁹⁶⁰.

2434 Salariul just este rodul legitim al muncii. Faptul de a-l refuza sau de a nu-l da la timpul cuvenit poate constitui o nedreptate gravă²⁹⁶¹. Pentru a evalua remuneraţia echitabilă, trebuie să se ţină seama atât de nevoile, cât şi de contribuţiile fiecăruia. „Ţinând seamă de funcţia şi de productivitatea fiecăruia, precum şi de condiţiile întreprinderii şi de binele comun, munca trebuie astfel remunerată încât să i se ofere omului posibilitatea de a asigura pentru sine şi pentru ai săi o viaţă demnă din punct de vedere material, social, cultural şi spiritual”²⁹⁶². Acordul părţilor nu e suficient pentru a justifica moralmente cuantumul salariului.

2435 Greva este moralmente legitimă când se prezintă ca un demers inevitabil, dacă nu necesar, în vederea unui rezultat proporţionat. Ea devine moralmente inacceptabilă când e însoţită de violenţă sau dacă i se desemnează obiective ce nu sunt direct legate de condiţiile de muncă sau contrare binelui comun.

2436 E nedrept să nu se achite organismelor de asigurări sociale contribuţiile stabilite de autorităţile legitime. Privarea de un loc de muncă din cauza şomajului constituie aproape întotdeauna, pentru cel care îi cade victimă, o lezare a demnităţii şi o ameninţare pentru echilibrul vieţii. În afară de dauna personală, decurg din ea numeroase riscuri pentru familie²⁹⁶³.