Secţiunea îNTÎI

II. Harul
1996 Îndreptăţirea noastră vine din harul lui Dumnezeu. Harul este bunăvoinţa, ajutorul gratuit pe care Dumnezeu ni-l dă ca să răspundem la chemarea sa: să devenim fii ai lui Dumnezeu²⁶¹⁹, fii adoptivi²⁶²⁰, părtaşi la firea dumnezeiască²⁶²¹, la viaţa veşnică²⁶²².

1997 Harul este o participare la viaţa lui Dumnezeu, ne introduce în intimitatea vieţii trinitare: prin Botez, creştinul ia parte la harul lui Cristos, Capul Trupului său. Ca „fiu adoptiv”, el poate de acum să-l numească pe Dumnezeu „Tată”, în unire cu Fiul unul-născut. El primeşte viaţa de la Duhul care îi insuflă iubirea şi care formează Biserica.

1998 Această chemare la viaţa veşnică este supranaturală. Ea depinde cu totul de iniţiativa gratuită a lui Dumnezeu, căci numai El poate să se reveleze şi să se dăruiască pe sine însuşi. Ea depăşeşte capacităţile intelectuale şi puterile voinţei umane, ca şi ale oricărei făpturi²⁶²³.

1999 Harul lui Cristos este darul gratuit pe care Dumnezeu ni-l face, dăruindu-ne însăşi viaţa sa revărsată de Duhul Sfânt în sufletul nostru, ca să-l vindece de păcat şi să-l sfinţească: acesta este harul sfinţitor sau îndumnezeitor, primit prin Botez. El este în noi izvorul lucrării de sfinţire²⁶²⁴:

Dacă cineva este în Cristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut: iată, toate s-au făcut noi. Şi toate sunt de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu sine prin Cristos (2 Cor 5, 17-18).

2000 Harul sfinţitor este un dar habitual, o dispoziţie stabilă şi supranaturală, care desăvârşeşte sufletul însuşi pentru a-l face vrednic să trăiască împreună cu Dumnezeu, să lucreze din iubire faţă de El. Trebuie să fie făcută distincţia între harul habitual, dispoziţie permanentă de a trăi şi a acţiona după chemarea dumnezeiască, şi harurile actuale, care desemnează intervenţiile divine fie de la originea convertirii, fie din cursul lucrării de sfinţire.

2001 Pregătirea omului pentru primirea harului este deja o lucrare a harului. Acesta este necesar pentru a ne trezi şi a ne susţine colaborarea la îndreptăţirea prin credinţă şi la sfinţirea prin iubire. Dumnezeu desăvârşeşte în noi ceea ce a început: „Căci El începe prin a face în aşa fel încât, prin lucrarea sa, noi să voim: El desăvârşeşte, cooperând cu voinţa noastră deja convertită”²⁶²⁵:

Desigur, şi noi lucrăm, dar nu facem decât să lucrăm împreună cu Dumnezeu care lucrează. Căci îndurarea lui ne-a luat-o înainte, ca să fim vindecaţi; ea merge şi în urma noastră, pentru ca, odată vindecaţi, să fim însufleţiţi; merge înaintea noastră ca să fim chemaţi;
merge şi în urma noastră ca să fim preamăriţi; merge înaintea noastră ca să trăim după evlavie, merge în urma noastră ca să trăim pentru totdeauna cu Dumnezeu, căci fără El nu putem face nimic²⁶²⁶.

2002 Iniţiativa liberă a lui Dumnezeu cere răspunsul liber al omului, căci Dumnezeu l-a creat pe om după chipul său, acordându-i, împreună cu libertatea, puterea de a-l cunoaşte şi de a-l iubi. Sufletul nu intră decât liber în comuniunea de iubire. Dumnezeu atinge nemijlocit şi mişcă direct inima omului. El a aşezat în om o aspiraţie spre adevăr şi bine, pe care numai El o poate satisface. Făgăduinţele „vieţii veşnice” răspund, dincolo de orice speranţă, la această aspiraţie:

Dacă Tu, la capătul lucrărilor tale foarte bune, (...) te-ai odihnit în ziua a şaptea, prin aceasta ne spui dinainte, prin glasul cărţii tale, că la capătul lucrărilor noastre, „care sunt foarte bune”, tocmai prin faptul că Tu ni le-ai dăruit, şi noi, în sabatul vieţii veşnice, ne vom odihni în Tine²⁶²⁷.

2003 Harul este, mai întâi şi în primul rând, darul Duhului, care ne îndreptăţeşte şi ne sfinţeşte. Dar harul cuprinde şi darurile pe care Duhul ni le acordă ca să ne asocieze lucrării sale, ca să ne facă în stare să colaborăm la mântuirea celorlalţi şi la creşterea Trupului lui Cristos, Biserica. Acestea sunt harurile sacramentale, daruri proprii diferitelor sacramente. Pe lângă acestea, sunt harurile speciale numite şi charisme, după termenul grecesc folosit de Sfântul Paul şi care înseamnă favoare, dar gratuit, binefacere²⁶²⁸. Oricare ar fi caracterul lor, uneori extraordinar, ca darul minunilor sau al limbilor, charismele sunt rânduite în vederea harului sfinţitor şi au ca scop binele comun al Bisericii. Ele sunt în slujba iubirii care zideşte Biserica²⁶²⁹.

2004 Printre harurile speciale, se cuvin amintite harurile stării, care însoţesc exercitarea responsabilităţilor vieţii creştine şi a slujirilor în sânul Bisericii:

Având daruri felurite, după harul care ni s-a dat, cine are darul profeţiei să profeţească după măsura credinţei; cine are darul slujirii să stăruie în slujire; cine învaţă să se sârguiască în învăţătură; cine îndeamnă, în îndemnare; cine împarte altora să împartă cu nevinovăţie; cine stă în frunte să fie cu tragere de inimă; cine face milostenie să o facă cu voie bună (Rom 12, 6-8).

2005 Fiind de ordin supranatural, harul scapă experienţei noastre şi nu poate fi cunoscut decât prin credinţă. Deci noi nu ne putem baza pe sentimentele sau pe faptele noastre pentru a deduce că suntem îndreptăţiţi şi mântuiţi²⁶³⁰. Totuşi, după cuvântul Domnului: „După roadele lor îi veţi cunoaşte” (Mt 7, 20), cercetarea binefacerilor lui Dumnezeu în viaţa noastră şi în viaţa sfinţilor ne oferă o garanţie că harul lucrează în noi şi că ne îndeamnă la o credinţă mereu mai mare şi la o atitudine de sărăcie plină de încredere. Una din cele mai frumoase ilustrări ale acestei atitudini se găseşte în răspunsul Sfintei Ioana d’Arc la o întrebare-capcană a judecătorilor bisericeşti: „Întrebată dacă ştie dacă este în harul lui Dumnezeu, a răspuns: «Dacă nu sunt, Dumnezeu să binevoiască să mă pună în el; dacă sunt, Dumnezeu să binevoiască să mă păstreze în el»”²⁶³¹.

III. Meritul
Tu eşti preamărit în adunarea Sfinţilor şi, încununând meritele lor, Tu încununezi darurile tale²⁶³².

2006 Termenul „merit” desemnează, în general, răsplata datorată de o comunitate sau o societate pentru acţiunea unui membru al ei, recunoscută ca bună sau rea, vrednică de recompensă sau de sancţiune. Meritul ţine de virtutea dreptăţii, conform principiului egalităţii, care o guvernează.

2007 În faţa lui Dumnezeu, nu există, în sens strict juridic, vreun merit din partea omului. Între El şi noi inegalitatea este fără măsură, căci noi am primit totul de la El, Creatorul nostru.

2008 Meritul omului la Dumnezeu în viaţa creştină provine din faptul că Dumnezeu a dispus în mod liber să-l asocieze pe om la lucrarea harului său. Acţiunea părintească a lui Dumnezeu are precedenţă prin faptul că inspiră, iar acţiunea liberă a omului este ulterioară prin colaborarea lui, astfel că meritele faptelor bune trebuie să fie atribuite mai întâi harului lui Dumnezeu şi apoi credinciosului. Meritul omului, de altfel, se întoarce şi el la Dumnezeu, căci faptele lui bune provin, în Cristos, din inspiraţiile şi ajutoarele Duhului Sfânt.

2009 Adopţiunea filială, făcându-ne părtaşi prin har la firea dumnezeiască, poate să ne acorde, după dreptatea gratuită a lui Dumnezeu, un adevărat merit. Acesta este un drept care vine din har, dreptul deplin al iubirii, care ne face „împreună-moştenitori” cu Cristos şi vrednici să dobândim „moştenirea făgăduită a vieţii veşnice”²⁶³³. Meritele faptelor noastre bune sunt darurile bunătăţii divine²⁶³⁴. „Harul a venit înainte; acum se înapoiază cele datorate: (...) Meritele sunt daruri ale lui Dumnezeu”²⁶³⁵.

2010 Deoarece, în ordinea harului, iniţiativa îi aparţine lui Dumnezeu, nimeni nu poate merita harul iniţial, de la originea convertirii, a iertării şi a îndreptăţirii. Sub impulsul Duhului Sfânt şi al iubirii, noi putem apoi să merităm pentru noi înşine şi pentru alţii harurile necesare pentru sfinţirea noastră, pentru creşterea harului şi a iubirii, precum şi pentru dobândirea vieţii veşnice. Chiar bunurile vremelnice, ca sănătatea şi prietenia, pot fi meritate după înţelepciunea lui Dumnezeu. Aceste haruri şi aceste bunuri sunt obiectul rugăciunii creştine. Ea dobândeşte harul care ne este necesar pentru acţiunile meritorii.

2011 Iubirea lui Cristos este în noi izvorul tuturor meritelor în faţa lui Dumnezeu. Harul, unindu-ne cu Cristos printr-o iubire activă, asigură caracterul supranatural al actelor noastre şi, prin urmare, meritul lor înaintea lui Dumnezeu ca şi înaintea oamenilor. Sfinţii au avut întotdeauna conştiinţa vie că meritele lor erau numai har.

După exilul de pe pământ, nădăjduiesc că mă voi bucura de tine în Patrie, dar nu vreau să adun merite pentru cer, vreau să lucrez „numai pentru Iubirea ta”. (...) În seara acestei vieţi, mă voi înfăţişa înaintea ta cu mâinile goale, pentru că nu-ţi cer, Doamne, să-mi socoteşti faptele. Toată dreptatea noastră este pătată în ochii tăi. Deci vreau să mă înveşmântez în însăşi „Dreptatea” ta şi să primesc de la „Iubirea” ta să te am veşnic pe „Tine însuţi...”²⁶³⁶
IV. Sfinţenia creştină
2012 „Acelora care-l iubesc pe Dumnezeu, toate li se îndreaptă spre bine. (...) Pe aceia pe care mai dinainte i-a cunoscut, i-a şi rânduit să fie asemenea chipului Fiului său, ca El să fie întâiul-născut printre mulţi fraţi. Iar pe cei pe care i-a hotărât mai dinainte, pe aceia i-a şi chemat; şi pe cei pe care i-a chemat, i-a şi îndreptăţit; iar pe cei pe care i-a îndreptăţit, i-a şi preamărit” (Rom 8, 28-30).

2013 Chemarea la plinătatea vieţii creştine şi la desăvârşirea iubirii se adresează tuturor celor care cred în Cristos, oricare ar fi starea şi condiţia lor²⁶³⁷. Toţi sunt chemaţi la sfinţenie: „Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru din ceruri este desăvârşit” (Mt 5, 48).

Pentru a dobândi această desăvârşire, credincioşii trebuie să-şi folosească puterile primite după măsura darului lui Cristos, astfel încât, (...) supunându-se în toate voinţei Tatălui, să se consacre din tot sufletul preamăririi lui Dumnezeu şi slujirii aproapelui. Astfel, sfinţenia Poporului lui Dumnezeu va creşte în roade îmbelşugate, după cum prea bine o dovedeşte, în istoria Bisericii, viaţa atâtor sfinţi²⁶³⁸.

2014 Progresul spiritual tinde la unirea mereu mai profundă cu Cristos. Această unire se numeşte „mistică”, pentru că participă la misterul lui Cristos prin sacramente ─ „sfintele taine, mistere” ─ şi, în El, la misterul Sfintei Treimi.

Dumnezeu ne cheamă pe toţi la această unire profundă cu El, chiar dacă haruri speciale sau semne extraordinare ale acestei vieţi mistice sunt acordate numai unora, în vederea manifestării darului gratuit făcut tuturor.

2015 Calea desăvârşirii trece prin Cruce. Nu există sfinţenie fără renunţare şi fără luptă spirituală²⁶³⁹. Progresul spiritual implică asceza şi mortificarea, care duc treptat la o viaţă în pacea şi bucuria Fericirilor:

Cel care urcă nu încetează niciodată să meargă din început în început prin începuturi fără sfârşit. Cel care urcă nu încetează niciodată să dorească ceea ce deja cunoaşte²⁶⁴⁰.

2016 Fiii Sfintei noastre Maici Biserica nădăjduiesc pe drept harul statorniciei până la sfârşit şi răsplata lui Dumnezeu, Tatăl lor, pentru faptele bune împlinite cu harul lui, în comuniune cu Isus²⁶⁴¹. Păstrând aceeaşi regulă de viaţă, credincioşii împărtăşesc „speranţa fericită” a celor pe care îndurarea divină îi adună în „Cetatea sfântă, Ierusalimul cel nou, coborând din cer, de la Dumnezeu, gătită ca o mireasă împodobită pentru Mirele ei” (Apoc 21, 2).

PE SCURT
2017 Harul Duhului Sfânt ne conferă dreptatea lui Dumnezeu. Unindu-ne prin credinţă şi Botez cu pătimirea şi Învierea lui Cristos, Duhul ne face părtaşi la viaţa sa.

2018 Îndreptăţirea, ca şi convertirea, are două aspecte. Sub impulsul harului, omul se întoarce spre Dumnezeu şi se îndepărtează de păcat, primind astfel iertarea şi dreptatea de sus.

2019 Îndreptăţirea comportă iertarea păcatelor, sfinţirea şi înnoirea omului lăuntric.

2020 Îndreptăţirea ne-a fost meritată prin pătimirea lui Cristos. Ea ne este acordată prin Botez. Ne conformează dreptăţii lui Dumnezeu, care ne face drepţi. Ea are ca scop Slava lui Dumnezeu şi a lui Cristos şi darul vieţii veşnice. Este lucrarea cea mai minunată a îndurării lui Dumnezeu.

2021 Harul este ajutorul pe care Dumnezeu ni-l dă ca să răspundem la chemarea noastră de a deveni fiii săi adoptivi. Ne introduce în intimitatea vieţii trinitare.

2022 Iniţiativa divină în lucrarea harului previne, pregăteşte şi trezeşte răspunsul liber al omului. Harul răspunde aspiraţiilor profunde ale libertăţii umane; el o cheamă să lucreze împreună cu el şi o desăvârşeşte.

2023 Harul sfinţitor este darul gratuit al vieţii lui Dumnezeu, revărsată de Duhul Sfânt în sufletul nostru ca să-l vindece de păcat şi să-l sfinţească.

2024 Harul sfinţitor ne face „plăcuţi lui Dumnezeu”. Charismele, haruri speciale ale Duhului Sfânt, sunt rânduite în vederea harului sfinţitor şi au ca scop binele comun al Bisericii. Dumnezeu acţionează şi printr-o mulţime de haruri actuale, care se disting de harul habitual, permanent în noi.

2025 Nu există pentru noi merit înaintea lui Dumnezeu, decât ca urmare a planului liber al lui Dumnezeu de a-l asocia pe om lucrării harului său. Meritul este al harului lui Dumnezeu, în primul rând, şi al colaborării omului, în al doilea rând. Meritul omului îi revine şi el lui Dumnezeu.

2026 Harul Duhului Sfânt, în virtutea filiaţiunii noastre adoptive, poate să ne acorde un adevărat merit ca urmare a dreptăţii gratuite a lui Dumnezeu. Iubirea este în noi izvorul principal al meritului în faţa lui Dumnezeu.

2027 Nimeni nu poate merita harul iniţial, care este la originea convertirii. Sub impulsul Duhului Sfânt, putem merita pentru noi înşine şi pentru alţii toate harurile folositoare pentru a ajunge la viaţa veşnică, precum şi bunurile vremelnice trebuincioase.

2028 Chemarea la plinătatea vieţii creştine şi la desăvârşirea iubirii se adresează tuturor celor care cred în Cristos²⁶⁴². „Desăvârşirea creştină nu are decât o limită, aceea de a nu avea nici una”²⁶⁴³.

2029 „Dacă vrea cineva să vină după mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze” (Mt 16, 24).

ARTICOLUL 3

Biserica, mamă şi învăţătoare

2030 Creştinul îşi împlineşte vocaţia în Biserică, în comuniune cu toţi cei botezaţi. De la Biserică el primeşte Cuvântul lui Dumnezeu, care conţine învăţăturile „Legii lui Cristos” (Gal 6, 2). De la Biserică primeşte harul sacramentelor, care îl susţin pe „cale”. De la Biserică învaţă exemplul sfinţeniei; el recunoaşte modelul şi izvorul ei în Preasfânta Fecioară Maria; o discerne în mărturia autentică a celor care o trăiesc; o descoperă în tradiţia spirituală şi în lunga istorie a sfinţilor care au trăit înaintea lui şi pe care Liturgia îi celebrează în ritmul Sanctoralului.

2031 Viaţa morală este un cult spiritual. Noi „înfăţişăm trupurile noastre ca jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu”²⁶⁴⁴, în sânul Trupului lui Cristos, pe care-l alcătuim, şi în comuniune cu jertfa Euharistiei lui. În Liturgie şi în celebrarea sacramentelor, rugăciunea şi învăţătura se unesc cu harul lui Cristos ca să lumineze şi să hrănească trăirea creştină. Ca şi ansamblul vieţii creştine, viaţa morală îşi găseşte izvorul şi culmea în jertfa euharistică.
I. Viaţa morală şi Magisteriul Bisericii
2032 Biserica, „stâlp şi temelie a adevărului” (1 Tim 3, 15), „a primit de la Apostoli porunca solemnă a lui Cristos de a vesti adevărul mântuitor”²⁶⁴⁵. „Bisericii îi revine să vestească întotdeauna şi pretutindeni principiile moralei, chiar în ceea ce priveşte ordinea socială, precum şi să judece toate realităţile umane, în măsura în care o pretind drepturile fundamentale ale persoanei şi mântuirea sufletelor”²⁶⁴⁶.

2033 Magisteriul păstorilor Bisericii în domeniul moral se exercită, în mod obişnuit, în cateheză şi în predici, cu ajutorul operelor teologilor şi ale autorilor spirituali. Astfel s-a transmis din generaţie în generaţie, sub călăuzirea şi supravegherea păstorilor, „tezaurul” moralei creştine, alcătuit dintr-un ansamblu caracteristic de reguli, de porunci şi de virtuţi ce derivă din credinţa în Cristos şi sunt însufleţite de iubire. Această cateheză a luat în mod tradiţional ca bază, pe lângă Crez şi Tatăl nostru, Decalogul, care enunţă principiile vieţii morale valabile pentru toţi oamenii.

2034 Pontiful roman şi episcopii, ca „adevăraţi învăţători, îmbrăcaţi cu autoritatea lui Cristos, vestesc poporului încredinţat lor credinţa pe care trebuie să o îmbrăţişeze şi să o pună în practică”²⁶⁴⁷. Magisteriul ordinar şi universal al Papei şi al episcopilor în comuniune cu el îi învaţă pe credincioşi adevărul ce trebuie să fie crezut, iubirea ce trebuie să fie practicată, fericirea ce trebuie să fie nădăjduită.

2035 Gradul cel mai înalt de participare la autoritatea lui Cristos este asigurat de charisma infailibilităţii. Ea are aceeaşi extindere ca şi tezaurul Revelaţiei divine²⁶⁴⁸; se extinde şi la toate elementele de doctrină, inclusiv morală, fără de care adevărurile mântuitoare ale credinţei nu pot fi păstrate, expuse sau respectate²⁶⁴⁹.

2036 Autoritatea Magisteriului se extinde şi la preceptele specifice ale legii naturale, deoarece respectarea lor, cerută de Creator, este necesară pentru mântuire. Amintind prescripţiile legii naturale, Magisteriul Bisericii exercită o parte esenţială a funcţiei sale profetice de a vesti oamenilor ce sunt ei cu adevărat şi de a le aminti ce trebuie să fie ei în faţa lui Dumnezeu²⁶⁵⁰.

2037 Legea lui Dumnezeu, încredinţată Bisericii, este expusă credincioşilor ca drum al vieţii şi al adevărului. Aşadar credincioşii au dreptul²⁶⁵¹ de a fi instruiţi cu privire la preceptele divine mântuitoare, care purifică judecata şi, prin har, vindecă raţiunea umană rănită. Ei au datoria să respecte constituţiile şi decretele date de autoritatea legitimă a Bisericii. Chiar dacă sunt disciplinare, aceste hotărâri pretind docilitate în iubire.

2038 În opera de învăţare şi aplicare a moralei creştine, Biserica are nevoie de devotamentul păstorilor, de ştiinţa teologilor, de contribuţia tuturor creştinilor şi a oamenilor de bunăvoinţă. Credinţa şi punerea în practică a Evangheliei îi procură fiecăruia o experienţă a vieţii „în Cristos”, care îl luminează şi îl face capabil să aprecieze realităţile divine şi umane după Duhul lui Dumne-zeu²⁶⁵². Astfel, Duhul Sfânt se poate folosi de cei mai umili ca să-i lumineze pe învăţaţi şi pe cei mai înalţi în demnitate.

2039 Slujirile trebuie să se exercite în spirit frăţesc şi de devotament faţă de Biserică, în numele Domnului²⁶⁵³. În acelaşi timp, conştiinţa fiecăruia, în judecata morală asupra propriilor acte personale, trebuie să evite să se închidă în limitele unui punct de vedere individual. Ea trebuie să se deschidă cât mai mult spre considerarea binelui tuturor, aşa cum este exprimat în legea morală, naturală şi revelată, şi, în consecinţă, în legea Bisericii şi în învăţătura autorizată a Magisteriului asupra problemelor morale. Nu se cuvine să fie puse în opoziţie conştiinţa personală şi raţiunea cu legea morală sau cu Magisteriul Bisericii.

2040 Astfel, se poate dezvolta printre creştini un adevărat spirit filial faţă de Biserică. Aceasta este dezvoltarea normală a harului baptismal, care ne-a născut în sânul Bisericii şi ne-a făcut mădulare ale Trupului lui Cristos. În grija sa de mamă, Biserica ne acordă îndurarea lui Dumnezeu, care învinge toate păcatele noastre şi care acţionează îndeosebi în sacramentul Reconcilierii. Ca o mamă plină de grijă, ea ne şi împarte cu dărnicie în Liturgia sa, zi după zi, hrana Cuvântului şi a Euharistiei Domnului.

II. Poruncile Bisericii
2041 Poruncile Bisericii se plasează pe această linie a vieţii morale legate de viaţa liturgică şi care se hrăneşte din ea. Caracterul obligatoriu al acestor legi pozitive promulgate de autorităţile pastorale are ca scop să garanteze credincioşilor un minimum indispensabil în spiritul de rugăciune şi în efortul moral, în creşterea iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele:

2042 Prima poruncă („Să asculţi Sfânta Liturghie în duminici şi sărbători”) cere credincioşilor să participe la celebrarea euharistică la care se adună Comunitatea creştină, în ziua care comemorează Învierea Domnului²⁶⁵⁴.

A doua poruncă („Să-ţi mărturiseşti toate păcatele cel puţin o dată pe an”) asigură pregătirea pentru Euharistie prin primirea sacramentului Reconcilierii, care continuă lucrarea de convertire şi de iertare a Botezului²⁶⁵⁵.

A treia poruncă („Să primeşti Sfânta Împărtăşanie cel puţin de Paşti”) garantează un minimum în primirea Trupului şi Sângelui Domnului în legătură cu sărbătorile pascale, originea şi centrul Liturgiei creştine²⁶⁵⁶.

2043 A patra poruncă („Să sfinţeşti Sărbătorile de poruncă”) completează respectarea duminicii cu participarea la principalele sărbători liturgice, care cinstesc misterele Domnului, pe Fecioara Maria şi pe Sfinăi²⁶⁵⁷.

A cincea poruncă („Să respecţi postul şi abstinenţa prescrise”) asigură timpurile de asceză şi de pocăinţă care ne pregătesc pentru sărbătorile liturgice; ele contribuie la dobândirea stăpânirii asupra instinctelor şi a libertăţii inimii²⁶⁵⁸.

Credincioşii mai au şi obligaţia să se îngrijească, fiecare după posibilităţile sale, de necesităţile materiale ale Bisericii²⁶⁵⁹.
III. Viaţa morală şi mărturia misionară
2044 Fidelitatea celor botezaţi este o condiţie primordială pentru vestirea Evangheliei şi pentru misiunea Bisericii în lume. Pentru a-şi manifesta în faţa oamenilor puterea de adevăr şi de iradiere, mesajul mântuirii trebuie să fie autentificat de mărturia vieţii creştinilor. „Mărturia vieţii creştine şi faptele bune săvârşite cu spirit supranatural au puterea de a-i atrage pe oameni la credinţă şi la Dumnezeu”²⁶⁶⁰.

2045 Pentru că sunt mădulare ale Trupului al cărui Cap este Cristos²⁶⁶¹, creştinii contribuie, prin statornicia convingerilor şi a moravurilor lor, la edificarea Bisericii. Biserica creşte, se dezvoltă şi se extinde prin sfinţenia credincioşilor săi²⁶⁶², „până vom ajunge cu toţii (...) la starea omului desăvârşit, la măsura vârstei plinătăţii lui Cristos” (Ef 4, 13).

2046 Prin viaţa lor de imitare a lui Cristos, creştinii grăbesc venirea Împărăţiei lui Dumnezeu, „Împărăţia adevărului, (...) a dreptăţii (...) şi a păcii”²⁶⁶³. Ei nu-şi neglijează nici obligaţiile pământeşti; credincioşi Învăţătorului lor, le împlinesc cu corectitudine, răbdare şi iubire.

PE SCURT
2047 Viaţa morală este un cult spiritual. Trăirea creştină îşi găseşte hrana în Liturgie şi în celebrarea sacramentelor.

2048 Poruncile Bisericii privesc viaţa morală şi creştină unită cu Liturgia şi hrănindu-se din ea.

2049 Magisteriul păstorilor Bisericii în domeniul moral se exercită, în mod obişnuit, în cateheză şi în predici, pe baza Decalogului care enunţă principiile vieţii morale valabile pentru orice om.

2050 Pontiful roman şi episcopii, ca învăţători autentici, predică Poporului lui Dumnezeu credinţa care trebuie să fie crezută şi aplicată în moravuri. E de competenţa lor şi să se pronunţe în problemele morale care ţin de legea naturală şi de raţiune.

2051 Infailibilitatea Magisteriului păstorilor se extinde la toate elementele de doctrină, inclusiv morală, fără de care adevărurile mântuitoare ale credinţei nu pot fi păstrate, expuse sau respectate.

Cele zece porunci

Exod 20, 2-17 Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, care te-a scos din pământul Egiptului, şi din casa robiei. Să nu ai alţi dumnezei în afară de mine. Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare cu cele ce sunt sus, în cer, şi cu cele ce sunt jos, pe pământ, şi ce cele ce sunt în apele de sub pământ. Să nu te închini lor, nici să nu le slujeşti, căci Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc pe copii pentru vina părinţilor ce mă urăsc, până la al treilea şi al patrulea neam, şi mă milostivesc până la al miilea neam către cei ce mă iubesc şi păzesc poruncile mele. Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert, căci nu va lăsa Domnul nepedepsit pe cel ce ia în deşert numele său. Adu-ţi aminte de ziua sabatului, ca să o sfinţeşti. Şase zile lucrează şi fă-ţi toate treburile, dar a şaptea zi este un sabat pentru Domnul Dumnezeul tău: să nu faci în acea zi nici un lucru: nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici sluga ta, nici slujnica ta, nici boul tău, nici asinul tău, nici orice dobitoc al tău, nici străinul care stă la tine. Căci în şase zile a făcut Domnul cerul şi pământul, marea şi toate cele ce sunt în ele, iar în ziua a şaptea s-a odihnit. De aceea, a binecuvântat Domnul ziua sabatului şi a sfinţit-o. Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământul pe care ţi-l va da Domnul Dumnezeul tău. Să nu ucizi. Să nu săvârşeşti adulter. Să nu furi. Să nu dai mărturie mincinoasă împotriva aproapelui tău. Să nu pofteşti casa aproapelui tău. Să nu pofteşti femeia aproapelui tău, nici sluga lui, nici slujnica lui, nici boul lui, nici asinul lui, şi nimic din ceea ce este al aproapelui tău.

Deuteronom 5, 6-21 Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, care te-a scos din pământul Egiptului şi din casa robiei. Să nu ai alţi dumnezei în afară de mine. Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert... Păzeşte ziua sabatului, ca să o sfinţeşti. Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta. Să nu ucizi. Să nu săvârşeşti adulter. Să nu furi. Să nu dai mărturie mincinoasă împotriva aproapelui tău. Să nu pofteşti femeia aproapelui tău. Să nu doreşti... nimic din ceea ce este al aproapelui tău.

Formula catehetică 1. Eu sunt Domnul Dumnezeul tău: să nu ai alţi dumnezei în afară de mine; să nu-ţi faci chip cioplit ca să te închini lui. 2. Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în zadar. 3. Adu-ţi aminte să sfinţeşti ziua Domnului. 4. Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti mult pe pământ. 5. Să nu ucizi. 6. Să nu faci fapte necurate. 7. Să nu furi. 8. Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău. 9. Să nu pofteşti femeia aproapelui tău. 10. Să nu pofteşti casa aproapelui tău şi nici un lucru ce este al lui.

SECŢIUNEA A DOUA

Cele zece porunci

„Învăţătorule, ce trebuie să fac...?”

2052 „Învăţătorule, ce lucru bun trebuie să fac ca să am viaţa veşnică?” Tânărului care îi pune această întrebare, Isus îi răspunde invocând mai întâi necesitatea de a-l recunoaşte pe Dumnezeu ca „singurul Bun”, ca fiind Binele prin excelenţă şi izvorul oricărui bine. Apoi, Isus îi spune: „Dacă vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile”. Şi îi citează interlocutorului său normele care privesc iubirea aproapelui: „Să nu ucizi, să nu săvârşeşti adulter, să nu furi, să nu dai mărturie falsă, cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta”. În sfârşit, Isus rezumă aceste porunci într-o formulare pozitivă: „Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Mt 19, 16-19).

2053 La acest prim răspuns, adaugă un al doilea: „Dacă vrei să fii desăvârşit, du-te, vinde tot ce ai, dăruieşte săracilor şi vei avea comoară în ceruri; apoi vino şi urmează-mă” (Mt 19, 21). Acesta nu-l anulează pe cel dintâi. Urmarea lui Isus Cristos cuprinde împlinirea poruncilor. Legea nu este abolită²⁶⁶⁴, ci omul este invitat să o regăsească în Persoana Învăţătorului său, care este împlinirea ei desăvârşită. În cele trei Evanghelii sinoptice, chemarea lui Isus adresată tânărului bogat, de a-l urma cu ascultare de ucenic şi în respectarea poruncilor, se alătură chemării la sărăcie şi la curăţie²⁶⁶⁵. Sfaturile evanghelice nu pot fi separate de porunci.

2054 Isus a reluat cele zece porunci, dar a arătat puterea Duhului lucrând în litera lor. El a predicat „dreptatea care o întrece pe cea a cărturarilor şi a fariseilor” (Mt 5, 20), ca şi pe cea a păgânilor²⁶⁶⁶. A pus în lumină toate exigenţele poruncilor. „Aţi auzit că s-a zis celor de demult: «Să nu ucizi...» Eu însă vă spun: oricine se mânie pe fratele său va fi vrednic de judecată” (Mt 5, 21-22).

2055 Când i se pune întrebarea: „Care este cea mai mare poruncă din Lege?” (Mt 22, 36), Isus răspunde: „Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău. Aceasta este cea mai mare şi cea dintâi poruncă. Iar a doua este asemenea cu aceasta: Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi Prorocii” (Mt 22, 37-40)²⁶⁶⁷. Decalogul trebuie să fie interpretat în lumina acestei duble şi unice porunci a iubirii, plinătate a Legii:

Poruncile: să nu săvârşeşti adulter; să nu ucizi; să nu furi; să nu mărturiseşti strâmb; să nu pofteşti, şi orice altă poruncă, se cuprind în aceste cuvinte: Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Iubirea nu face rău aproapelui; iubirea este deci plinătatea legii (Rom 13, 9-10).
Decalogul în Sfânta Scriptură
2056 Cuvântul „decalog” înseamnă literal „zece cuvinte” (Ex 34, 28; Dt 4, 13; 10, 4). Dumnezeu a revelat aceste „zece cuvinte” poporului său pe muntele cel sfânt. Le-a scris „cu degetul său” (Ex 31, 18; Dt 5, 22), spre deosebire de celelalte precepte scrise de Moise²⁶⁶⁸. Ele sunt cuvinte ale lui Dumnezeu prin excelenţă. Ne sunt transmise în cartea Exodului²⁶⁶⁹ şi în cea a Deuteronomului²⁶⁷⁰. Încă din Vechiul Testament, cărţile sfinte fac referinţă la cele „zece cuvinte”²⁶⁷¹, dar sensul lor deplin va fi revelat în Noul Legământ în Isus Cristos.

2057 Decalogul este cuprins mai întâi în contextul Exodului, care este marele eveniment eliberator al lui Dumnezeu în centrul Vechiului Legământ. Fie că sunt formulate ca precepte negative, adică interdicţii, fie ca porunci pozitive (cum ar fi: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta”), cele „zece cuvinte” arată condiţiile unei vieţi eliberate de robia păcatului. Decalogul este o cale a vieţii:

Dacă îl iubeşti pe Dumnezeul tău, dacă umbli pe căile lui, dacă păzeşti poruncile lui, legile lui şi rânduielile lui, vei trăi şi te vei înmulţi (Dt 30, 16).

Această putere eliberatoare a Decalogului apare, de exemplu, în porunca despre odihna sabatului, destinată în egală măsură străinilor şi sclavilor:

Aminteşte-ţi că erai rob în ţara Egiptului şi Domnul Dumnezeul tău te-a scos de acolo cu mână tare şi braţ întins (Dt 5, 15).

2058 Cele „zece cuvinte” rezumă şi proclamă Legea lui Dumnezeu: „Cuvintele acestea le-a grăit Domnul către toată adunarea voastră, pe munte, din mijlocul focului, al norului şi al întunericului, cu glas de tunet, şi altceva n-a mai grăit şi le-a scris pe două lespezi de piatră şi mi le-a dat” (Dt 5, 22). Iată de ce aceste două table sunt numite „Mărturia” (Ex 25, 16). Într-adevăr, ele conţin clauzele Legământului încheiat între Dumnezeu şi poporul său. Aceste „table ale mărturiei” (Ex 31, 18; 32, 15; 34, 29) trebuie să fie aşezate în „chivot” (Ex 25, 16; 40, 1-2).

2059 Cele „zece cuvinte” sunt rostite de Dumnezeu în cadrul unei teofanii („Pe munte, în mijlocul focului, Domnul v-a vorbit faţă către faţă”: Dt 5, 4). Ele aparţin revelaţiei pe care Dumnezeu o face manifestându-se pe sine şi gloria sa. Dăruirea poruncilor este dăruirea lui Dumnezeu Însuşi şi a sfintei sale voinţe. Făcându-şi cunoscută voinţa, Dumnezeu se revelează poporului său.

2060 Darul poruncilor şi al Legii face parte din Legământul pecetluit de Dumnezeu cu ai săi. Conform cărţii Exodului, revelaţia celor „zece cuvinte” este dăruită între propunerea Legământului²⁶⁷² şi încheierea lui²⁶⁷³, după ce poporul s-a angajat să „facă” tot ceea ce spusese Domnul şi să „asculte” de el (Ex 24, 7). Decalogul nu este transmis decât după reamintirea Legământului („Domnul Dumnezeul nostru a încheiat cu noi un Legământ pe Horeb”: Dt 5, 2).

2061 Poruncile îşi primesc semnificaţia deplină în interiorul Legământului. Conform Scripturii, comportamentul moral al omului îşi primeşte întregul sens în şi prin Legământ. Primul din cele „zece cuvinte” aminteşte iniţiativa de iubire a lui Dumnezeu pentru poporul său:

Deoarece, ca pedeapsă pentru păcat, s-a trecut din paradisul libertăţii în robia acestei lumi, prima frază a Decalogului, primul cuvânt al poruncilor lui Dumnezeu, se referă la libertate: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, care te-a scos din pământul Egiptului, din casa robiei” (Ex 20, 2; Dt 5, 6)²⁶⁷⁴.

2062 Poruncile propriu-zise vin în al doilea rând; ele exprimă ce implică apartenenţa la Dumnezeu instituită prin Legământ. Existenţa morală este răspuns la iniţiativa de iubire a Domnului. Ea este recunoştinţă, cinstire a lui Dumnezeu şi cult de mulţumire. Este cooperare la planul pe care Dumnezeu îl urmăreşte în istorie.

2063 Legământul şi dialogul dintre Dumnezeu şi om sunt atestate şi de faptul că toate obligaţiile sunt enunţate la persoana întâi („Eu sunt Domnul...”) şi adresate unui alt subiect („Tu...”). În toate poruncile lui Dumnezeu există un pronume personal la singular, care îl desemnează pe destinatar. Dumnezeu îşi face cunoscută întregului popor voinţa şi, în acelaşi timp, fiecăruia în parte:

Domnul a poruncit iubirea faţă de Dumnezeu şi a învăţat dreptatea faţă de aproapele, pentru ca omul să nu fie nici nedrept, nici nevrednic de Dumnezeu. Astfel, prin Decalog, Dumnezeu l-a pregătit pe om să devină prietenul său şi să fie o inimă cu aproapele său. (...) Cuvintele Decalogului rămân valabile şi pentru noi. Departe de a fi abolite, ele au dobândit plinătate de sens şi dezvoltare prin venirea Domnului în trup²⁶⁷⁵.

Decalogul în Tradiţia Bisericii

2064 Fidelă Scripturii şi urmând exemplul lui Isus, Tradiţia Bisericii i-a recunoscut Decalogului o importanţă şi o semnificaţie primordială.

2065 Începând de la Sfântul Augustin, cele „zece porunci” au un loc preponderent în cateheza viitorilor botezaţi şi a credincioşilor. În secolul al XV-lea apare obiceiul să se exprime preceptele Decalogului în formule rimate, uşor de memorat şi pozitive. Ele se mai folosesc şi astăzi. Adesea catehismele Bisericii au expus morala creştină urmând ordinea celor „zece porunci”.

2066 Împărţirea şi numerotarea poruncilor a variat în cursul istoriei. Acest catehism respectă împărţirea poruncilor stabilită de Sfântul Augustin şi devenită tradiţională în Biserica Catolică. Este aceeaşi ca a confesiunilor luterane. Părinţii greci au făcut o împărţire puţin diferită, care se regăseşte în Bisericile Ortodoxe şi în comunităţile reformate.

2067 Cele zece porunci enunţă cerinţele iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Primele trei se referă, în principal, la iubirea faţă de Dumnezeu, iar celelalte şapte, la iubirea faţă de aproapele.

După cum iubirea cuprinde două porunci la care Domnul raportează toată Legea şi Profeţii, (...) la fel, şi cele zece porunci sunt împărţite în două table. Trei au fost scrise pe o tablă şi şapte pe cealaltă²⁶⁷⁶.

2068 Conciliul Tridentin învaţă că cele zece porunci îi obligă pe creştini şi că omul îndreptăţit trebuie şi el să le respecte²⁶⁷⁷. Iar Conciliul al II-lea din Vatican afirmă: „Episcopii, în calitate de urmaşi ai Apostolilor, primesc de la Domnul (...) misiunea de a învăţa toate neamurile şi de a predica Evanghelia la toată făptura, pentru ca toţi oamenii, prin credinţă, Botez şi împlinirea poruncilor, să ajungă la mântuire”²⁶⁷⁸.

Unitatea Decalogului
2069 Decalogul formează un întreg de nedespărţit. Fiecare „cuvânt” trimite la fiecare dintre celelalte şi la toate; ele se condiţionează reciproc. Cele două Table se luminează una pe cealaltă; ele formează o unitate organică. A nu respecta o poruncă înseamnă a le încălca pe toate celelalte²⁶⁷⁹. Nu-i putem cinsti pe alţii fără a-l binecuvânta pe Dumnezeu, Creatorul lor. Nu ne putem închina lui Dumnezeu fără a-i iubi pe toţi oamenii, făpturile lui. Decalogul unifică viaţa teologală şi viaţa socială a omului.

Decalogul şi legea naturală

2070 Cele zece porunci aparţin revelaţiei lui Dumnezeu. În acelaşi timp, ele ne învaţă adevărata umanitate a omului. Pun în lumină îndatoririle esenţiale şi deci, indirect, drepturile fundamentale, inerente naturii persoanei umane. Decalogul conţine o expresie privilegiată a „legii naturale”:

Încă de la început, Dumnezeu sădise în inimile oamenilor preceptele legii naturale. Apoi s-a mulţumit să le reamintească. Acesta a fost Decalogul²⁶⁸⁰.

2071 Deşi sunt accesibile şi raţiunii singure, poruncile Decalogului au fost revelate. Pentru a ajunge la o cunoaştere completă şi sigură a exigenţelor legii naturale, firea omenească păcătoasă avea nevoie de această revelaţie:

O expunere completă a poruncilor Decalogului s-a dovedit necesară în starea de păcat, din cauza întunecării luminii raţiunii şi a devierii voinţei²⁶⁸¹.

Noi cunoaştem poruncile lui Dumnezeu prin revelaţia divină care ne este propusă în Biserică şi prin glasul conştiinţei morale.

Obligativitatea Decalogului
2072 Deoarece exprimă îndatoririle fundamentale ale omului faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, cele zece porunci revelează, în conţinutul lor primordial, obligaţii grave. Ele sunt fundamental imuabile, iar obligativitatea lor este valabilă întotdeauna şi pretutindeni. Nimeni nu poate scuti de ele. Cele zece porunci sunt întipărite de Dumnezeu în inima fiinţei umane.

2073 Ascultarea faţă de porunci implică şi obligaţii a căror materie este în sine uşoară. Astfel, jignirea prin cuvinte este oprită de porunca a cincea, dar ea nu poate fi o greşeală gravă decât în funcţie de împrejurări sau de intenţia celui care o face.

„Fără mine nu puteţi face nimic”
2074 Isus spune: „Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în mine şi Eu în el, acela aduce roade multe; căci fără mine nu puteţi face nimic” (In 15, 5). Rodul evocat în aceste cuvinte este sfinţenia unei vieţi devenite rodnică prin unirea cu Cristos. Când credem în Isus Cristos, ne împărtăşim din tainele lui şi păzim poruncile lui, Mântuitorul însuşi vine să-i iubească în noi pe Tatăl său şi pe fraţii săi, pe Tatăl nostru şi pe fraţii noştri. Persoana sa devine, mulţumită Duhului, regula vie şi lăuntrică a acţiunii noastre. „Aceasta este porunca mea: să vă iubiţi unii pe alţii, aşa cum v-am iubit Eu pe voi” (In 15, 12).