Secţiunea îNTÎI

PE SCURT
1743 ”Dumnezeu l-a lăsat pe om în mâna sfatului lui” (Sir 15, 14), ca el să se poată uni liber cu Creatorul său şi să ajungă astfel la desăvârşirea fericită²⁴⁵⁶.

1744 Libertatea este puterea de a acţiona sau a nu acţiona şi de a săvârşi astfel, de la sine, fapte libere. Libertatea îşi atinge desăvârşirea atunci când este orientată spre Dumnezeu, Binele suprem.

1745 Libertatea caracterizează actele propriu-zis umane. Ea îl face pe om răspunzător de faptele săvârşite voit. Acţiunea sa deliberată îi aparţine ca proprie.
1746 Imputabilitatea unei fapte sau răspunderea pentru ea poate fi micşorată sau anulată de neştiinţă, violenţă, teamă şi de alţi factori psihici sau sociali.

1747 Dreptul la exercitarea libertăţii este o exigenţă inseparabilă de demnitatea omului, în special, în domeniul religios şi moral. Dar exercitarea libertăţii nu implică dreptul presupus de a spune şi de a face orice.

1748 „Pentru libertate ne-a făcut Cristos liberi” (Gal 5, 1).

ARTICOLUL 4

Moralitatea actelor umane
1749 Libertatea face din om un subiect moral. Când se comportă în mod liber, se poate spune că omul este părintele faptelor sale. Actele umane, adică liber alese ca urmare a unei judecăţi a conştiinţei, sunt calificabile din punct de vedere moral. Ele sunt bune sau rele.
I. Izvoarele moralităţii
1750 Moralitatea actelor umane depinde:

─ de obiectul ales;

─ de scopul urmărit sau de intenţie;

─ de împrejurările acţiunii.

Obiectul, intenţia şi împrejurările alcătuiesc „izvoarele”, sau elementele constitutive, ale moralităţii actelor umane.

1751 Obiectul ales este un bine spre care se îndreaptă voinţa, în mod deliberat. El este materia actului uman. Obiectul ales specifică din punct de vedere moral actul voinţei, după cum raţiunea îl recunoaşte şi îl consideră conform sau nu cu adevăratul bine. Normele obiective ale moralităţii enunţă ordinea raţională a binelui şi răului, atestată de conştiinţă.

1752 Faţă de obiect, intenţia este pusă de către subiectul care acţionează. Pentru că ea este izvorul voluntar al acţiunii şi o determină prin scop, intenţia este un element esenţial în calificarea morală a acţiunii. Scopul este termenul prim al intenţiei şi desemnează ţelul urmărit în acţiune. Intenţia este o mişcare a voinţei spre scop; ea priveşte capătul acţiunii. Ea este orientarea spre binele aşteptat de la acţiunea întreprinsă. Ea nu se limitează la direcţia acţiunilor noastre personale, ci poate orândui spre acelaşi scop acţiuni multiple; ea poate orienta întreaga viaţă spre scopul ultim. De exemplu, un serviciu făcut are ca scop ajutorarea aproapelui, dar poate fi inspirat, în acelaşi timp, de iubirea lui Dumnezeu ca scop ultim al tuturor faptelor noastre. Aceeaşi acţiune poate fi inspirată şi de mai multe intenţii, ca aceea de a face un serviciu pentru a obţine o favoare sau pentru a se făli cu el.

1753 O intenţie bună (de exemplu, ajutorarea aproapelui) nu face bun şi nici drept un comportament în sine incorect (ca minciuna şi bârfa). Scopul nu scuză mijloacele. Astfel, nu se poate justifica osândirea unui nevinovat ca mijloc legitim de a salva poporul. Dimpotrivă, prezenţa unei intenţii rele (cum ar fi slava deşartă) face să fie rău un act care, în sine, poate fi bun (cum ar fi pomana)²⁴⁵⁷.

1754 Împrejurările, inclusiv urmările lor, sunt elementele secundare ale unui act moral. Ele contribuie la sporirea sau la micşorarea bunătăţii sau răutăţii morale a actelor umane (de exemplu, cuantumul unui furt). Ele pot şi să scadă sau să sporească răspunderea autorului (comportarea într-un anumit fel de frica morţii). Împrejurările nu pot în sine să modifice calitatea morală a actelor înseşi; ele nu pot face nici bună, nici dreaptă o acţiune rea în sine.
II. Actele bune şi actele rele
1755 Actul bun din punct de vedere moral presupune simultan bunătatea obiectului, a scopului şi a împrejurărilor. Un scop rău alterează acţiunea, chiar dacă obiectul ei este bun în sine (cum ar fi rugăciunea şi postul „pentru a fi văzuţi de oameni”: Mt 6, 5).

Obiectul alegerii poate singur să vicieze o întreagă acţiune. Există comportamente concrete ─ cum ar fi desfrânarea ─, a căror alegere este întotdeauna greşită, pentru că această alegere a lor presupune o dezordine a voinţei, adică un rău moral.

1756 Aşadar este greşit să se judece moralitatea actelor umane luând în considerare numai intenţia care le inspiră, sau împrejurările (mediu, presiune socială, constrângere sau necesitatea de a acţiona etc.) care constituie cadrul lor. Există acte care, prin sine şi în sine, independent de împrejurări şi intenţii, sunt întotdeauna nepermise din cauza obiectului lor: astfel sunt blasfemia şi sperjurul, omuciderea şi adulterul. Nu este permis să se facă răul ca să rezulte un bine.

PE SCURT
1757 Obiectul, intenţia şi împrejurările sunt cele trei „izvoare” ale moralităţii actelor umane.

1758 Obiectul ales specifică din punct de vedere moral actul voinţei, după cum raţiunea îl recunoaşte şi îl consideră bun sau rău.

1759 ”Nu se poate justifica o faptă rea făcută cu o intenţie bună”²⁴⁵⁸. Scopul nu scuză mijloacele.

1760 Actul moral bun presupune simultan bunătatea obiectului, a scopului şi a împrejurărilor.

1761 Există comportamente concrete, a căror alegere este întotdeauna greşită, pentru că această alegere a lor presupune o dezordine a voinţei, adică un rău moral. Nu este permis să se facă răul ca să rezulte un bine.


ARTICOLUL 5

Moralitatea pasiunilor

1762 Persoana umană se îndreaptă spre fericire prin actele sale deliberate: pasiunile sau sentimentele pe care le încearcă pot să predispună sau să contribuie la aceasta.

I. Pasiunile
1763 Termenul de „pasiuni” aparţine patrimoniului creştin. Prin sentimente sau pasiuni se înţeleg emoţiile sau mişcările sensibilităţii, care înclină spre a acţiona sau a nu acţiona ţinând seama de ceea ce este simţit sau imaginat ca bun sau ca rău.

1764 Pasiunile sunt componente naturale ale psihicului uman, ele constituie locul de trecere şi asigură legătura între viaţa sensibilă şi viaţa spiritului. Cristos Domnul desemnează inima omului ca izvorul din care se naşte mişcarea pasiunilor²⁴⁵⁹.

1765 Pasiunile sunt numeroase. Pasiunea fundamentală este iubirea provocată de atracţia binelui. Iubirea determină dorinţa binelui absent şi speranţa de a-l obţine. Această mişcare se încheie în plăcerea şi în bucuria binelui posedat. Teama de rău cauzează ura, aversiunea şi frica faţă de răul care vine. Acestă mişcare se încheie în tristeţea răului prezent sau în mânia care i se opune.
1766 „A iubi înseamnă a vrea binele cuiva”²⁴⁶⁰. Toate celelalte afecţiuni îşi au izvorul în această mişcare originară a inimii omului către bine. Nu este iubit decât binele²⁴⁶¹. „Pasiunile sunt rele, dacă iubirea este rea, şi bune, dacă iubirea este bună”²⁴⁶².
II. Pasiunile şi viaţa morală
1767 În sine, pasiunile nu sunt nici bune, nici rele. Ele nu primesc o calitate morală decât în măsura în care depind efectiv de raţiune şi de voinţă. Pasiunile sunt numite voluntare „fie pentru că sunt comandate de voinţă, fie pentru că voinţa nu li se opune”²⁴⁶³. Reglarea pasiunilor de către raţiune e proprie perfecţiunii binelui moral sau uman²⁴⁶⁴.

1768 Nu marile sentimente hotărăsc moralitatea sau sfinţenia persoanelor; ele sunt rezervorul inepuizabil de imagini şi afecte în care se exprimă viaţa morală. Pasiunile sunt bune din punct de vedere moral când contribuie la o acţiune bună şi rele în caz contrar. Voinţa dreaptă orientează spre bine şi spre fericire mişcările sensibile pe care şi le asumă; voinţa rea cedează pasiunilor dezordonate şi le intensifică. Emoţiile şi sentimentele pot fi asumate în virtuţi sau pervertite în vicii.

1769 În viaţa creştină, Duhul Sfânt însuşi îşi împlineşte lucrarea mobilizând întreaga fiinţă împreună cu durerile, temerile şi tristeţile ei, aşa cum se vede în Agonia şi Pătimirea Domnului. În Cristos, sentimentele umane îşi pot dobândi desăvârşirea în iubirea şi fericirea divină.

1770 Desăvârşirea morală este ca omul să nu fie îndemnat spre bine numai de voinţă, ci şi de apetitul său sensibil, după cum spune psalmul: „Inima mea şi trupul meu tresaltă de bucurie în Dumnezeul cel viu” (Ps 84, 3).

PE SCURT
1771 Termenul de „pasiuni” desemnează afectele sau sentimentele. Prin emoţiile sale, omul presimte binele şi bănuieşte răul.

1772 Pasiunile principale sunt iubirea şi ura, dorinţa şi frica, bucuria, tristeţea şi mânia.

1773 În pasiuni, ca mişcări ale sensibilităţii, nu există nici bine, nici rău moral. Dar după cum depind sau nu de raţiune şi voinţă, există în ele bine sau rău moral.

1774 Emoţiile şi sentimentele pot fi asumate în virtuţi sau pervertite în vicii.

1775 Desăvîrşirea binelui moral este ca omul să nu fie mişcat spre bine numai de voinţă, ci şi de „inima” sa.

ARTICOLUL 6

Conştiinţa morală

1776 „În adâncul conştiinţei, omul descoperă o lege pe care nu şi-o dă el însuşi, dar căreia trebuie să i se supună şi al cărei glas, chemându-l neîncetat să iubească şi să facă binele şi să evite răul, răsună la momentul potrivit în urechea inimii. (...) Căci omul are în inimă o lege scrisă de Dumnezeu. (...) Conştiinţa este nucleul cel mai tainic şi sanctuarul omului, unde omul se află singur cu Dumnezeu, al cărui glas îi răsună în străfunduri”²⁴⁶⁵.

I. Judecata de conştiinţă
1777 Prezentă în conştiinţa persoanei, conştiinţa morală²⁴⁶⁶ îi porunceşte, la momentul potrivit, să împlinească binele şi să evite răul. Ea judecă şi alegerile concrete, încuviinţându-le pe cele care sunt bune, denunţându-le pe cele care sunt rele²⁴⁶⁷. Ea confirmă autoritatea adevărului, prin referinţă la Binele suprem: persoana umană simte atracţia acestui bine şi îi acceptă poruncile. Când ascultă de conştiinţa morală, omul prudent îl poate auzi pe Dumnezeu care vorbeşte.

1778 Conştiinţa morală este o judecată a raţiunii, prin care persoana umană recunoaşte calitatea morală a unui act concret pe care intenţionează să-l facă, este pe cale să-l ducă la îndeplinire sau l-a împlinit. În tot ceea ce spune şi face, omul trebuie să urmeze cu fidelitate ceea ce ştie că este just şi drept. Prin judecata conştiinţei sale, omul percepe şi recunoaşte prescripţiile legii divine:

Conştiinţa este o lege a spiritului nostru, dar care îl depăşeşte, care ne dă porunci, care semnifică răspundere şi datorie, teamă şi speranţă. (...) Ea este mesagera Aceluia care, în lumea naturală ca şi în cea a harului, ne vorbeşte prin văl, ne învaţă şi ne conduce. Conştiinţa este cea dintâi între toţi vicarii lui Cristos²⁴⁶⁸.
1779 Este important pentru fiecare să-şi fie destul de prezent sieşi ca să-şi înţeleagă şi să-şi urmeze glasul conştiinţei. Această cerinţă de interioritate este cu atât mai necesară cu cât viaţa ne expune adesea la sustragerea de la orice reflecţie, examinare sau introspecţie:

Întoarce-te la conştiinţa ta, întreab-o. (...) Întoarceţi-vă, fraţilor, înlăuntrul vostru şi, în tot ceea ce faceţi, priviţi-l pe Martor, pe Dumnezeu²⁴⁶⁹.

1780 Demnitatea persoanei umane implică şi pretinde rectitudinea conştiinţei morale. Conştiinţa morală cuprinde perceperea principiilor moralităţii (synderesis), aplicarea lor în împrejurările date printr-o discernere practică a motivelor şi a bunurilor şi, în concluzie, judecata asupra actelor concrete care trebuie să fie săvârşite sau au fost săvârşite. Adevărul despre binele moral, declarat în legea raţiunii, este recunoscut practic şi concret de judecata prudentă a conştiinţei. Se numeşte prudent omul care alege conform acestei judecăţi.

1781 Conştiinţa permite asumarea răspunderii pentru actele săvârşite. Dacă omul comite răul, judecata dreaptă a conştiinţei poate rămâne în el ca martoră a adevărului universal al binelui şi, în acelaşi timp, a răutăţii alegerii sale personale. Verdictul judecăţii conştiinţei rămâne un zălog al speranţei şi al îndurării. Dovedind greşeala comisă, el aminteşte iertarea care trebuie să fie cerută, binele care trebuie să fie încă făcut şi virtutea ce trebuie să fie cultivată fără încetare cu harul lui Dumnezeu:

În faţa lui Dumnezeu se va linişti inima noastră, fiindcă, dacă ne osândeşte inima noastră, Dumnezeu este mai mare decât inima noastră şi le ştie pe toate (1 In 3, 19-20).

1782 Omul are dreptul să acţioneze în conştiinţă şi libertate, pentru a lua personal decizii morale. „Omul nu trebuie să fie silit să acţioneze împotriva conştiinţei sale, nici nu trebuie să fie împiedicat să acţioneze conform conştiinţei sale, mai ales în domeniul religios”²⁴⁷⁰.

II. Formarea conştiinţei
1783 Conştiinţa trebuie să fie informată şi judecata morală să fie luminată. O conştiinţă bine formată este dreaptă şi veridică. Ea îşi formulează judecăţile urmând raţiunea, conform adevăratului bine voit de înţelepciunea Creatorului. Educaţia conştiinţei este indispensabilă unor oameni supuşi influenţelor negative şi ispitiţi de păcatul de a-şi prefera judecata proprie şi de a respinge învăţăturile autorizate.

1784 Educarea conştiinţei este o obligaţie pentru întreaga viaţă. Încă din primii ani, ea îl trezeşte pe copil la cunoaşterea şi practicarea legii interioare recunoscute de conştiinţa morală. O educaţie prudentă învaţă virtutea; ea apără sau vindecă de teamă, de egoism şi de orgoliu, de resentimentele vinovăţiei şi de atitudinile de complezenţă, născute din slăbiciune şi din greşelile omeneşti. Educaţia conştiinţei garantează libertatea şi dă naştere la pacea inimii.

1785 În formarea conştiinţei, Cuvântul lui Dumnezeu este lumină pentru calea noastră; trebuie să-l asimilăm în credinţă şi rugăciune şi să-l punem în aplicare. Mai trebuie şi să ne examinăm conştiinţa raportându-ne la Crucea Domnului. Suntem sprijiniţi de darurile Duhului Sfânt, ajutaţi de mărturia sau de sfaturile altuia şi călăuziţi de învăţătura autorizată a Bisericii²⁴⁷¹.
III. A alege după conştiinţă
1786 Aflată în faţa unei alegeri morale, conştiinţa poate emite fie o judecată dreaptă în acord cu raţiunea şi cu legea divină, fie, dimpotrivă, o judecată greşită, care se îndepărtează de acestea.

1787 Omul se confruntă uneori cu situaţii care fac judecata morală mai puţin sigură şi hotărârea dificilă. Însă el trebuie să caute întotdeauna ceea ce este drept şi bun şi să descopere voinţa lui Dumnezeu exprimată în legea divină.

1788 În acest scop, omul se străduieşte să interpreteze datele experienţei şi semnele timpului mulţumită virtuţii prudenţei, sfaturilor persoanelor cu experienţă şi ajutorului Duhului Sfânt şi al darurilor lui.

1789 În orice caz se pot aplica unele reguli:

─ Niciodată nu este permis să se facă rău ca să urmeze un bine.

─ „Regula de aur”: „Toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi lor” (Mt 7, 12)²⁴⁷².

─ Caritatea trece întotdeauna prin respectul faţă de aproapele şi de conştiinţa lui: „Păcătuind împotriva fraţilor şi lovind conştiinţa lor, (...) păcătuiţi faţă de Cristos” (1 Cor 8, 12). „Bine este să nu (...) faci ceva de care fratele tău se poticneşte, se sminteşte sau slăbeşte” (Rom 14, 21).
IV. Judecata eronată
1790 Omul trebuie să se supună întotdeauna judecăţii sigure a conştiinţei sale. Dacă ar acţiona deliberat împotriva acesteia din urmă, s-ar osândi singur.

Dar se poate întâmpla ca această conştiinţă morală să se afle în neştiinţă şi să emită judecăţi eronate cu privire la acte viitoare sau deja comise.

1791 Această neştiinţă poate fi adesea imputabilă răspunderii personale. Aceasta se întâmplă „când omul se îngrijeşte prea puţin să caute adevărul şi binele şi când conştiinţa este orbită treptat de obişnuinţa păcatului”²⁴⁷³. În acest caz, persoana este vinovată de răul pe care-l comite.

1792 Necunoaşterea lui Cristos şi a Evangheliei lui, exemplul rău dat de alţii, robia pasiunilor, pretenţia unei autonomii prost înţelese a conştiinţei, refuzarea autorităţii Bisericii şi a învăţăturii ei, lipsa convertirii şi a dragostei pot fi la originea deviaţiilor de judecată în conduita morală.

1793 Dacă, dimpotrivă, ignoranţa este invincibilă, sau judecata eronată este fără răspundere din partea subiectului moral, răul comis de persoană nu i se poate imputa. Însă nu rămâne în mai mică măsură un rău, o lipsă, o dezordine. Aşadar trebuie lucrat pentru corectarea erorilor conştiinţei morale.

1794 Conştiinţa bună şi curată este luminată de credinţa sinceră. Căci dragostea provine în acelaşi timp „din inimă curată, din cuget bun şi din credinţă nefăţarnică” (1 Tim 1, 5)²⁴⁷⁴:

Cu cât prevalează conştiinţa dreaptă, cu atât persoanele şi grupurile evită arbitrariul şi caută să se conformeze normelor obiective ale moralităţii²⁴⁷⁵.
PE SCURT
1795 ”Conştiinţa este nucleul cel mai tainic şi sanctuarul omului, unde omul se află singur cu Dumnezeu, al cărui glas îi răsună în străfunduri”²⁴⁷⁶.

1796 Conştiinăa morală este o judecată a raţiunii prin care omul recunoaşte calitatea morală a unui act concret.

1797 Pentru omul care a săvârşit răul, verdictul conştiinţei sale rămâne un zălog al convertirii şi speranţei.

1798 O conştiinţă bine formată este dreaptă şi veridică. Ea îşi formulează judecăţile urmând raţiunea, conform adevăratului bine voit de înţelepciunea Creatorului. Fiecare trebuie să-şi dobândească mijloacele de formare a conştiinţei proprii.

1799 Pusă în faţa unei alegeri morale, conştiinţa poate să emită fie o judecată dreaptă, în acord cu raţiunea şi cu legea divină, fie, dimpotrivă, o judecată eronată, care se îndepărtează de ele.

1800 Fiinţa umană trebuie întotdeauna să asculte de judecata sigură a conştiinţei sale.

1801 Conştiinţa morală poate rămâne în ignoranţă sau poate emite judecăţi eronate. Această ignoranţă sau aceste erori nu sunt întotdeauna lipsite de vină.

1802 Cuvântul lui Dumnezeu este lumină pentru paşii noştri. Trebuie să ni-l însuşim în credinţă şi rugăciune şi să-l punem în practică. Aşa se formează conştiinţa morală.

ARTICOLUL 7

Virtuţile

1803 „Câte sunt adevărate, câte sunt de cinste, câte sunt drepte, câte curate, câte sunt vrednice de iubit, câte sunt cu nume bun, orice virtute şi orice laudă, la acestea să vă fie gândul” (Fil 4, 8).

Virtutea este o dispoziţie firească şi fermă de a face binele. Ea permite persoanei nu numai să facă fapte bune, ci şi să dea ce are mai bun din sine. Persoana virtuoasă tinde spre bine cu toate forţele ei sensibile şi spirituale. Ea urmăreşte şi alege binele prin acţiuni concrete.

Scopul unei vieţi virtuoase este de a deveni asemenea lui Dumnezeu²⁴⁷⁷.
I. Virtuţile umane
1804 Virtuţile umane sunt atitudini ferme, dispoziţii stabile, perfecţiuni devenite obişnuinţe ale inteligenţei şi ale voinţei, care ne orânduiesc faptele, ordonându-ne pasiunile şi conducându-ne comportamentul după raţiune şi credinţă. Ele dobândesc uşurinţă, stăpânire de sine şi bucurie pentru a duce o viaţă bună din punct de vedere moral. Omul virtuos este acela care practică în mod liber binele. Virtuţile morale sunt dobândite în mod uman. Ele sunt fructele şi germenii actelor morale bune; ele dispun toate capacităţile fiinţei umane pentru a intra în comuniune cu iubirea divină.
Caracterul deosebit al virtuţilor cardinale

1805 Patru virtuţi joacă un rol de pivot (lat. cardo). De aceea, se numesc „cardinale”: toate celelalte se grupează în jurul lor. Acestea sunt: prudenţa, dreptatea, tăria şi cumpătarea. „De iubeşte cineva dreptatea, ostenelile înţelepciunii rodesc sfinte virtuţi, căci ea îl învaţă cumpătarea şi prudenţa, dreptatea şi tăria” (Înţ 8, 7). Sub alte nume, aceste virtuţi sunt lăudate în numeroase pasaje din Scriptură.

1806 Prudenţa este virtutea care dispune raţiunea practică să discearnă în orice împrejurare adevăratul nostru bine şi să aleagă mijloacele potrivite pentru a-l înfăptui. „Omul înţelept îşi veghează paşii” (Prov 14, 15). „Fiţi cumpătaţi şi treji, pentru rugăciuni” (1 Pt 4, 7). Prudenţa este „dreapta regulă a acţiunii”, scrie Sfântul Toma²⁴⁷⁸ după Aristotel. Ea nu trebuie să se confunde nici cu timiditatea sau cu frica, nici cu făţărnicia sau cu disimularea. Este numită auriga virtutum, „vizitiul virtuţilor”: ea conduce celelalte virtuţi, indicându-le norma şi măsura. Prudenţa este aceea care călăuzeşte în mod nemijlocit judecata de conştiinţă. Omul prudent decide şi îşi orânduieşte comportamentul după această judecată. Datorită acestei virtuţi aplicăm fără eroare principiile morale la cazurile particulare şi înlăturăm îndoielile cu privire la binele pe care trebuie să-l facem şi la răul pe care trebuie să-l evităm.

1807 Dreptatea este virtutea morală ce constă în voinţa neschimbătoare şi fermă de a da lui Dumnezeu şi aproapelui ceea ce li se cuvine. Dreptatea faţă de Dumnezeu este numită „virtutea religiei”. Faţă de oameni, ea dispune la respectarea drepturilor fiecăruia şi la stabilirea în cadrul relaţiilor dintre oameni a armoniei care promovează echitatea faţă de persoane şi de binele comun. Omul drept, evocat adesea în Sfânta Scriptură, se distinge prin dreptatea constantă a gândurilor sale şi prin corectitudinea comportamentului său faţă de aproapele. „Nici să nu-l părtineşti pe cel sărac şi nici de cel puternic să nu te sfieşti, ci cu dreptate să-l judeci pe aproapele tău” (Lev 19, 15). „Stăpânilor, daţi slugilor voastre ce este drept şi potrivit, ştiind că şi voi aveţi un Stăpân în cer” (Col 4, 1).

1808 Tăria este virtutea morală care în dificultăţi asigură fermitate şi statornicie în urmarea binelui. Ea întăreşte hotărârea de a rezista ispitelor şi de a depăşi obstacolele vieţii morale. Virtutea tăriei ne face în stare să învingem teama, chiar şi teama de moarte, şi să înfruntăm încercarea şi persecuţiile. Ea ne dispune să mergem până la renunţare şi la jertfirea vieţii pentru apărarea unei cauze drepte. „Tăria mea şi lauda mea e Domnul” (Ps 118, 14). „În lume veţi avea necazuri, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea” (In 16, 33).

1809 Cumpătarea este virtutea morală ce moderează atracţiile plăcerilor şi dă echilibru în folosirea bunurilor create. Ea asigură stăpânirea voinţei asupra instinctelor şi menţine dorinţele în limitele bunei-cuviinţe. Omul cumpătat îşi orientează spre bine apetiturile sensibile, păstrează o discreţie sănătoasă şi „nu se lasă ispitit să urmeze pornirile inimii sale” (Sir 5, 2)²⁴⁷⁹. Cumpătarea este adesea lăudată în Vechiul Testament: „Nu te lăsa să mergi pe calea poftelor tale şi înfrânează-ţi dorinţele” (Sir 18, 30). În Noul Testament ea este numită „măsură” ori „sobrietate”. Trebuie să „trăim în cumpătare, dreptate şi evlavie în lumea aceasta” (Tit 2, 12).

Să trăieşti bine nu este altceva decât să-l iubeşti pe Dumnezeu cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată lucrarea ta. Îi arăţi (prin cumpătare) o iubire desăvârşită, pe care nici o nenorocire nu o poate zdruncina (ceea ce ţine de tărie), care nu ascultă decât de El (şi aceasta este dreptatea), care veghează pentru a discerne toate, de teama de nu te lăsa luat prin surprindere de viclenie şi de minciună (şi aceasta este prudenţa)²⁴⁸⁰.
Virtuţile şi harul
1810 Virtuţile omeneşti, dobândite prin educaţie, prin acte deliberate şi printr-o perseverenţă mereu reînnoită prin efort, sunt purificate şi înălţate de harul divin. Cu ajutorul lui Dumnezeu, ele plăsmuiesc caracterul şi dau uşurinţă în practicarea binelui. Omul virtuos este fericit să le practice.

1811 Pentru omul rănit de păcat, nu este uşor să-şi păstreze echilibrul moral. Darul mântuirii prin Cristos ne dă harul necesar pentru a persevera în căutarea virtuţilor. Fiecare trebuie să ceară mereu acest har de lumină şi de tărie, trebuie să recurgă la sacramente, să coopereze cu Duhul Sfânt, să-i urmeze chemările de a iubi binele şi de a se feri de rău.