Secţiunea îNTÎI

III. Sfânta Treime în învăţătura de credinţă

Formarea dogmei trinitare

249 Adevărul revelat despre Sfânta Treime s-a aflat încă de la origini la rădăcina credinţei vii a Bisericii, îndeosebi prin Botez. El îşi găseşte expresia în norma de credinţă baptismală, formulată în predica, în cateheza şi rugăciunea Bisericii. Asemenea formulări se întâlnesc deja în scrierile apostolice, aşa cum dovedeşte salutul reluat în liturgia euharistică: „Harul Domnului nostru Isus Cristos şi dragostea lui Dumnezeu şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi toţi” (2 Cor 13, 13)²⁸².

250 În cursul primelor secole, Biserica a căutat să-şi formuleze mai explicit credinţa trinitară, atât pentru a-şi aprofunda propria înţelegere a credinţei, cât şi pentru a o apăra de erorile care o deformau. Aceasta a fost opera Conciliilor din vechime, ajutate de cercetarea teologică a Părinţilor Bisericii şi susţinute de simţul de credinţă al poporului creştin.

251 Pentru formularea dogmei Sfintei Treimi, Biserica a trebuit să dezvolte o terminologie proprie cu ajutorul unor noţiuni de origine filosofică: „substanţă”, „persoană” sau „ipostază”, „relaţie” etc. Prin aceasta, ea nu a subordonat credinţa unei înţelepciuni omeneşti, ci a dat un sens nou, cu totul deosebit, acestor termeni chemaţi să semnifice de acum încolo şi un mister inefabil, „ce depăşeşte infinit tot ce putem concepe cu mintea omenească”²⁸³.

252 Biserica foloseşte termenul „substanţă” (redat adesea prin „esenţă” sau prin „fiinţă”, „natură”) pentru a desemna fiinţa divină în unitatea sa; termenul „persoană” sau „ipostază” pentru a-i desemna pe Tatăl, pe Fiul şi pe Duhul Sfânt în distincţia reală dintre ei; termenul „relaţie” pentru a desemna faptul că distincţia dintre Persoanele divine rezidă în raportarea lor reciprocă.

Dogma Sfintei Treimi

253 Treimea este Una. Noi nu mărturisim trei dumnezei, ci un singur Dumnezeu în trei Persoane: „Treimea cea de o fiinţă”²⁸⁴. Persoanele divine nu îşi împart dumnezeirea unică, ci fiecare dintre ele este în întregime Dumnezeu: „Tatăl este tot ceea ce este Fiul, Fiul este tot ceea ce este Tatăl, Duhul Sfânt este tot ceea ce este Tatăl şi Fiul, adică un singur Dumnezeu în privinţa naturii”²⁸⁵. „Fiecare dintre cele trei persoane este această realitate, adică substanţa, esenţa sau natura divină”²⁸⁶.

254 Persoanele divine sunt realmente deosebite între ele. „Dumnezeu este unic, dar nu solitar”²⁸⁷. „Tată”, „Fiu”, „Duh Sfânt” nu sunt, pur şi simplu, nume ce desemnează modalităţi ale Fiinţei divine, căci ele sunt realmente deosebite între ele: „Fiul nu este Tatăl, Tatăl nu este Fiul şi Duhul Sfânt nu este nici Tatăl, nici Fiul”²⁸⁸. Se deosebesc între ei prin relaţiile ce ţin de origine: „Tatăl dă naştere, Fiul este născut, Duhul Sfânt purcede”²⁸⁹.

Unitatea divină este Trinitară.

255 Persoanele divine sunt în totală relaţie unele faţă de altele. Deoarece nu divizează unitatea divină, distincţia reală a Persoanelor divine între ele rezidă exclusiv în relaţiile care le referă unele la altele: „În numele relative ale Persoanelor, Tatăl este raportat la Fiul, Fiul la Tatăl, Duhul Sfânt şi la unul, şi la celălalt; când vorbim despre aceste trei Persoane având în vedere raporturile lor, credem totuşi într-o singură natură sau substanţă”²⁹⁰. Într-adevăr, „totul este una [în ei] acolo unde nu e opoziţia de relaţie”²⁹¹. Datorită acestei unităţi, Tatăl este în întregime în Fiul, în întregime în Duhul Sfânt; Fiul este în întregime în Tatăl, în întregime în Duhul Sfânt; Duhul Sfânt în întregime în Tatăl, în întregime în Fiul”²⁹².

256 Sfântul Grigore din Nazianz, numit şi „Teologul”, le încredinţează catehumenilor de la Constantinopol acest rezumat al credinţei trinitare:

Înainte de orice, păstraţi-mi acest preţios tezaur pentru care trăiesc şi mă lupt, cu care vreau să mor, care mă ajută să îndur orice suferinţă şi să dispreţuiesc orice plăcere: adică mărturisirea de credinţă în Tatăl, în Fiul şi în Duhul Sfânt. Astăzi vi-l încredinţez vouă. În curând, prin el vă voi cufunda în apă şi iarăşi vă voi scoate. Vi-l dăruiesc drept însoţitor şi ocrotitor al întregii voastre vieţi. Vă dăruiesc o unică Dumnezeire şi Putere, Una în Trei şi cuprinzându-le pe cele Trei în mod distinct. Dumnezeire fără deosebire de substanţă sau de natură, fără grad superior ce înalţă sau grad inferior ce coboară. (...) Din trei infinituri, infinita connaturalitate. Fiecare, considerat în sine, e Dumnezeu întreg. (...) Dumnezeu - cele Trei Persoane Laolaltă. (...) Abia am început să meditez la Unitate şi iată-mă cufundat în splendoarea Treimii. Abia am început să meditez la Treime şi iată că unitatea mă îndestulează…²⁹³

IV. Operaţiunile divine şi misiunile trinitare
257 O, Lux beata Trinitas et principalis Unitas! (O, Treime, Lumină preafericită! O, Unitate primordială!”)²⁹⁴ Dumnezeu este fericire veşnică, viaţă fără de moarte, lumină fără asfinţit. Dumnezeu este Iubire: Tată, Fiu şi Duh Sfânt. De bunăvoie, Dumnezeu vrea să împărtăşească slava vieţii sale preafericite. Acesta este „planul bunăvoinţei sale”²⁹⁵, pe care El l-a hotărât mai înainte de întemeierea lumii în Fiul său preaiubit, „dinainte rânduindu-ne spre înfiere în Isus Cristos” (Ef 1, 4-5), adică „făcuţi asemenea chipului Fiului său” (Rom 8, 29) prin „Duhul înfierii” (Rom 8, 15). Acest plan este un „har dăruit nouă mai înainte de începutul veacurilor” (2 Tim 1, 9-10), izvorât în chip nemijlocit din iubirea trinitară. El se manifestă în lucrarea creaţiei, în întreaga istorie a mântuirii de după căderea în păcat, în misiunea Fiului şi în aceea a Duhului Sfânt, continuate în misiunea Bisericii²⁹⁶.

258 Întreaga economie divină este lucrarea comună a celor trei Persoane divine. Căci, după cum are una şi aceeaşi natură, Treimea are una şi aceeaşi lucrare²⁹⁷. „Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt nu sunt trei principii ale creaţiei, ci un singur principiu”²⁹⁸. Cu toate acestea, fiecare Persoană divină înfăptuieşte lucrarea comună potrivit specificului său personal.

Astfel, Biserica, referindu-se la Noul Testament²⁹⁹, mărturiseşte: „unul este Dumnezeu Tatăl de la care sunt toate, unul este Isus Cristos, Domnul, prin care sunt toate, unul este Duhul Sfânt în care sunt toate”³⁰⁰. Proprietăţile Persoanelor divine se manifestă îndeosebi în misiunile divine ale Întrupării Fiului şi dăruirii Duhului Sfânt.

259 Operă comună şi personală totodată, întreaga economie divină ne face să cunoaştem atât proprietatea Persoanelor divine, cât şi natura lor unică. De asemenea, întreaga viaţă creştină înseamnă comuniune cu fiecare dintre Persoanele divine, fără a le separa câtuşi de puţin. Cel care îl preamăreşte pe Tatăl face acest lucru prin Fiul în Duhul Sfânt; cel care îl urmează pe Cristos face aceasta pentru că îl atrage Tatăl³⁰¹ şi îl însufleţeşte Duhul Sfânt³⁰².

260 Scopul ultim al întregii economii divine este intrarea tuturor creaturilor în unitatea desăvârşită a Preafericitei Treimi³⁰³. Însă chiar de pe acum suntem chemaţi să fim locuiţi de Preasfânta Treime: „Dacă mă iubeşte cineva,” - spune Domnul – „va păzi cuvântul meu, iar Tatăl meu îl va iubi şi vom veni la el şi ne vom face sălaş la el” (In 14, 23):

Dumnezeul meu, Treime adorată, ajută-mă să mă uit întru totul pe mine însămi ca să mă statornicesc în Tine, neclintită şi liniştită, ca şi cum sufletul meu ar fi deja în veşnicie; nimic să nu-mi poată tulbura pacea, nici să nu mă scoată din Tine, o, Statornicie, ci fiecare minut să mă ducă mai departe în profunzimea misterului tău! Umple-mi sufletul de pace. Fă din el cerul tău, sălaşul tău iubit şi sălaşul odihnei tale. Să nu te las niciodată singur, să fiu mereu prezentă cu totul, mereu de veghe în credinţa mea, mereu în adoraţie, întru totul dăruită lucrării tale creatoare³⁰⁴.
PE SCURT
261 Misterul Preasfintei Treimi este misterul central al credinţei şi al vieţii creştine. Numai Dumnezeu ne poate dărui cunoaşterea lui, revelându-se ca Tată, Fiu şi Duh Sfânt.

262 Întruparea Fiului lui Dumnezeu revelează că Dumnezeu este Tatăl veşnic şi că Fiul este consubstanţial, de o fiinţă, cu Tatăl, adică în El şi cu El este acelaşi Dumnezeu unic.

263 Misiunea Duhului Sfânt, trimis de Tatăl în numele Fiului³⁰⁵ şi trimis de Fiul „de la Tatăl” (In 15, 26), revelează că El este, împreună cu ei, acelaşi Dumnezeu unic. „Împreună cu Tatăl şi cu Fiul este adorat şi preamărit”.

264 „Duhul Sfânt purcede de la Tatăl ca izvor primar, iar prin darul veşnic pe care Tatăl îl face Fiului, purcede de la Tatăl şi de la Fiul în comuniune”³⁰⁶.

265 Prin harul Botezului „în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh”, noi suntem chemaţi să fim părtaşi la viaţa Preafericitei Treimi, aici, pe pământ, în întunericul credinţei şi dincolo de moarte, în lumina veşnică³⁰⁷.

266 Fides autem catholica haec est, ut unum Deum in Trinitate et Trinitatem in unitate veneremur, neque confundentes personas, neque substantiam separantes: alia enim est Persona Patris, alia Filii, alia Spiritus Sancti; sed Patris et Filii et Spiritus Sancti est una divinitas, aequalis gloria, coaeterna maiestas. („Credinţa catolică aceasta este: să cinstim un singur Dumnezeu în Treime şi Treimea în Unitate, fără a confunda persoanele, fără a diviza substanţa: căci alta este persoana Tatălui, alta cea a Fiului, alta cea a Sfântului Duh; însă una este divinitatea Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh, egală slava lor, la fel de veşnică măreţia lor”.)³⁰⁸

267 Inseparabile în ceea ce sunt, Persoanele divine sunt inseparabile şi în ceea ce fac. Dar în unica operaţiune divină, fiecare Persoană manifestă ceea ce îi este propriu în Treime, mai ales în misiunile divine ale Întrupării Fiului şi dăruirii Duhului Sfânt.

PARAGRAFUL 3. Atotputernicul

268 Dintre toate atributele divine, singurul amintit în Simbol este Atotputernicia lui Dumnezeu: mărturisirea ei are o mare însemnătate pentru viaţa noastră. Noi credem că ea este universală, fiindcă Dumnezeu, care le-a creat pe toate³⁰⁹, pe toate le cârmuieşte şi pe toate le poate face; iubitoare, căci Dumnezeu este Tatăl nostru³¹⁰; tainică, numai credinţa putând să o discearnă, atunci când „ea se arată în slăbiciune” (2 Cor 12, 9)³¹¹.
„Toate câte le vrea, le săvârşeşte” (Ps 115, 3)
269 Sfintele Scripturi mărturisesc de nenumărate ori puterea universală a lui Dumnezeu. El este numit „Cel Puternic al lui Iacob” (Gen 49, 24; Is 1, 24 e.a.), „Domnul oştirilor”, „Cel Puternic, Cel Viteaz” (Ps 24, 8-10). Dumnezeu este Atotputernic „în cer şi pe pământ” (Ps 135, 6), fiindcă El le-a făcut. Aşadar pentru El nimic nu e cu neputinţă³¹² şi dispune după voia sa de propria-i lucrare³¹³; El este Stăpânul Universului, a cărui ordine El a stabilit-o şi care îi rămâne întru totul supus şi gata să îl asculte; El este Stăpânul istoriei: El cârmuieşte inimile şi evenimentele după bunul său plac³¹⁴: „Căci Tu pururea ai putere nemărginită şi tăriei braţului tău cine îi va sta împotrivă?” (Înţ 11, 21)
„Tu te înduri de toţi, căci Tu pe toate le poţi face” (Înţ 11, 23)
270 Dumnezeu e Tatăl Atotputernic. Calitatea sa de părinte şi puterea sa se luminează una pe cealaltă. Într-adevăr, El îşi arată Atotputernicia paternă prin felul în care se îngrijeşte de nevoile noastre³¹⁵; prin înfierea pe care ne-o dăruieşte („«Eu vă voi fi vouă Tată, iar voi îmi veţi fi mie fii şi fiice», zice Domnul Atotputernic”, 2 Cor 6, 18); în sfârşit, prin nesfârşita sa îndurare, de vreme ce El îşi arată în cel mai înalt grad puterea, iertând de bunăvoie păcatele.

271 Atotputernicia divină nu este nicidecum arbitrară: „În Dumnezeu, puterea şi esenţa, voinţa şi inteligenţa, înţelepciunea şi dreptatea sunt unul şi acelaşi lucru, astfel că nimic nu poate exista în puterea divină care să nu poată exista în dreapta voinţă a lui Dumnezeu ori în înţeleapta sa judecată”³¹⁶.

Misterul aparentei neputinţe a lui Dumnezeu
272 Credinţa în Dumnezeu, Tatăl Atotputernic, poate fi pusă la încercare de experienţa răului şi a suferinţei. Dumnezeu poate părea uneori absent şi incapabil să împiedice răul. Or, Dumnezeu Tatăl şi-a revelat Atotputernicia în chipul cel mai tainic, prin înjosirea de bunăvoie şi prin Învierea Fiului său, prin care a biruit răul. Astfel, Cristos cel răstignit este „puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu. Căci nebunia lui Dumnezeu este mai înţeleaptă decât oamenii şi slăbiciunea lui Dumnezeu este mai puternică decât oamenii” (1 Cor 1, 24-25). Căci Tatăl „a desăvârşit tăria puterii sale” şi a arătat „cât de covârşitoare este măreţia puterii sale pentru noi, cei ce credem” (Ef 1, 19-22), prin Învierea şi Înălţarea lui Cristos.

273 Numai credinţa poate adera la căile tainice ale Atotputerniciei lui Dumnezeu. Această credinţă se laudă în slăbiciunile sale pentru a atrage asupra sa puterea lui Cristos³¹⁷. Modelul suprem al acestei credinţe este Fecioara Maria, cea care a crezut că „la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă” (Lc 1, 37) şi care a putut să-l preamărească pe Domnul: „Lucruri mari mi-a făcut Cel Atotputernic şi sfânt e Numele lui” (Lc 1, 49).

274 „Nimic nu este mai potrivit pentru a ne întări credinţa şi speranţa, decât convingerea adânc întipărită în sufletele noastre că la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă. Raţiunea noastră cucerită de ideea Atotputerniciei divine va accepta cu uşurinţă şi fără nici o ezitare tot ceea ce [Crezul] ne va propune spre credinţă, lucrurile cele mai însemnate, cele mai greu de înţeles, ca şi cele mai înalte, care depăşesc legile fireşti ale naturii”³¹⁸.
PE SCURT
275 Noi mărturisim împreună cu dreptul Iob: „Ştiu că eşti Atotputernic: nu este nici un gând care să nu ajungă pentru tine faptă” (Iob 42, 2).

276 Fidelă mărturiei Scripturii, Biserica îşi înalţă adesea rugăciunea către „Dumnezeul Atotputernic şi Veşnic” (omnipotens sempiterne Deus), crezând cu tărie că „la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă” (Gen 18, 14; Lc 1, 37; Mt 19, 26).

277 Dumnezeu îşi manifestă Atotputernicia întorcându-ne de la păcatele noastre şi reaşezându-ne în prietenia sa, prin har: „Deus, qui omnipotentiam tuam parcendo maxime et miserando manifestas ─ „Dumnezeule, care ne dai dovada supremă a puterii tale, iertând şi milostivindu-te…”³¹⁹

278 Dacă nu am crede că iubirea lui Dumnezeu este Atotputernică, oare am putea crede că Tatăl ne-a creat, Fiul ne-a răscumpărat, Duhul Sfânt ne-a sfinţit?

PARAGRAFUL 4. Creatorul

279 „La început a creat Dumnezeu cerul şi pământul” (Gen 1, 1). Cu aceste cuvinte solemne începe Sfânta Scriptură. Simbolul credinţei le reia, mărturisindu-l pe Dumnezeu, Tatăl Atotputernic, drept „Creatorul cerului şi al pământului”, „al tuturor celor văzute şi nevăzute”. Vorbim deci, în primul rând, de Creator, apoi de creaţia sa, iar în cele din urmă, de căderea în păcat, din care Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, a venit să ne ridice.

280 Creaţia constituie fundamentul „tuturor planurilor de mântuire ale lui Dumnezeu”, „începutul istoriei mântuirii”³²⁰, care culminează în Cristos. În sens invers, misterul lui Cristos este lumina definitivă asupra misterului creaţiei; el dezvăluie scopul pentru care, „la început, Dumnezeu a creat cerul şi pământul” (Gen 1, 1): Dumnezeu avea în vedere încă de la început gloria noii creaţii în Cristos³²¹.

281 De aceea, lecturile din Vigilia Pascală ─ celebrarea noii creaţii în Cristos ─ încep cu povestirea creaţiei; în liturgia bizantină, aceasta constituie întotdeauna prima lectură la Vecernia marilor sărbători ale Domnului. După mărturia celor vechi, pregătirea catehumenilor pentru Botez urmează acelaşi drum³²².

I. Cateheza despre creaţie
282 Cateheza despre creaţie are o importanţă capitală. Ea se referă la înseşi fundamentele vieţii omeneşti şi creştine: căci explicitează răspunsurile credinţei creştine la întrebările elementare pe care oamenii din toate timpurile şi le-au pus: „De unde venim?” „Încotro mergem?” „Care este începutul nostru?” „Care este sfârşitul nostru?” „De unde vin şi spre ce se îndreaptă toate câte există?” Cele două întrebări ─ cea despre început şi cea despre sfârşit ─ sunt inseparabile. Ele sunt hotărâtoare pentru sensul şi orientarea vieţii şi acţiunii noastre.

283 Problema originilor lumii şi ale omului a constituit obiectul a numeroase cercetări ştiinţifice, care au îmbogăţit extraordinar cunoştinţele noastre despre vârsta şi dimensiunile Universului, evoluţia formelor vii, apariţia omului. Aceste descoperiri ne îndeamnă să admirăm cu atât mai mult măreţia Creatorului, să-i aducem mulţumire pentru toate lucrările sale şi pentru inteligenţa şi înţelepciunea pe care le dăruieşte savanţilor şi cercetătorilor. Aceştia pot spune împreună cu Solomon: „El mi-a dat cunoaşterea adevărată despre cele ce sunt, ca să ştiu întocmirea lumii şi lucrarea stihiilor, (...) fiindcă Înţelepciunea, lucrătoarea tuturor, m-a învăţat” (Înţ 7, 17-21).

284 Marele interes acordat acestor cercetări este puternic stimulat de o întrebare de alt ordin, care depăşeşte domeniul specific ştiinţelor naturale. Nu e vorba numai de a şti când şi cum s-a născut lumea din punct de vedere material, nici când a apărut omul, ci, mai degrabă, de a descoperi care este sensul unei asemenea origini: dacă ea este guvernată de întâmplare, de un destin orb, de o necesitate anonimă sau de o Fiinţă transcendentă, inteligentă şi bună, numită Dumnezeu. Iar dacă lumea îşi are originea în înţelepciunea şi bunătatea lui Dumnezeu, de ce există răul? De unde vine? Cine este răspunzător? Există eliberare de el?

285 Încă de la începuturile sale, credinţa creştină s-a confruntat cu răspunsuri diferite de propriu-i răspuns la întrebarea despre origini. Astfel, în religiile şi culturile vechi se întâlnesc numeroase mituri privitoare la origini. Unii filosofi au spus că totul este Dumnezeu, că lumea este Dumnezeu, că devenirea lumii este devenirea lui Dumnezeu (panteismul); alţii au spus că lumea este o emanaţie necesară a lui Dumnezeu, ieşind din acest izvor şi întorcându-se la el; alţii au afirmat existenţa a două principii veşnice ─ Binele şi Răul, Lumina şi Întunericul ─ aflate într-o permanentă luptă (dualism, maniheism); potrivit unora dintre aceste concepţii, lumea (cel puţin lumea materială) ar fi rea, rodul unei decăderi, şi deci trebuie să fie renegată ori depăşită (gnoza); alţii admit că lumea a fost creată de Dumnezeu, dar în felul unui ceasornicar, care, după ce a creat-o, ar fi lăsat-o în voia ei (deismul); în sfârşit, alţii nu acceptă nici o origine transcendentă a lumii, ci văd în ea simplul joc al unei materii care ar fi existat întotdeauna (materialismul). Toate aceste tentative dovedesc permanenţa şi universalitatea întrebării despre origini. Această căutare este proprie omului.

286 Inteligenţa umană are, desigur, capacitatea de a găsi un răspuns la întrebarea despre origini. Într-adevăr, existenţa lui Dumnezeu Creatorul poate fi cunoscută cu certitudine din lucrările sale, datorită luminii raţiunii umane³²³, chiar dacă această cunoaştere este adesea întunecată şi deformată de eroare. De aceea, credinţa vine să întărească şi să lumineze raţiunea în dreapta înţelegere a acestui adevăr: „Prin credinţă înţelegem că veacurile s-au întemeiat prin cuvântul lui Dumnezeu, încât s-au făcut din nimic cele ce se văd” (Evr 11, 3).

287 Adevărul despre creaţie este atât de important pentru toată viaţa omului, încât Dumnezeu, în iubirea sa, a voit să reveleze Poporului său tot ceea ce este spre mântuirea lui să ştie în această privinţă. Dincolo de cunoaşterea naturală, pe care orice om o poate avea despre Creator³²⁴, Dumnezeu i-a revelat treptat lui Israel misterul creaţiei. El, care i-a ales pe patriarhi, care l-a scos pe Israel din Egipt şi care, alegându-l pe Israel, l-a zidit şi l-a creat³²⁵, se revelează ca Acela căruia îi aparţin toate popoarele pământului şi pământul întreg, Acela care singur „a făcut cerul şi pământul” (Ps 115, 15; 124, 8; 134, 3).

288 Astfel, revelarea creaţiei este inseparabilă de revelarea şi de înfăptuirea Legământului dintre Dumnezeul Unic şi Poporul său. Creaţia este revelată ca fiind primul pas spre acest Legământ, prima şi universala mărturie despre iubirea atotputernică a lui Dumnezeu³²⁶. De asemenea, adevărul despre creaţie este exprimat cu tărie crescândă în mesajul profeşilor³²⁷, în rugăciunea psalmilor³²⁸ şi a liturgiei, în meditaţia înţelepciunii³²⁹ Poporului ales.

289 Între toate referirile la creaţie ale Sfintei Scripturi, primele trei capitole din Geneză ocupă un loc unic. Din punct de vedere literar, aceste texte pot avea diverse surse. Autorii inspiraţi le-au plasat la începutul Scripturii, astfel că ele exprimă, în limbajul lor solemn, adevărurile despre creaţie, despre originea şi sfârşitul ei în Dumnezeu, despre ordinea şi bunătatea ei, despre chemarea omului, în sfârşit, despre drama păcatului şi speranţa mântuirii. Citite la lumina lui Cristos, în unitatea Sfintei Scripturi şi în Tradiţia vie a Bisericii, aceste cuvinte rămân sursa principală pentru cateheza misterelor despre „început”: creaţie, cădere, făgăduinţa mântuirii.

II. Creaţia ─ lucrare a Sfintei Treimi
290 „La început a creat Dumnezeu cerul şi pământul”: trei lucruri sunt afirmate în aceste prime cuvinte ale Scripturii: Dumnezeul veşnic a pus un început la tot ceea ce există în afară de El. Numai El este creator (verbul „a crea” ─ în ebraică bara' ─ îl are mereu ca subiect pe Dumnezeu). Tot ce există (exprimat prin formula „cerul şi pământul”) depinde de Cel care îi dă fiinţă.

291 „La început era Cuvântul (...) şi Cuvântul era Dumnezeu. (...) Toate prin El s-au făcut şi fără El nimic nu s-a făcut” (In 1, 1-3). Noul Testament revelează că Dumnezeu a creat totul prin Cuvântul Veşnic, Fiul său preaiubit. În El, „toate au fost create în ceruri şi pe pământ, (...) toate prin El şi pentru El au fost create. El este mai înainte de toate şi toate dăinuie prin El” (Col 1, 16-17). Credinţa Bisericii afirmă totodată acţiunea creatoare a Duhului Sfânt: El este „de viaţă Dătătorul³³⁰”, „Duhul Creator” (Veni, Creator Spiritus), „Izvorul a tot binele”³³¹.

292 Sugerată în Vechiul Testament³³², revelată în Noul Legământ, acţiunea creatoare a Fiului şi a Duhului, una şi nedespărţită cu aceea a Tatălui, este limpede afirmată prin norma de credinţă a Bisericii: „Este un singur Dumnezeu: (...) El este Tatăl, El este Dumnezeu, El este Creatorul, El este Autorul, El este Cârmuitorul. El a făcut totul prin Sine însuşi, adică prin Cuvântul său şi prin Înţelepciunea sa³³³, „prin Fiul şi Duhul Sfânt”, care sunt ca şi „mâinile sale”. Creaţia este lucrarea comună a Sfintei³³⁴ Treimi.

III. „Lumea a fost creată spre slava lui Dumnezeu”

293 Este un adevăr fundamental pe care Scriptura şi Tradiţia nu încetează să-l înveţe şi să-l celebreze: „Lumea a fost creată spre slava lui Dumnezeu”³³⁵. Dumnezeu a creat totul ─ explică sfântul Bonaventura, non propter gloriam augendam, sed propter gloriam manifestandam et propter gloriam suam communicandam ─ nu pentru a-şi spori slava, ci pentru a o arăta şi a o comunica”³³⁶. Căci Dumnezeu nu are alt motiv de a crea decât iubirea şi bunătatea sa: Aperta manu clave amoris creaturae prodierunt ─ „Cheia iubirii a fost aceea care i-a deschis mâna pentru a da la iveală făpturile”³³⁷. Conciliul Vatican I explică:

În bunătatea şi prin tăria sa atotputernică, nu pentru a-şi spori fericirea, nici pentru a-şi dobândi perfecţiunea, ci pentru a o manifesta prin bunurile oferite creaturilor sale, singurul Dumnezeu adevărat a creat din nimic, încă de la începutul veacurilor, prin cea mai liberă hotărâre, toate făpturile ─ spirituale şi materiale³³⁸.

294 Slava lui Dumnezeu este să se înfăptuiască manifestarea şi împărtăşirea bunătăţii sale, manifestare şi împărtăşire pentru care a fost creată lumea. Să facă din noi „fii adoptivi prin Isus Cristos: acesta a fost planul bunăvoinţei sale, spre lauda gloriei harului său” (Ef 1, 5-6): „Căci slava lui Dumnezeu este omul viu, iar viaţa omului este vederea lui Dumnezeu; dacă revelarea lui Dumnezeu prin creaţie a adus deja viaţa tuturor făpturilor care trăiesc pe pământ, cu atât mai mult arătarea Tatălui prin Cuvânt aduce viaţa celor care îl văd pe Dumnezeu”³³⁹. Scopul ultim al creaţiei este ca Dumnezeu, „Creatorul a toate, să fie în cele din urmă «totul în toţi» (1 Cor 15, 28), realizând în acelaşi timp gloria sa şi fericirea noastră”³⁴⁰.