Secţiunea îNTÎI

II. Întruparea
461 Reluând expresia Sfântului Ioan („Cuvântul s-a făcut trup”, In 1, 14), Biserica numeşte „întrupare” faptul că Fiul lui Dumnezeu şi-a asumat o natură omenească pentru a împlini în ea mântuirea noastră. Într-un imn redat de Sfântul Paul, Biserica preamăreşte taina Întrupării:

Să aveţi în voi aceleaşi simţiri care erau în Cristos Isus: El, deşi din fire Dumnezeu, nu a socotit ca pe o pradă egalitatea sa cu Dumnezeu, ci s-a nimicit pe sine luând fire de rob, făcându-se asemenea oamenilor; în toate arătându-se ca un om, s-a smerit pe sine făcându-se ascultător până la moarte, şi încă moartea pe Cruce! (Fil 2, 5-8)⁵⁹³

462 Scrisoarea către evrei vorbeşte despre acelaşi mister:

De aceea, intrând în lume, Cristos zice: Jertfă şi prinos nu ai voit, dar mi-ai întocmit un trup. Ardere de tot şi jertfă pentru păcat nu ţi-au plăcut. Atunci, am zis: „Iată, vin (...) să fac voia ta” (Evr 10, 5-7, citând Ps 40, 7-9 LXX).

463 Credinţa în Întruparea reală a Fiului lui Dumnezeu este semnul distinctiv al credinţei creştine: „După aceasta recunoaşteţi duhul lui Dumnezeu: Duhul care mărturiseşte venirea lui Cristos în trup vine de la Dumnezeu” (1 In 4, 2). Aceasta este convingerea plină de bucurie a Bisericii, de la începutul ei, atunci când cântă „marele mister al pietăţii”: „El a fost arătat în trup” (1 Tim 3, 16).
III. Dumnezeu adevărat şi om adevărat
464 Evenimentul unic şi cu totul singular al Întrupării Fiului lui Dumnezeu nu înseamnă că Isus Cristos este în parte Dumnezeu şi în parte om, şi nici rezultatul unui amestec confuz între divin şi uman. El s-a făcut cu adevărat om rămânând cu adevărat Dumnezeu. Isus Cristos este Dumnezeu adevărat şi om adevărat. Biserica a trebuit să apere acest adevăr de credinţă şi să-l clarifice de-a lungul primelor secole în faţa ereziilor care îl falsificau.

465 Primele erezii au negat mai puţin divinitatea lui Cristos cât umanitatea sa adevărată (docetismul gnostic). Încă din timpurile apostolice, credinţa creştină a insistat pe adevărata întrupare a Fiului lui Dumnezeu „venit în trup”⁵⁹⁴. Dar încă din secolul al treilea, Biserica a trebuit să afirme, împotriva lui Paul din Samosata, într-un Conciliu reunit la Antiohia, că Isus Cristos este Fiul lui Dumnezeu prin natură, şi nu prin adopţiune. În 325, primul Conciliu ecumenic de la Niceea a mărturisit în Crezul său că Fiul lui Dumnezeu este „născut, iar nu creat, de o fiinţă (homousios - «de aceeaşi substanţă») cu Tatăl” şi l-a condamnat pe Arius, care afirma că „Fiul lui Dumnezeu a ieşit din neant”⁵⁹⁵ şi „dintr-o altă substanţă decât Tatăl”⁵⁹⁶.

466 Erezia nestoriană vedea în Cristos o persoană umană unită cu Persoana divină a Fiului lui Dumnezeu. În opoziţie cu ea, Sfântul Ciril din Alexandria şi al treilea Conciliu ecumenic întrunit la Efes în 431 au mărturisit: „Cuvântul, unindu-şi în Persoana sa un trup animat de un suflet raţional, s-a făcut om”⁵⁹⁷. Umanitatea lui Isus Cristos nu are alt subiect decât Persoana divină a Fiului lui Dumnezeu, care şi­-a asumat-o şi şi-a însuşit-o din clipa zămislirii sale. De aceea, Conciliul de la Efes a proclamat în 431 că Maria a devenit cu adevărat Născătoare de Dumnezeu prin zămislirea omenească a Fiului lui Dumnezeu în sânul său: „Născătoare de Dumnezeu, nu pentru că natura Cuvântului sau dumnezeirea lui şi-ar fi avut originea din ea, ci pentru că din ea s-a născut trupul preasfânt, înzestrat cu suflet raţional, cu care s-a unit în mod substanţial Cuvântul lui Dumnezeu, despre care se spune, de aceea, că s-a născut după trup”⁵⁹⁸.

467 Monofiziţii afirmau că natura umană încetase să existe ca atare în Cristos, fiind asumată de Persoana divină a Fiului lui Dumnezeu. Confruntat cu această erezie, al patrulea Conciliu ecumenic, din Calcedon, a mărturisit în 451:

Urmându-i pe Sfinţii Părinţi, învăţăm într-un cuget că trebuie să fie mărturisit un singur şi acelaşi Fiu, Domnul nostru Isus Cristos, El însuşi desăvârşit în dumnezeirea sa şi desăvârşit în omenirea sa, Dumnezeu adevărat şi om adevărat (alcătuit) dintr-un suflet raţional şi dintr-un trup, de o fiinţă cu Tatăl întru dumnezeire şi de o fiinţă cu noi întru omenire, „asemenea nouă în toate, în afară de păcat” (Evr 4, 15); născut din Tatăl înainte de veci după dumnezeire şi în aceste vremuri din urmă, pentru noi şi pentru mântuirea noastră, s-a născut din Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, după omenire.

Unul şi acelaşi Cristos, Domnul, Fiul unul-născut, pe care noi trebuie să-l recunoaştem în două firi, fără amestecare, fără schimbare, fără împărţire, fără despărţire. Deosebirea dintre firi nu este în nici un fel nimicită de unirea lor, ci, mai degrabă, însuşirile fiecăreia sunt apărate şi unite într-o singură Persoană şi într-o singură ipostază⁵⁹⁹.

468 După Conciliul din Calcedon, unii au făcut din natura omenească a lui Cristos un fel de subiect personal. Împotriva acestora, al cincilea Conciliu ecumenic, de la Constantinopol, din 553, a mărturisit: „Nu este decât o singură ipostază (sau persoană), care este Domnul nostru Isus Cristos, unul din Treime”⁶⁰⁰. Totul în omenirea lui Cristos trebuie să fie deci atribuit Persoanei sale divine ca unui subiect propriu⁶⁰¹, nu numai minunile, ci şi suferinţele⁶⁰² şi chiar moartea: „Cel care a fost răstignit în trup, Domnul nostru Isus Cristos, este Dumnezeu adevărat, Domnul slavei şi Unul din Sfânta Treime”⁶⁰³.

469 Biserica mărturiseşte astfel că Isus este în mod inseparabil Dumnezeu adevărat şi om adevărat. Este într-adevăr Fiul lui Dumnezeu care s-a făcut om, fratele nostru, şi aceasta fără să înceteze a fi Dumnezeu, Domnul nostru:

„Id quod fuit remansit et quod non fuit assumpsit ─ A rămas ceea ce era, şi-a asumat ceea ce nu era” cântă liturgia romană⁶⁰⁴. Iar liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur proclamă şi cântă: „Unule-născut, Fiule şi Cuvânt al lui Dumnezeu, cel ce eşti fără de moarte şi ai primit, pentru mântuirea noastră, a te întrupa din Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria, neschimbat întrupându-te şi răstignindu-te, Cristoase Dumnezeule, cu moartea pe moarte ai călcat, Unul fiind din Sfânta Treime, preamărit împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, mântuieşte-ne pe noi!”⁶⁰⁵


IV. Cum este om Fiul lui Dumnezeu?

470 Deoarece în unirea tainică a Întrupării „firea omenească a fost asumată, şi nu nimicită”⁶⁰⁶, Biserica a ajuns de-a lungul secolelor să mărturisească deplina realitate a sufletului omenesc al lui Cristos, cu operaţiile lui de inteligenţă şi voinţă, şi a trupului lui omenesc. Dar în paralel a trebuit să amintească de fiecare dată că natura omenească a lui Cristos aparţine ca proprie Persoanei divine a Fiului lui Dumnezeu care şi-a asumat-o. Tot ce El este şi face în ea ţine de „Unul din Treime”. Fiul lui Dumnezeu comunică deci firii sale omeneşti propriul său mod de a exista personal în Treime. Astfel, în sufletul şi în trupul său, Cristos exprimă omeneşte comportamentele divine ale Treimii⁶⁰⁷:

Fiul lui Dumnezeu a muncit cu mâini de om, a gândit cu o inteligenţă de om, a acţionat cu o voinţă de om, a iubit cu o inimă de om. Născut din Fecioara Maria, El a devenit într-adevăr unul dintre noi, asemenea nouă în toate, afară de păcat⁶⁰⁸.
Sufletul şi cunoaşterea omenească a lui Cristos
471 Apolinariu din Laodiceea afirma că în Cristos Cuvântul i-a înlocuit sufletul sau spiritul. Împotriva acestei erori, Biserica a mărturisit că Fiul veşnic şi-a asumat şi un suflet omenesc raţional⁶⁰⁹.

472 Acest suflet omenesc, pe care Fiul lui Dumnezeu şi l-a asumat, este înzestrat cu o adevărată cunoaştere umană. Ca atare, aceasta nu putea fi nelimitată de la sine: se desfăşura în condiţiile istorice ale existenţei lui în spaţiu şi timp. De aceea, făcându-se om, Fiul lui Dumnezeu a putut să accepte „să crească în înţelepciune, în vârstă şi în har” (Lc 2, 52) şi chiar să fie nevoit să se informeze asupra a ceea ce, în condiţia umană, nu se poate învăţa decât din experienţă⁶¹⁰. Aceasta corespundea realităţii coborârii lui voluntare la „firea de rob” (Fil 2, 7).

473 Dar, în acelaşi timp, această cunoaştere cu adevărat omenească a Fiului lui Dumnezeu exprima viaţa divină a Persoanei lui⁶¹¹. „Firea omenească a Fiului lui Dumnezeu, nu prin ea însăşi, ci prin unirea sa cu Cuvântul, cunoştea şi manifesta în ea tot ceea ce i se cade lui Dumnezeu”⁶¹². Este, în primul rând, cazul cunoaşterii intime şi imediate pe care Fiul lui Dumnezeu o are despre Tatăl său⁶¹³. Fiul arăta şi în cunoaşterea sa omenească pătrunderea divină pe care o avea despre gândurile tainice ale inimilor oamenilor⁶¹⁴.

474 Din unirea cu Înţelepciunea divină în Persoana Cuvântului întrupat, cunoaşterea umană a lui Cristos se bucura pe deplin de ştiinţa planurilor veşnice pe care El venise să le descopere⁶¹⁵. Ce recunoaşte că nu ştie în acest domeniu⁶¹⁶ declară în altă parte că nu are misiunea de a revela⁶¹⁷.

Voinţa omenească a lui Cristos

475 În mod paralel, Biserica a mărturisit la al şaselea Conciliu ecumenic⁶¹⁸ că Cristos are două voinţe şi două operaţii naturale, divine şi umane, nu opuse, ci cooperante, astfel încât Cuvântul făcut trup a voit omeneşte în ascultare faţă de Tatăl tot ce El a hotărât dumnezeieşte, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, pentru mântuirea noastră⁶¹⁹. Voinţa omenească a lui Cristos „urmează voinţa sa divină fără să-i reziste sau să i se opună sau, mai bine zis, este subordonată acestei voinţe atotputernice”⁶²⁰.

Adevăratul trup al lui Cristos

476 Deoarece Cuvântul s-a făcut trup asumându-şi o adevărată fire omenească, trupul lui Cristos era delimitat⁶²¹. De aceea, chipul omenesc al lui Isus poate fi „zugrăvit” (Gal 3, 1). La al şaptelea Conciliu ecumenic⁶²², Biserica a recunoscut ca legitim să fie reprezentat pe imagini sfinte.

477 În acelaşi timp, Biserica a recunoscut întotdeauna că, în trupul lui Isus, „Dumnezeu, care este din fire nevăzut, s-a arătat în chip văzut în firea noastră”⁶²³. Într-adevăr, particularităţile individuale ale trupului lui Cristos exprimă Persoana divină a Fiului lui Dumnezeu. Acesta şi-a însuşit trăsăturile trupului său omenesc într-atât încât, zugrăvite pe o imagine sfântă, pot fi venerate, deoarece credinciosul care îi venerează imaginea „venerează în ea persoana care este zugrăvită”⁶²⁴.
Inima Cuvântului întrupat

478 Isus ne-a cunoscut în timpul vieţii, agoniei şi patimii sale pe toţi şi pe fiecare şi s-a dat pentru fiecare dintre noi: „Fiul lui Dumnezeu m-a iubit şi s-a dat pe sine însuşi pentru mine” (Gal 2, 20). Ne-a iubit pe toţi cu o inimă omenească. De aceea, Preasfânta Inimă a lui Isus, străpunsă de păcatele noastre şi pentru mântuirea noastră (Cf. In 19, 34.) - praecipuus consideratur index et symbolus... illius amoris, quod divinus Redemptor aeternum Patrem hominesque universos continenter adamat ─ „este considerată semnul şi simbolul eminent...

al nemărginitei iubiri cu care Răscumpărătorul divin îl iubeşte neîncetat pe Tatăl veşnic şi pe toţi oamenii”⁶²⁵.
PE SCURT
479 La vremea stabilită de Dumnezeu, Fiul unul-născut al Tatălui, Cuvântul veşnic, deci Cuvântul şi Chipul substanţial al Tatălui, s-a întrupat: fără să piardă natura dumnezeiască, şi-a asumat natura omenească.

480 Isus Cristos este Dumnezeu adevărat şi om adevărat în unitatea Persoanei sale divine; de aceea, este unicul Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni.

481 Isus Cristos are două naturi, cea divină şi cea umană, care nu se confundă, dar sunt unite în Persoana unică a Fiului lui Dumnezeu.

482 Cristos, fiind Dumnezeu adevărat şi om adevărat, are o inteligenţă şi o voinţă omenească, perfect armonizate şi supuse inteligenţei şi voinţei sale divine, pe care le are în comun cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt.

483 Întruparea este deci misterul unirii admirabile dintre firea dumnezeiască şi firea omenească în unica Persoană a Cuvântului.

PARAGRAFUL 2. „S-a zămislit de la Duhul Sfânt,

s-a născut din Maria Fecioara”
I. „S-a zămislit de la Duhul Sfânt...”

484 Buna-Vestire făcută Mariei inaugurează „plinirea timpului” (Gal 4, 4), adică împlinirea făgăduinţelor şi a pregătirilor. Maria este chemată să-l zămislească pe Acela în care va locui „în trup plinătatea dumnezeirii” (Col 2, 9). Răspunsul divin la întrebarea ei: „Cum va fi aceasta de vreme ce eu nu cunosc bărbat?” (Lc 1, 34), este dat prin puterea Duhului: „Duhul Sfânt se va coborî peste tine” (Lc 1, 35).

485 Misiunea Duhului Sfânt este mereu legată de cea a Fiului şi orânduită în vederea ei⁶²⁶. Duhul Sfânt e trimis să sfinţească sânul Fecioarei Maria şi să-i dea rodnicie în chip dumnezeiesc, El, „Domnul de viaţă dătător”, făcând-o să-l zămislească pe Fiul veşnic al Tatălui într-o fire omenească luată dintr-a ei.

486 Fiul unul-născut al Tatălui fiind zămislit ca om în sânul Fecioarei Maria, este „Cristos”, adică Cel uns de Duhul Sfânt⁶²⁷, încă de la începutul existenţei sale omeneşti, chiar dacă manifestarea sa nu are loc decât progresiv: păstorilor⁶²⁸, magilor⁶²⁹, lui Ioan Botezătorul⁶³⁰, ucenicilor⁶³¹. Toată viaţa lui Isus Cristos va manifesta deci „cum Dumnezeu l-a uns cu Duh Sfânt şi cu putere” (Fapte 10, 38).

II. „... s-a născut din Maria Fecioara”
487 Ceea ce credinţa catolică afirmă despre Maria se întemeiază pe ceea ce ea afirmă despre Cristos, dar ceea ce învaţă ea despre Maria luminează, la rându-i, conţinutul credinţei în Cristos.
Predestinarea Mariei
488 „Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său” (Gal 4, 4), dar, pentru a-i „întocmi un trup”⁶³², El a voit libera cooperare a unei făpturi. De aceea, din veşnicie Dumnezeu a ales să fie Mama Fiului său o fiică a lui Israel, o tânără evreică din Nazaretul Galileei, „o fecioară logodită cu un bărbat numit Iosif, din casa lui David, iar numele fecioarei era Maria” (Lc 1, 26-27):

Părintele îndurărilor a voit ca Întruparea să fie precedată de consimţământul celei predestinate să fie mamă, astfel încât, după cum o femeie a contribuit la venirea morţii, tot o femeie să contribuie la dăruirea vieţii⁶³³.

489 De-a lungul Vechiului Legământ, misiunea Mariei a fost pregătită de aceea a femeilor sfinte. La început este Eva: în ciuda neascultării ei, primeşte făgăduinţa unei descendenţe care-l va învinge pe cel Viclean⁶³⁴ şi pe aceea de a fi mamă a tuturor celor vii⁶³⁵. În virtutea acestei făgăduinţe, Sara zămisleşte un fiu, în ciuda vârstei sale înaintate⁶³⁶. Împotriva oricărei aşteptări omeneşti, Dumnezeu alege ceea ce era considerat neputincios şi slab⁶³⁷ pentru a-şi arăta fidelitatea faţă de făgăduinţă: Ana, mama lui Samuel⁶³⁸, Debora, Ruth, Iudita şi Estera şi multe alte femei. Maria „se află în fruntea celor smeriţi şi săraci ai Domnului, care nădăjduiesc de la El cu încredere mântuirea şi o primesc. Cu ea, fiica Sionului prin excelenţă, după îndelunga aşteptare a făgăduinţei, se împlinesc timpurile şi se instaurează noua economie”⁶³⁹.
Neprihănita Zămislire
490 Pentru a fi Mama Mântuitorului, Maria „a fost înzestrată de Dumnezeu cu daruri vrednice de o asemenea menire”⁶⁴⁰. Îngerul Gabriel, în momentul Bunei-Vestiri, o salută ca „plină de har” (Lc 1, 28). Într-adevăr, pentru a-şi putea da consimţământul liber al credinţei la vestirea chemării ei, trebuia să fie întru totul purtată de harul lui Dumnezeu.

491 De-a lungul secolelor, Biserica a înţeles că Maria, „cea plină de har” de la Dumnezeu (Lc 1, 28), fusese răscumpărată încă de la zămislirea ei. Acest lucru îl mărturiseşte dogma Neprihănitei Zămisliri, proclamată de Papa Pius al IX-lea în 1854:

„Preafericita Fecioară Maria, încă din primul moment al zămislirii ei, printr-un har şi un privilegiu unic al lui Dumnezeu Atotputernicul, în vederea meritelor lui Isus Cristos, Mântuitorul neamului omenesc, a fost ferită de orice prihană a păcatului originar”⁶⁴¹.

492 Această „strălucire a unei sfinţenii unice”, cu care este „împodobită din primul moment al zămislirii sale”⁶⁴², îi vine în întregime de la Cristos: ea a fost „răscumpărată în mod eminent în vederea meritelor Fiului ei”⁶⁴³. Mai mult decât pe oricare altă persoană creată, Tatăl „a binecuvântat-o cu toată binecuvântarea spirituală în ceruri, întru Cristos” (Ef 1, 3). „A ales-o în El înainte de întemeierea lumii, pentru a fi sfântă şi neprihănită în faţa lui, în iubire”⁶⁴⁴.

493 Părinţii tradiţiei orientale o numesc pe Maica lui Dumnezeu „cea Preasfântă” (Panaghia) şi o celebrează ca „neatinsă de vreo prihană a păcatului, fiind plăsmuită de Duhul Sfânt ca o făptură nouă”⁶⁴⁵. Prin harul lui Dumnezeu, Maria a rămas curată de orice păcat personal în toată viaţa sa.
„Fie mie după cuvântul tău…”
494 La vestea că-l va naşte pe „Fiul Celui Preaînalt” fără să cunoască bărbat, prin „puterea Duhului Sfânt” (Lc 1, 28-37), Maria a răspuns prin „ascultarea credinţei” (Rom 1, 5), convinsă că „la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă”: „Iată slujitoarea Domnului; fie mie după cuvântul tău” (Lc 1, 37-38). Astfel, dându-şi consimţământul la cuvântul lui Dumnezeu, „Maria devine Mama lui Isus şi, îmbrăţişând din toată inima, fără a fi împiedicată de vreun păcat, voinţa mântuitoare a lui Dumnezeu, s-a oferit total pe sine (...) persoanei şi lucrării Fiului său, punându-se în slujba misterului Răscumpărării, în dependenţă de Cristos şi împreună cu El, prin harul Dumnezeului atotputernic”⁶⁴⁶:

După cum spune Sfântul Irineu, „prin ascultare, ea a devenit cauză de mântuire pentru sine şi pentru întreg neamul omenesc”. De aceea, multor Părinţi din vechime le place să afirme că „nodul neascultării Evei a fost desfăcut prin ascultarea Mariei; ceea ce a legat fecioara Eva prin necredinţă a dezlegat Fecioara Maria prin credinţă” şi, făcând o comparaţie cu Eva, o numesc pe Maria „mama celor vii” şi afirmă foarte des: „Prin Eva - moartea, prin Maria – viaţa”⁶⁴⁷.

Maternitatea divină a Mariei
495 Numită în Evanghelii „Mama lui Isus” (In 2, 1; 19, 25)⁶⁴⁸, Maria este aclamată, la îndemnul Duhului, încă înainte de naşterea Fiului ei, ca „Maica Domnului meu” (Lc 1, 43). Într-adevăr, cel pe care Maria l-a zămislit ca om de la Duhul Sfânt şi care a devenit într-adevăr Fiul ei după trup nu este altul decât Fiul veşnic al Tatălui, a doua Persoană a Sfintei Treimi. Biserica mărturiseşte că Maria este cu adevărat Născătoare de Dumnezeu (Theotókos)⁶⁴⁹.
Fecioria Mariei
496 Încă de la primele formulări ale credinţei⁶⁵⁰, Biserica a mărturisit că Isus a fost zămislit numai prin puterea Duhului Sfânt în sânul Fecioarei Maria, afirmând şi aspectul trupesc al acestui eveniment: Isus a fost zămislit fără sămânţă, „de la Duhul Sfânt”⁶⁵¹. Părinţii văd în zămislirea feciorelnică semnul că cel care a venit într-o umanitate ca a noastră este într-adevăr Fiul lui Dumnezeu:

Astfel, Sfântul Ignaţiu de Antiohia (începutul secolului al II-lea) afirmă: „Sunteţi încredinţaţi cu tărie despre Domnul nostru, care este cu adevărat din neamul lui David după trup⁶⁵², Fiul lui Dumnezeu după voinţa şi puterea lui Dumnezeu⁶⁵³, cu adevărat născut dintr-o Fecioară, (...) El, a fost cu adevărat pironit pe cruce pentru noi, în trupul său, sub Ponţiu Pilat. (...) Cu adevărat a suferit, după cum cu adevărat a şi înviat”⁶⁵⁴.

497 Relatările evanghelice⁶⁵⁵ consideră zămislirea feciorelnică o lucrare divină ce depăşeşte orice înţelegere şi orice posibilităţi omeneşti⁶⁵⁶: „Ceea ce s-a zămislit în ea vine de la Duhul Sfânt”, îi spune Îngerul lui Iosif despre Maria, logodnica lui (Mt 1, 20). Biserica vede în aceasta împlinirea făgăduinţei divine făcute prin profetul Isaia: „Iată, Fecioara va zămisli şi va naşte un fiu” (Is 7, 14), după traducerea greacă din Mt 1, 23.

498 Tăcerea Evangheliei după Marcu şi a Scrisorilor din Noul Testament despre zămislirea feciorelnică a Mariei a fost uneori motiv de tulburare. S-a putut chiar pune întrebarea dacă nu e vorba aici despre legende sau despre construcţii teologice fără pretenţie istorică. La acestea trebuie să dăm următorul răspuns: credinţa în zămislirea feciorelnică a lui Isus a întâmpinat o vie împotrivire, batjocuri sau neînţelegeri din partea necredincioşilor, evrei sau păgâni⁶⁵⁷: ea nu era motivată de mitologia păgână sau de vreo adaptare la ideile timpului. Sensul acestui eveniment nu este accesibil decât credinţei, care îl vede „în legătura ce uneşte misterele între ele”⁶⁵⁸, în ansamblul misterelor lui Cristos, de la Întruparea până la Paştele lui. Sfântul Ignaţiu de Antiohia dă mărturie deja despre această legătură: „principele lumii acesteia n-a cunoscut fecioria şi naşterea Mariei, ca şi moartea Domnului: trei mistere răsunătoare care au fost împlinite în tăcerea lui Dumnezeu” (Eph. 19, 1)⁶⁵⁹.

Maria – „pururea Fecioară”
499 Aprofundarea credinţei în maternitatea virginală a făcut Biserica să mărturisească fecioria reală şi perpetuă a Mariei⁶⁶⁰ chiar la naşterea Fiului lui Dumnezeu făcut om⁶⁶¹. Într-adevăr, naşterea lui Cristos „nu a micşorat, ci a consfinţit integritatea feciorelnică” a Mamei sale⁶⁶². Liturgia Bisericii o celebrează pe Maria ca Aeiparthénos – „pururea Fecioară”⁶⁶³.

500 La aceasta se obiectează uneori că Scriptura vorbeşte despre fraţii şi surorile lui Isus⁶⁶⁴. Biserica a înţeles întotdeauna că aceste texte nu desemnau alţi copii ai Fecioarei Maria: într-adevăr, Iacob şi Iosif, „fraţii lui Isus” (Mt 13, 55) sunt fiii unei Marii, „ucenică a lui Cristos”⁶⁶⁵, care este desemnată în mod semnificativ ca „cealaltă Marie” (Mt 28, 1). Este vorba despre rude apropiate ale lui Isus, după o expresie cunoscută în Vechiul Testament⁶⁶⁶.

501 Isus este Fiul unic al Mariei. Dar maternitatea spirituală a Mariei⁶⁶⁷ se extinde la toţi oamenii pe care El a venit să-i mântuiască: „Ea l-a născut pe Fiul pe care Dumnezeu l-a rânduit «primul născut dintr-o mulţime de fraţi» (Rom 8, 29), adică dintre credincioşi, la naşterea şi creşterea cărora ea conlucrează cu iubire de mamă”⁶⁶⁸.
Maternitatea feciorelnică a Mariei în planul lui Dumnezeu
502 Privirea credinţei poate descoperi, în legătură cu ansamblul Revelaţiei, motivele tainice pentru care Dumnezeu, în planul său de mântuire, a voit ca Fiul său să se nască dintr-o Fecioară. Aceste motive privesc atât persoana şi misiunea răscumpărătoare a lui Cristos, cât şi primirea acestei misiuni de către Maria pentru toţi oamenii:

503 Fecioria Mariei manifestă iniţiativa absolută a lui Dumnezeu în Întrupare. Isus nu are alt Tată decât pe Dumnezeu⁶⁶⁹. „Firea omenească pe care a luat-o nu l-a îndepărtat niciodată de Tatăl; (...) în mod firesc Fiu al Tatălui prin dumnezeirea sa, în mod firesc fiu al mamei sale prin umanitatea sa, dar în mod propriu Fiu al lui Dumnezeu prin amândouă firile sale”⁶⁷⁰.

504 Isus este zămislit de la Sfântul Duh în sânul Fecioarei Maria pentru că El este noul Adam⁶⁷¹ care inaugurează noua creaţie: „Primul om ieşit din pământ este pământesc, însă cel de-al doilea om vine din cer” (1 Cor 15, 47). Firea omenească a lui Cristos este, încă de la zămislirea sa, plină de Duhul Sfânt, căci Dumnezeu „îi dă Duhul fără măsură” (In 3, 34). Iar „din plinătatea lui”, Capul omenirii răscumpărate⁶⁷², „noi toţi am primit har peste har” (In 1, 16).

505 Isus, Noul Adam, inaugurează prin zămislirea sa feciorelnică noua naştere, a fiilor adoptivi, în Duhul Sfânt, prin credinţă: „Cum se va face aceasta?” (Lc 1, 34)⁶⁷³ Participarea la viaţa divină „nu vine din sânge, nici din voinţă trupească, nici din voinţă bărbătească, ci de la Dumnezeu” (In 1, 13). Primirea acestei vieţi este feciorelnică, fiindcă ea este în întregime dată omului de Duhul Sfânt. Sensul de „logodnă” al chemării omului în relaţie cu Dumnezeu⁶⁷⁴ este perfect împlinit în maternitatea feciorelnică a Mariei.

506 Maria este fecioară pentru că virginitatea ei este semnul credinţei ei, „pe care nici o îndoială nu o tulbură”⁶⁷⁵, şi al dăruirii ei neîmpărţite faţă de voinţa lui Dumnezeu⁶⁷⁶. Credinţa sa îi dă harul să devină Maica Mântuitorului: Beatior est Maria percipiendo fidem Christi quam concipiendo carnem Christi ─ „Mai fericită e Maria pentru că a primit credinţa lui Cristos decât pentru că a zămislit trupul lui Cristos”⁶⁷⁷.

507 Maria este în acelaşi timp Fecioară şi Mamă, pentru că ea este figura şi cea mai desăvârşită realizare a Bisericii⁶⁷⁸. „Prin primirea cu credinţă a Cuvântului lui Dumnezeu, Biserica devine şi ea Mamă: prin predicare şi Botez, îi naşte la o viaţă nouă şi nepieritoare pe fiii zămisliţi de la Duhul Sfânt şi născuţi din Dumnezeu. Ea este şi Fecioara care păzeşte neatinsă şi curată credinţa faţă de Mirele ei”⁶⁷⁹.