Secţiunea îNTÎI

IV. „Să nu-ţi faci chip cioplit...”
2129 Porunca divină cuprindea interdicţia oricărei reprezentări a lui Dumnezeu făcută de mâna omului. Deuteronomul explică: „În ziua aceea, când Domnul v-a grăit din mijlocul focului, de pe Muntele Horeb, n-aţi văzut nici un chip. Să nu greşiţi, dar, şi să nu vă faceţi chipuri cioplite...” (Dt 4, 15-16) Lui Israel i s-a revelat Dumnezeul absolut transcendent. „El este totul”, dar, în acelaşi timp, „este mai presus de toate lucrările sale” (Sir 43, 27-28). El este „însuşi izvorul oricărei frumuseţi create” (Înţ 13, 3).

2130 Totuşi, încă din Vechiul Testament, Dumnezeu a poruncit sau a îngăduit instituirea unor imagini care să trimită în mod simbolic la mântuirea săvârşită de Cuvântul întrupat: astfel, avem şarpele de aramă²⁷⁴¹, chivotul legământului şi heruvimii²⁷⁴².

2131 Bazându-se pe misterul Cuvântului întrupat, al şaptelea Conciliu ecumenic de la Niceea (787) a justificat, împotriva iconoclaştilor, cultul icoanelor: cele ale lui Cristos, dar şi cele ale Maicii Domnului, ale îngerilor şi ale tuturor sfinţilor. Întrupându-se, Fiul lui Dumnezeu a inaugurat o nouă „economie” a imaginilor.

2132 Cultul creştin al imaginilor nu este contrar poruncii întâi, care proscrie idolii. Într-adevăr, „cinstirea adusă unei icoane e adresată, de fapt, celui reprezentat”²⁷⁴³ şi „oricine cinsteşte o icoană cinsteşte persoana pictată acolo”²⁷⁴⁴. Cinstirea adusă imaginilor sfinte este o „veneraţie plină de respect”, nu o adoraţie care nu i se cuvine decât lui Dumnezeu:

Cultul nu se adresează imaginilor ca realităţi în sine, ci le priveşte sub aspectul lor propriu de imagini care ne îndreaptă spre Dumnezeu cel întrupat. Mişcarea ce se adresează imaginii nu se opreşte la ea, ci tinde la realitatea pe care ea o reprezintă²⁷⁴⁵.
PE SCURT
2133 „Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din toate puterile tale” (Dt 6, 5).

2134 Porunca întâi îl cheamă pe om să creadă în Dumnezeu, să nădăjduiască în El şi să-l iubească mai presus de toate.

2135 „Domnului Dumnezeului tău să te închini” (Mt 4, 10). A-l adora pe Dumnezeu, a te ruga lui, a-i aduce cultul ce i se cuvine, a-ţi împlini făgăduinţele şi voturile făcute lui sunt acte ale virtuţii religiei, ce ţin de ascultarea faţă de porunca întâi.

2136 Datoria de a da lui Dumnezeu un cult autentic îl priveşte pe om şi ca individ, şi ca societate.

2137 Omul trebuie „să-şi poată mărturisi în mod liber religia, în particular şi în public”²⁷⁴⁶.

2138 Superstiţia e o deviere a cultului pe care îl aducem Dumnezeului adevărat. Îşi are expresia maximă în idolatrie, precum şi în diferitele forme de divinaţie şi de magie.

2139 Ispitirea lui Dumnezeu, în cuvinte sau în fapte, sacrilegiul, simonia sunt păcate împotriva religiei şi sunt interzise de porunca întâi.

2140 Întrucât respinge sau refuză existenţa lui Dumnezeu, ateismul este un păcat împotriva poruncii întâi.

2141 Cultul imaginilor sfinte este întemeiat pe misterul Întrupării Cuvântului lui Dumnezeu. El nu se împotriveşte poruncii întâi.
ARTICOLUL 2

Porunca a doua
Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert (Ex 20, 7; Dt 5, 11).

S-a spus celor de demult: „Să nu juri strâmb” (...) Iar Eu vă zic să nu juraţi deloc (Mt 5, 33-34).

I. Numele Domnului este sfânt
2142 Porunca a doua cere să fie respectat numele Domnului. Ca şi porunca întâi, ea ţine de virtutea religiei şi reglementează, mai ales, folosirea cuvântului în cele sfinte.

2143 Printre toate cuvintele Revelaţiei, există unul aparte, care este revelarea numelui dumnezeiesc. Dumnezeu îşi dezvăluie numele acelora care cred în El; li se revelează în misterul său personal. Dăruirea numelui ţine de domeniul confidenţei şi al intimităţii. „Sfânt este numele Domnului”. De aceea, omul nu poate abuza de el. Trebuie să-l păstreze în amintire într-o tăcere plină de adoraţie şi iubire²⁷⁴⁷. Nu-l va introduce printre cuvintele sale decât pentru a-l binecuvânta, a-l lăuda şi a-l preamări²⁷⁴⁸.

2144 Respectul faţă de nume exprimă respectul datorat misterului lui Dumnezeu însuşi şi întregii realităţi sacre pe care o evocă. Simţul sacrului ţine de virtutea religiei:

Sentimentele de teamă şi de sacru sunt, oare, sentimente creştine sau nu? Nimeni nu are temei să se îndoiască de acest lucru. Sunt sentimentele pe care le-am avea, cu mare intensitate, dacă l-am putea vedea pe Dumnezeul atotstăpânitor. Sunt sentimentele pe care le-am avea dacă ne-am da seama de prezenţa lui. În măsura în care îl credem prezent, trebuie să le avem. Dacă nu le avem, înseamnă că nu percepem, că nu credem că El este prezent²⁷⁴⁹.

2145 Credinciosul trebuie să dea mărturie despre numele Domnului, mărturisindu-şi credinţa fără să se lase învins de frică²⁷⁵⁰. Actul predicării şi actul catehizării trebuie să fie pătrunse de adoraţie şi de respect faţă de numele Domnului nostru Isus Cristos.

2146 Porunca a doua interzice abuzarea de numele lui Dumnezeu, adică folosirea altfel decât se cuvine a numelui lui Dumnezeu, al lui Isus Cristos, al Fecioarei Maria şi al tuturor sfinţilor.

2147 Făgăduinţele făcute cuiva în numele lui Dumnezeu angajează onoarea, fidelitatea, veracitatea şi autoritatea divină. Dreptatea cere ca ele să fie respectate. Încălcarea lor înseamnă abuzare de numele lui Dumnezeu şi, într-un fel, înseamnă a-l face pe Dumnezeu mincinos²⁷⁵¹.

2148 Hula (blasfemia) se opune direct poruncii a doua. Ea constă în rostirea ─ lăuntrică sau exterioară ─ a unor cuvinte de ură, de reproş, de sfidare faţă de Dumnezeu, în a-l vorbi de rău pe Dumnezeu, în a spune cuvinte necuviincioase despre El, în a abuza de numele lui Dumnezeu. Sfântul Iacob îi mustră pe „cei care hulesc numele cel frumos (al lui Isus) care a fost invocat asupra lor” (Iac 2, 7). Interdicţia de a huli se extinde la cuvintele împotriva Bisericii lui Cristos, a sfinţilor, a lucrurilor sfinte. Blasfematoriu e şi să recurgi la numele lui Dumnezeu pentru a acoperi practici criminale, pentru a înrobi popoare, pentru a tortura sau a ucide. Abuzarea de numele lui Dumnezeu pentru a comite o crimă provoacă respingerea religiei.

Blasfemia e contrară respectului datorat lui Dumnezeu şi numelui său sfânt. Prin natura sa, este un păcat grav²⁷⁵².

2149 Înjurăturile care includ numele lui Dumnezeu, fără intenţie de blasfemie, constituie o lipsă de respect faţă de Domnul. Porunca a doua interzice şi folosirea magică a numelui divin.

Numele lui Dumnezeu e mare acolo unde este rostit cu respectul datorat măreţiei şi maiestăţii sale. Numele lui Dumnezeu e sfânt acolo unde este chemat cu veneraţie şi cu teama de a nu-l ofensa²⁷⁵³.

II. Numele Domnului rostit în jurământ strâmb
2150 Porunca a doua osândeşte jurământul strâmb. A face un jurământ înseamnă a-l lua pe Dumnezeu ca martor pentru cele afirmate. Înseamnă a invoca veracitatea lui Dumnezeu drept chezăşie a veracităţii proprii. Jurământul angajează numele Domnului. „Să te temi de Domnul Dumnezeul tău, pe El să-l slujeşti şi pe numele lui să te juri” (Dt 6, 13).

2151 Reprobarea jurământului strâmb este o datorie faţă de Dumnezeu. În calitate de Creator şi Stăpân, Dumnezeu este norma oricărui adevăr. Cuvântul omenesc este fie în acord, fie în opoziţie cu Dumnezeu, care este Adevărul însuşi. Când este veridic şi legitim, jurământul pune în lumină raportul cuvântului omenesc cu adevărul lui Dumnezeu. Jurământul fals îl cheamă pe Dumnezeu să dea mărturie pentru o minciună.

2152 Este sperjur acela care, sub jurământ, face o promisiune pe care nu are intenţia să o ţină sau care, după ce a promis cu jurământ, nu-şi ţine cuvântul. Sperjurul constituie o gravă lipsă de respect faţă de Domnul a tot cuvântul. A te angaja prin jurământ la săvârşirea unei fapte rele este, de asemenea, un lucru ce se împotriveşte sfinţeniei numelui divin.

2153 Isus a reamintit porunca a doua în Cuvântarea de pe Munte: „Aţi auzit că s-a spus celor de demult: «Să nu juri strâmb, ci să-ţi împlineşti juruinţele faţă de Domnul». Eu însă vă spun să nu juraţi deloc. (...) Cuvântul vostru să fie: «Da? da», «Nu? nu»: tot ce se spune în plus vine de la cel rău” (Mt 5, 33-34. 37)²⁷⁵⁴. Isus învaţă că orice jurământ implică o referire la Dumnezeu şi că prezenţa lui Dumnezeu şi a adevărului lui trebuie să fie cinstită în orice cuvânt. Discreţia în a recurge la Dumnezeu în limbaj merge mână în mână cu atenţia plină de respect faţă de prezenţa lui, mărturisită sau batjocorită în fiecare dintre afirmaţiile noastre.

2154 Pe urmele Sfântului Paul²⁷⁵⁵, tradiţia Bisericii a înţeles cuvântul lui Isus ca neinterzicând jurământul când acesta e făcut pentru un motiv grav şi just (de exemplu, în faţa tribunalului). „Jurământul, adică rostirea numelui divin ca martor al adevărului, nu poate fi făcut decât în adevăr, cu discernământ şi după dreptate”²⁷⁵⁶.

2155 Sfinţenia numelui divin pretinde şi să nu se recurgă la el pentru lucruri fără importanţă şi să nu se facă jurământ în împrejurări în care ar putea fi interpretat ca o aprobare a puterii ce l-ar cere pe nedrept. Când jurământul e cerut de autorităţi civile nelegitime, el poate fi refuzat. El trebuie să fie refuzat când este cerut în scopuri contrare demnităţii persoanelor sau comuniunii Bisericii.

III. Numele creştin
2156 Sacramentul Botezului e conferit „în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh” (Mt 28, 19). La Botez, numele Domnului îl sfinţeşte pe om şi creştinul îşi primeşte numele în Biserică. Poate fi numele unui sfânt, adică al unui ucenic care a trăit o viaţă de fidelitate exemplară faţă de Domnul. Patronajul sfântului oferă un model de iubire şi asigură mijlocirea. „Numele de Botez” poate să exprime şi un mister creştin sau o virtute creştină. „Părinţii, naşii şi parohul vor avea grijă să nu se dea un prenume străin simţului creştin”²⁷⁵⁷.

2157 Creştinul îşi începe ziua, rugăciunile şi acţiunile cu semnul Crucii, „în numele Tatălui, şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin”. Cel botezat îşi închină ziua Slavei lui Dumnezeu şi invocă harul Mântuitorului, care îi îngăduie să acţioneze în Duh ca fiu al Tatălui. Semnul Crucii ne întăreşte în ispite şi în greutăţi.

2158 Dumnezeu îl cheamă pe fiecare pe nume²⁷⁵⁸. Numele oricărui om e sacru. Numele este icoana persoanei. El cere respect ca semn al demnităţii celui care îl poartă.

2159 Numele primit e un nume veşnic. În Împărăţie, caracterul misterios şi unic al fiecărei persoane marcate de numele lui Dumnezeu va străluci în plină lumină. „Biruitorului (...) îi voi da o pietricică albă şi pe ea scris un nume nou, pe care nimeni nu-l cunoaşte, decât cel care-l primeşte” (Ap 2, 17). „M-am uitat şi, iată, Mielul stătea pe Muntele Sionului şi cu El o sută patruzeci şi patru de mii, care aveau numele lui şi numele Tatălui lui scris pe frunţile lor” (Ap 14, 1).

PE SCURT
2160 „Doamne, Stăpânul nostru, cât de minunat este numele tău pe tot pământul!” (Ps 8, 2)

2161 Porunca a doua prescrie respectarea numelui Domnului. Numele Domnului este sfânt.

2162 Porunca a doua interzice orice folosire necuviincioasă a numelui lui Dumnezeu. Blasfemia constă în folosirea numelui lui Dumnezeu, al lui Isus Cristos, al Fecioarei Maria şi al sfinţilor în mod injurios.

2163 Jurământul strâmb îl cheamă pe Dumnezeu să fie martor al unei minciuni. Sperjurul este o greşeală gravă faţă de Domnul, care este întotdeauna credincios făgăduinţelor sale.

2164 „Nu juraţi nici pe Creator, nici pe creatură, decât în adevăr, dacă este nevoie şi cu respect”²⁷⁵⁹.

2165 La Botez, creştinul îşi primeşte numele în Biserică. Părinţii, naşii şi parohul se vor îngriji să i se dea un prenume creştin. Patronajul unui sfânt oferă un model de iubire şi asigură mijlocirea lui.

2166 Creştinul îşi începe rugăciunile şi acţiunile cu semnul Crucii, „în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh. Amin”.

2167 Dumnezeu îl cheamă pe fiecare pe nume²⁷⁶⁰.

ARTICOLUL 3

Porunca a treia
Adu-ţi aminte de ziua sabatului, ca să o sfinţeşti. Şase zile lucrează şi fă-ţi toate treburile; dar a şaptea zi este un sabat pentru Domnul Dumnezeul tău. Să nu faci în acea zi nici un lucru (Ex 20, 8-10)²⁷⁶¹.

Sabatul a fost făcut pentru om, şi nu omul pentru sabat; aşa încât, Fiul Omului este stăpân chiar şi al sabatului (Mc 2, 27-28).
I. Ziua sabatului
2168 Porunca a treia a Decalogului reaminteşte sfinţenia sabatului: „A şaptea zi este un sabat; o odihnă deplină consacrată Domnului” (Ex 31, 15).

2169 În această privinţă, Scriptura aminteşte creaţia: „Căci în şase zile a făcut Domnul cerul şi pământul, marea şi tot ce se află în ele, dar s-a odihnit în ziua a şaptea. De aceea, Domnul a binecuvântat ziua sabatului şi a sfinţit-o” (Ex 20, 11).

2170 Scriptura revelează în ziua Domnului şi un memorial al eliberării lui Israel din robia Egiptului: „Aminteşte-ţi că ai fost rob în ţara Egiptului şi că Domnul Dumnezeul tău te-a scos de acolo cu mână puternică şi braţ întins. De aceea, Domnul Dumnezeul tău îţi porunceşte să ţii ziua sabatului” (Dt 5, 15).

2171 Dumnezeu i-a încredinţat lui Israel sabatul ca să-l păstreze în semn de legământ nepieritor²⁷⁶². Sabatul este pentru Domnul, este rezervat cu sfinţenie laudei lui Dumnezeu, a lucrării lui creatoare şi a faptelor lui mântuitoare în folosul lui Israel.

2172 Modul de a acţiona al lui Dumnezeu este modelul acţiunii umane. Dacă Dumnezeu „s-a odihnit şi şi-a tras sufletul” în ziua a şaptea (Ex 31, 17), şi omul trebuie să „se odihnească” şi să-i lase şi pe ceilalţi, mai ales pe săraci, „să-şi tragă sufletul” (Ex 23, 12). Sabatul face să înceteze lucrul zilnic şi acordă un răgaz. Este o zi de protest împotriva robiei muncii şi a cultului banului²⁷⁶³.

2173 Evanghelia relatează numeroase incidente în care Isus este acuzat că încalcă legea sabatului. Dar niciodată Isus nu încalcă sfinţenia acestei zile²⁷⁶⁴. El îi dă cu autoritate interpretarea autentică: „Sabatul a fost făcut pentru om, şi nu omul pentru sabat” (Mc 2, 27). Cu compasiune, Cristos îşi îngăduie „în ziua sabatului să facă binele mai curând decât răul, să salveze o viaţă mai degrabă decât să o piardă” (Mc 3, 4). Sabatul este ziua Domnului îndurărilor şi a cinstirii lui Dumnezeu²⁷⁶⁵. „Fiul Omului este stăpân şi al sabatului” (Mt 2, 28).

II. Ziua Domnului
Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul; să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa (Ps 118, 24).
Ziua Învierii: noua creaţie
2174 Isus a înviat din morţi „în prima zi a săptămânii” (Mt 28, 1; Mc 16, 2; Lc 24, 1; In 20, 1). Fiind „prima zi”, ziua Învierii lui Cristos aminteşte prima creaţie. Fiind „a opta zi”, urmând după sabat²⁷⁶⁶, semnifică noua creaţie inaugurată o dată cu Învierea lui Cristos. Ea a devenit pentru creştini prima dintre toate zilele, prima dintre toate sărbătorile, ziua Domnului (He kyriakè heméra, dies dominica), „duminica”:

Noi ne adunăm cu toţii în ziua soarelui, pentru că este prima zi în care Dumnezeu, scoţând din întuneric materia, a creat lumea şi pentru că, tot în această zi, Isus Cristos, Mântuitorul nostru, a înviat din morţi²⁷⁶⁷.
Duminica ─ desăvârşirea sabatului
2175 Duminica se distinge net de sabat, după care urmează cronologic în fiecare săptămână, şi pe care îl înlocuieşte, pentru creştini, din punct de vedere al prescripţiei rituale. Ea duce la împlinire, în Paştele lui Cristos, adevărul spiritual al sabatului iudaic şi vesteşte odihna veşnică a omului în Dumnezeu. Căci cultul legii pregătea misterul lui Cristos, iar ceea ce se îndeplinea prin el prefigura aspecte relative la Cristos²⁷⁶⁸:

Cei care trăiau după vechea rânduială a lucrurilor au ajuns la speranţa nouă; nu mai respectă sabatul, ci Ziua Domnului, în care viaţa noastră este binecuvântată prin El şi prin moartea lui²⁷⁶⁹.

2176 Celebrarea duminicii respectă prescripţia morală întipărită firesc în inima omului, de „a-i da lui Dumnezeu un cult extern, vizibil, public şi regulat sub semnul bunăvoinţei lui universale faţă de oameni”²⁷⁷⁰. Cultul duminical desăvârşeşte preceptul moral al Vechiului Legământ, al cărui ritm şi spirit îl reia, celebrându-l în fiecare săptămână pe Creatorul şi Răscumpărătorul poporului său.

Liturghia duminicală

2177 Celebrarea duminicală a Zilei şi a Euharistiei Domnului este în centrul vieţii Bisericii. „Duminica în care, în numele tradiţiei apostolice, este celebrat Misterul pascal, trebuie să fie respectată în Biserica întreagă ca principala zi de sărbătoare de poruncă”²⁷⁷¹.

„În acelaşi fel trebuie să fie respectate zilele Naşterii Domnului nostru Isus Cristos, a Epifaniei, a Înălţării şi a Preasfântului Trup şi Sânge al lui Cristos, Ziua Sfintei Maria, Născătoarea de Dumnezeu, a Neprihănitei Zămisliri şi a Adormirii ei, a Sfântului Iosif, a sfinţilor Apostoli Petru şi Paul şi a tuturor sfinţilor”²⁷⁷².

2178 Această practică a adunării creştine datează de la începuturile epocii apostolice²⁷⁷³. Scrisoarea către evrei reaminteşte: „Nu părăsiţi adunarea, aşa cum au unii obiceiul; ci încurajaţi-vă unii pe alţii” (Evr 10, 25).

Tradiţia păstrează amintirea unui îndemn mereu actual: „Veniţi devreme la biserică, apropiaţi-vă de Domnul şi mărturisiţi-vă păcatele, căiţi-vă în rugăciune. (...) Luaţi parte la sfânta şi dumnezeiasca liturgie, terminaţi-vă rugăciunea şi nu plecaţi înainte de încheiere. (...) Am spus deseori: această zi vă este dată pentru rugăciune şi odihnă. Este ziua pe care a făcut-o Domnul. Să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa²⁷⁷⁴.

2179 „Parohia este o comunitate determinată de credincioşi, care este constituită în mod stabil în cadrul unei Biserici particulare, şi a cărei grijă pastorală este încredinţată parohului, ca unui păstor propriu, sub autoritatea Episcopului diecezan”²⁷⁷⁵. Ea este locul în care toţi credincioşii se pot aduna pentru celebrarea duminicală a Euharistiei. Parohia iniţiază poporul creştin la exprimarea obişnuită a vieţii liturgice şi îl adună în această celebrare; ea învaţă doctrina mântuitoare a lui Cristos; practică iubirea Domnului în fapte bune şi frăţeşti:

Nu te poţi ruga acasă ca la biserică, unde sunt cei mulţi, unde strigătul este înălţat către Dumnezeu dintr-o singură inimă. Acolo este ceva mai mult, unirea cugetelor, armonia sufletelor, legătura dragostei, rugăciunea preoţilor²⁷⁷⁶.
Obligativitatea duminicii
2180 Porunca Bisericii determină şi precizează Legea Domnului: „Duminica şi în celelalte sărbători de poruncă, credincioşii sunt obligaţi să participe la Liturghie”²⁷⁷⁷. „Obligaţia de a participa la Liturghie o îndeplineşte cel care asistă la Liturghia celebrată după ritul catolic în ziua sărbătorii sau în seara zilei precedente”²⁷⁷⁸.

2181 Liturghia duminicală întemeiază şi întăreşte întregul comportament creştin. De aceea, credincioşii sunt obligaţi să participe la Liturghie în sărbătorile de poruncă, în afara cazului că sunt împiedicaţi de un motiv serios (de exemplu, boala, îngrijirea sugarilor) sau sunt dispensaţi de păstorul propriu²⁷⁷⁹. Cei care cu bună-ştiinţă încalcă această obligaţie comit un păcat grav.

2182 Participarea la celebrarea comunitară a Liturghiei duminicale este o mărturie de apartenenţă şi fidelitate faţă de Cristos şi Biserica sa. Credincioşii îşi dovedesc prin aceasta comuniunea în credinţă şi dragoste. Ei dau, în acelaşi timp, mărturie despre sfinţenia lui Dumnezeu şi despre speranţa mântuirii lor. Se întăresc reciproc sub călăuzirea Duhului Sfânt.

2183 „Dacă, din lipsă de preoţi sau din alte motive importante, participarea la celebrarea euharistică este imposibilă, se recomandă insistent credincioşilor să participe la Liturgia Cuvântului, dacă există, în biserica parohială sau într-un alt loc sacru, celebrată după dispoziţiile Episcopului diecezan, sau să consacre un timp rugăciunii, singuri sau în familie, sau, dacă se poate, în grupuri de familii”²⁷⁸⁰.

Zi de har şi de încetare a lucrului
2184 După cum Dumnezeu „s-a odihnit în ziua a şaptea după toată lucrarea pe care o făcuse” (Gen 2, 2), viaţa umană este ritmată de muncă şi odihnă. Instituţia Zilei Domnului oferă tuturor posibilitatea de a se bucura de un timp de odihnă şi răgaz suficient ca să-şi cultive viaţa familială, culturală, socială şi religioasă²⁷⁸¹.

2185 Duminica şi în celelalte sărbători de poruncă, credincioşii trebuie să se abţină de la munci sau activităţi care îi împiedică de la cultul datorat lui Dumnezeu, de la bucuria proprie Zilei Domnului, de la practicarea faptelor de milostenie şi de la cuvenita destindere a minţii şi a trupului²⁷⁸². Trebuinţele familiei sau o mare utilitate socială constituie justificări legitime faţă de porunca odihnei duminicale. Credincioşii trebuie să vegheze ca asemenea justificări legitime să nu introducă obiceiuri dăunătoare religiei, vieţii de familie şi sănătăţii.

Iubirea de adevăr caută sfântul răgaz, nevoia iubirii primeşte munca dreaptă²⁷⁸³.

2186 Creştinii care dispun de timp liber să-şi amintească de fraţii lor care au aceleaşi trebuinţe şi aceleaşi drepturi şi nu se pot odihni din cauza sărăciei şi a mizeriei. Prin tradiţie, duminica este consacrată de pietatea creştină faptelor bune şi slujirii smerite a bolnavilor, infirmilor sau bătrânilor. Creştinii trebuie să sfinţească duminica şi dăruind familiei şi celor apropiaţi timpul şi grija lor, greu de acordat în celelalte zile ale săptămânii. Duminica este un timp favorabil

reflecţiei, tăcerii, studiului şi meditaţiei, care favorizează creşterea vieţii lăuntrice şi creştine.

2187 Sfinţirea duminicii şi a zilelor de sărbătoare cere un efort comun. Fiecare creştin trebuie să evite să impună altora fără necesitate ceva care i-ar împiedica să respecte ziua Domnului. Când obiceiurile (sporturi, restaurante etc.) şi necesităţile sociale (servicii publice etc.) solicită din partea unora să muncească duminica, fiecare are răspunderea de a-şi asigura un timp de răgaz suficient. Credincioşii trebuie să aibă grijă, cu moderaţie şi iubire, să evite excesele şi violenţa la care duc uneori distracţiile de masă. În ciuda constrângerilor economice, puterea publică trebuie să se îngrijească să asigure cetăţenilor un timp destinat odihnei şi cultului divin. Patronii au aceeaşi obligaţie faţă de angajaţii lor.

2188 Respectând libertatea religioasă şi binele comun, creştinii trebuie să lupte pentru recunoaşterea duminicilor şi sărbătorilor Bisericii ca sărbători legale. Ei trebuie să dea tuturor un exemplu public de rugăciune, de respect şi de bucurie şi să-şi apere tradiţiile ca o contribuţie preţioasă la viaţa spirituală a societăţii omeneşti. Dacă legislaţia ţării sau alte motive obligă la muncă duminica, această zi să fie trăită totuşi ca ziua eliberării noastre, care ne face să participăm la această „întrunire sărbătorească”, la această „adunare a celor întâi-născuţi, care sunt scrişi în ceruri” (Evr 12, 22-23).