Secţiunea îNTÎI

I. „Cred într-unul Dumnezeu”

200 Cu aceste cuvinte începe Simbolul de la Niceea-Constantinopol. Mărturisirea unicităţii lui Dumnezeu, care îşi are rădăcina în Revelaţia divină a Vechiului Legământ, este inseparabilă de aceea a existenţei lui Dumnezeu şi în aceeaşi măsură fundamentală. Dumnezeu este unic: există un singur Dumnezeu: „Credinţa creştină mărturiseşte că există un singur Dumnezeu, prin natură, prin substanţă şi prin esenţă”²²⁴.

201 Lui Israel, alesul său, Dumnezeu s-a revelat ca Dumnezeul Unic: „Ascultă, Israele: Domnul Dumnezeul nostru este unicul Domn. Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din toate puterile tale” (Dt 6, 4-5). Prin profeţi, Dumnezeu îl cheamă pe Israel şi toate neamurile să se întoarcă spre El, Cel Unic: „Întoarceţi-vă la mine şi veţi fi mântuiţi, voi, toate marginile pământului, căci Eu sunt Dumnezeu şi nu este altul... În faţa mea se va pleca tot genunchiul, pe mine se va jura orice limbă, spunând: numai în Dumnezeu sunt dreptatea şi tăria” (Is 45, 22-24)²²⁵.

202 Isus însuşi confirmă că Dumnezeu este „unicul Domn” şi că trebuie să-l iubim „din toată inima, din tot sufletul, din tot cugetul şi din toate puterile”²²⁶. El lasă în acelaşi timp să se înţeleagă că El însuşi este „Domnul”²²⁷. A mărturisi că „Isus este Domnul” este specificul credinţei creştine. Acest lucru nu este contrar credinţei în Dumnezeul unic. A crede în Duhul Sfânt, „Domnul şi de viaţă dătătorul”, nu introduce nici o diviziune în Dumnezeul unic:

Noi credem cu tărie şi afirmăm deschis că există un singur Dumnezeu adevărat, veşnic, nemărginit şi neschimbător, de nepătruns, atotputernic şi negrăit, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt: trei Persoane, dar o singură Esenţă, o singură Substanţă sau Natură, absolut simplă²²⁸.

II. Dumnezeu îşi revelează numele
203 Dumnezeu s-a revelat poporului său, Israel, făcându-i cunoscut numele său. Numele exprimă esenţa, identitatea persoanei şi sensul vieţii ei. Dumnezeu are un nume. El nu este o forţă anonimă. A-şi dezvălui numele înseamnă a se face cunoscut celorlalţi; înseamnă, într-un fel, a se dărui pe sine, făcându-se accesibil, capabil de a fi cunoscut mai intim şi de a fi chemat personal.

204 Dumnezeu s-a revelat progresiv şi sub diferite nume poporului său, însă revelaţia fundamentală pentru Vechiul şi Noul Legământ s-a arătat a fi revelarea numelui divin făcută lui Moise în teofania rugului aprins, în pragul Exodului şi al Legământului de la Sinai.

Dumnezeul cel viu

205 Dumnezeu îl cheamă pe Moise din mijlocul unui tufiş care arde fără să se mistuie. Dumnezeu îi spune lui Moise: „Eu sunt Dumnezeul părinţilor tăi - Dumnezeul lui Abraham, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacob” (Ex 3, 6). Dumnezeu este Dumnezeul părinţilor, Cel care i-a chemat şi i-a călăuzit pe patriarhi în peregrinările lor. Este Dumnezeul fidel şi compătimitor, care-şi aduce aminte de ei şi de făgăduinţele sale; El vine pentru a-i elibera pe urmaşii lor din robie. El este Dumnezeul care, dincolo de spaţiu şi de timp, poate şi vrea acest lucru şi care-şi va pune atotputernicia în acţiune pentru acest plan.

„Eu Sunt Cel care Sunt”
Moise i-a spus lui Dumnezeu: „Iată, eu mă duc la fiii lui Israel şi le spun: «Dumnezeul părinţilor voştri m-a trimis la voi». Dar dacă-mi spun: ‚Care este numele lui?’, ce le voi spune?” Dumnezeu i-a spus lui Moise: „Eu Sunt Cel care Sunt”. Şi a spus: „Aşa să le spui fiilor lui Israel: «Eu Sunt» m-a trimis la voi. Acesta e numele meu pentru totdeauna şi aşa voi fi pomenit din neam în neam” (Ex 3, 13-15).

206 Revelându-şi numele misterios de YHWH, „Eu Sunt Cel care Este”, sau „Eu Sunt Cel care Sunt”, sau „Eu Sunt Cine Sunt”, Dumnezeu spune cine este El şi cu ce nume trebuie să fie chemat. Acest nume divin este misterios, aşa cum Dumnezeu este mister. Este, în acelaşi timp, un nume revelat şi, într-un fel, refuzul unui nume şi, tocmai de aceea, exprimă cum nu se poate mai bine ceea ce este Dumnezeu, infinit mai presus de tot ce putem înţelege sau spune: El este „Dumnezeul ascuns” (Is 45, 15), numele lui e inefabil²²⁹ şi El este Dumnezeul care se apropie de oameni.

207 Revelându-şi numele, Dumnezeu îşi revelează în acelaşi timp fidelitatea, care este dintotdeauna şi pentru totdeauna valabilă pentru trecut („Eu sunt Dumnezeul părinţilor tăi”, Ex 3, 6), ca şi pentru viitor („Voi fi cu tine”, Ex 3, 12). Dumnezeu, care îşi revelează numele ca „Eu Sunt”, se revelează ca Dumnezeul care este întotdeauna de faţă, prezent alături de poporul său pentru a-l mântui.

208 În faţa prezenţei atrăgătoare şi misterioase a lui Dumnezeu, omul îşi descoperă micimea. În faţa rugului aprins, Moise îşi scoate sandalele şi îşi acoperă faţa²³⁰ înaintea Sfinţeniei divine. În faţa Slavei Dumnezeului de trei ori Sfânt, Isaia exclamă: „Vai mie, sunt pierdut! Căci sunt om cu buze necurate” (Is 6, 5). În faţa semnelor dumnezeieşti pe care le săvârşeşte Isus, Petru exclamă: „Îndepărtează-te de mine, căci sunt om păcătos, Doamne!” (Lc 5, 8)

Dar, pentru că Dumnezeu e sfânt, El îl poate ierta pe omul care se descoperă păcătos în faţa lui: „Nu-mi voi dezlănţui iuţimea mâniei mele, (...) căci Eu sunt Dumnezeu, şi nu om, Eu sunt Cel Sfânt în mijlocul tău” (Os 11, 9). Apostolul Ioan va spune, de asemenea: „În faţa lui ne vom împăca inima, chiar dacă ne-ar osândi inima noastră, căci Dumnezeu este mai mare decât inima noastră şi cunoaşte totul” (1 In 3, 19-20).

209 Din respect pentru sfinţenia lui, poporul lui Israel nu pronunţă numele lui Dumnezeu. În citirea Sfintei Scripturi, numele revelat este înlocuit de titlul divin „Domnul, Stăpânul” (Adonai, în greceşte Kyrios). Sub acest titlu va fi aclamată dumnezeirea lui Isus: „Isus este Domn”.

„Dumnezeu iubitor şi milostiv”
210 După ce Israel a păcătuit îndepărtându-se de Dumnezeu pentru a se închina viţelului de aur²³¹, Dumnezeu ascultă mijlocirea lui Moise şi acceptă să meargă în mijlocul unui popor necredincios, manifestându-şi astfel iubirea²³². Lui Moise, care cere să-i vadă slava, Dumnezeu îi răspunde: „Voi face să treacă prin faţa ta toată bunătatea [frumuseţea] mea şi voi rosti înaintea ta numele YHWH” (Ex 33, 18-19). Domnul trece prin faţa lui Moise şi proclamă: „YHWH, YHWH, Dumnezeu iubitor şi milostiv, încet la mânie, bogat în îndurare şi fidelitate” (Ex 34, 5-6). Moise îl mărturiseşte atunci pe Domnul ca pe un Dumnezeu care iartă²³³.

211 Numele divin „Eu Sunt” sau „El Este” exprimă fidelitatea lui Dumnezeu, care, în ciuda infidelităţii omului păcătos şi a pedepsei pe care acesta o merită, „îşi păstrează îndurarea peste mii” (Ex 34, 7). Dumnezeu revelează că El este „bogat în milostivire” (Ef 2, 4), mergând până la a-l dărui pe propriul său Fiu. Dându-şi viaţa pentru a ne izbăvi de păcat, Isus va revela că El însuşi poartă numele divin: „Când îl veţi înălţa pe Fiul omului, atunci veţi şti că «Eu sunt»” (In 8, 28).

Numai Dumnezeu ESTE

212 De-a lungul veacurilor, credinţa lui Israel a putut dezvolta şi aprofunda bogăţiile conţinute în revelarea numelui divin. Dumnezeu este unic, nu există alţi dumnezei în afară de El²³⁴. El transcende lumea şi istoria. El a făcut cerul şi pământul: „Ele vor pieri, dar Tu rămâi; şi toate ca un veşmânt se învechesc, (...) dar Tu acelaşi eşti şi anii tăi nu se sfârşesc” (Ps 102, 27-28). „În El nu este schimbare, nici umbră de mutare” (Iac 1, 17). El este „Cel Care Este”, dintotdeauna şi pentru totdeauna, şi astfel, rămâne pururi fidel lui însuşi şi făgăduinţelor sale.

213 Revelarea numelui inefabil „Eu Sunt Cel care Sunt” conţine deci adevărul că numai Dumnezeu ESTE. În acest sens au înţeles numele divin deja traducerea Septuagintei şi, în urma ei, Tradiţia Bisericii: Dumnezeu este plinătatea Fiinţei şi a toată perfecţiunea, fără origine şi fără sfârşit. În vreme ce toate făpturile au primit de la El tot ce sunt şi tot ce au, El singur este însăşi Fiinţa sa şi El este de la sine tot ceea ce El este.

III. Dumnezeu, „Cel care Este”, este Adevăr şi Iubire
214 Dumnezeu, „Cel care Este”, s-a revelat lui Israel drept Cel care este „bogat în îndurare şi în fidelitate” (Ex 34, 6). Aceşti doi termeni exprimă sintetic bogăţiile numelui divin. În toate lucrările sale, Dumnezeu îşi arată bunăvoinţa, bunătatea, harul, iubirea, dar şi faptul că e vrednic de încredere, statornic, fidel, adevărat. „Îţi mulţumesc, Doamne, din toată inima, pentru iubirea ta şi adevărul tău” (Ps 138, 2)²³⁵. El este Adevărul, căci „Dumnezeu este Lumină şi întuneric nu este în El” (1 In 1, 5); El este „Iubire”, după cum ne învaţă apostolul Ioan (1 In 4, 8).
Dumnezeu este Adevăr
215 „Temeiul cuvântului tău este adevăr; veşnice toate judecăţile dreptăţii tale” (Ps 119, 160). „Da, Doamne Dumnezeule, Tu eşti Dumnezeu şi cuvintele tale sunt adevăr” (2 Sam 7, 28); de aceea, făgăduinţele lui Dumnezeu se împlinesc întotdeauna²³⁶. Dumnezeu este Adevărul însuşi, cuvintele lui nu pot înşela. De aceea, ne putem încredinţa cu totul adevărului şi fidelităţii cuvântului său, în toate. Începutul păcatului şi căderii omului a fost o minciună a Ispititorului, care l-a făcut pe om să se îndoiască de cuvântul lui Dumnezeu, de bunăvoinţa şi de fidelitatea lui.

216 Adevărul lui Dumnezeu este înţelepciunea lui, care guvernează întreaga ordine a creaţiei şi a cârmuirii lumii²³⁷. Dumnezeu, care singur a creat cerul şi pământul²³⁸, e singurul care poate da cunoaşterea adevărată a oricărui lucru creat, în relaţie cu El²³⁹.

217 Dumnezeu este adevărat şi când se revelează: „învăţătură de adevăr este în gura lui” (Mal 2, 6). Când îl va trimite pe Fiul său în lume, o va face „ca să dea mărturie Adevărului” (In 18, 37): „ştim că Fiul lui Dumnezeu a venit şi ne-a dat înţelegere ca să-l cunoaştem pe Cel adevărat” (1 In 5, 20)²⁴⁰.

Dumnezeu este Iubire

218 În decursul istoriei sale, Israel a putut descoperi că singurul motiv pentru care Dumnezeu i se revelase şi îl alesese dintre toate popoarele ca să fie al lui era iubirea lui gratuită²⁴¹. Şi, datorită profeţilor săi, Israel a înţeles că tot din iubire Dumnezeu n-a încetat să-l izbăvească²⁴² şi să-i ierte infidelitatea şi păcatele²⁴³.

219 Iubirea lui Dumnezeu pentru Israel este comparată cu iubirea unui tată pentru fiul său (Os 11, 1). Această iubire este mai puternică decât iubirea unei mame pentru copiii ei²⁴⁴. Dumnezeu îşi iubeşte poporul mai mult decât îşi iubeşte un mire mireasa²⁴⁵; această iubire va fi biruitoare chiar şi asupra celor mai grave infidelităţi²⁴⁶; va merge până la darul cel mai de preţ: „Aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său unul-născut” (In 3, 16).

220 Iubirea lui Dumnezeu e „veşnică” (Is 54, 8): „căci munţii pot să se mute din loc şi dealurile să se clatine, dar iubirea mea nu se va depărta de la tine” (Is 54, 10). „Cu iubire veşnică te-am iubit; de aceea, ţi-am păstrat bunăvoinţa mea” (Ier 31, 3).

221 Sfântul Ioan va merge mai departe, afirmând: „Dumnezeu este iubire” (1 In 4, 8. 16): Fiinţa însăşi a lui Dumnezeu este Iubire. Trimiţându-l, la plinirea timpurilor, pe Fiul său unic şi pe Duhul iubirii, Dumnezeu îşi revelează secretul cel mai intim²⁴⁷: El însuşi este în veci relaţie de iubire: Tată, Fiu şi Duh Sfânt, şi ne-a destinat să fim părtaşi la ea.

IV. Implicaţiile credinţei în Dumnezeul Unic
222 Faptul de a crede în Dumnezeu, Cel Unic, şi a-l iubi din toată fiinţa are consecinţe imense pentru întreaga noastră viaţă:

223 Înseamnă a cunoaşte măreţia lui Dumnezeu: „Mare este Dumnezeu şi nu-l putem pricepe” (Iob 36, 26). De aceea, Dumnezeu trebuie să fie „primul slujit”²⁴⁸.

224 Înseamnă a trăi în aducere de mulţumire: dacă Dumnezeu este Cel Unic, tot ce suntem şi tot ce avem vine de la El: „Ce ai ce să nu fi primit?” (1 Cor 4, 7) „Cum îi voi răsplăti Domnului pentru tot binele pe care mi l-a făcut?” (Ps 116, 12)

225 Înseamnă a cunoaşte unitatea şi adevărata demnitate a tuturor oamenilor: toţi sunt făcuţi „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” (Gen 1, 26).

226 Înseamnă a te folosi bine de lucrurile create: credinţa în Dumnezeul Unic ne face să ne folosim de tot ceea ce nu este El în măsura în care aceasta ne apropie de El şi să ne dezlipim în măsura în care ne îndepărtează de El²⁴⁹:

Domnul meu şi Dumnezeul meu, ia-mi tot ce mă îndepărtează de tine! Domnul meu şi Dumnezeul meu, dă-mi tot ce mă apropie de tine! Domnul meu şi Dumnezeul meu, dezlipeşte-mă de mine însumi şi dăruieşte-mă cu totul ţie!²⁵⁰

227 Înseamnă a-ţi pune încrederea în Dumnezeu în orice împrejurare, chiar şi în restrişte. O rugăciune a Sfintei Tereza a lui Isus exprimă minunat acest lucru:

„Nimic să nu te tulbure / nimic să nu te înspăimânte.

Toate trec / Dumnezeu nu se schimbă.

Răbdarea dobândeşte totul. / Cel care îl are pe Dumnezeu Nu duce lipsă de nimic. / Dumnezeu singur e de ajuns²⁵¹.

PE SCURT
228 „Ascultă, Israele: Domnul Dumnezeul nostru este unicul Domn...” (Dt 6, 4; Mc 12, 29) „Fiinţa supremă trebuie în mod necesar să fie unică, adică fără egal. (...) Dacă Dumnezeu nu este unic, El nu este Dumnezeu”²⁵².

229 Credinţa în Dumnezeu ne face să ne îndreptăm spre El singur ca spre originea noastră primă şi scopul nostru ultim şi să nu-i preferăm şi să nu-i substituim nimic.

230 Dumnezeu, revelându-se, rămâne mister inefabil: „Dacă l-ai înţelege, n-ar mai fi Dumnezeu”²⁵³.

231 Dumnezeul credinţei noastre s-a revelat ca Cel care este; s-a făcut cunoscut ca „bogat în îndurare şi în fidelitate” (Ex 34, 6). Însăşi Fiinţa sa este Adevăr şi Iubire.

PARAGRAFUL 2. Tatăl

I. „În numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh”

232 Creştinii sunt botezaţi „în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh” (Mt 28, 19). Înainte de aceasta, ei răspund „Cred” la întreita întrebare care le cere să-şi mărturisească credinţa în Tatăl, în Fiul şi în Duhul: Fides omnium christianorum in Trinitate consistit ─ „Credinţa tuturor creştinilor se întemeiază pe Treime”²⁵⁴.

233 Creştinii sunt botezaţi într-un singur nume ─ al Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh ─ şi nu în mai multe nume²⁵⁵, căci nu există decât un singur Dumnezeu, Tatăl atotputernic şi Fiul său unul-născut şi Duhul Sfânt: Preasfânta Treime.

234 Misterul Preasfintei Treimi este misterul central al credinţei şi al vieţii creştine. Este misterul lui Dumnezeu în sine însuşi. El este deci izvorul tuturor celorlalte mistere ale credinţei, lumina care le luminează. Este învăţătura fundamentală şi esenţială în „ierarhia adevărurilor de credinţă”²⁵⁶. „Întreaga istorie a mântuirii nu este altceva decât istoria căii şi mijloacelor prin care Dumnezeul cel adevărat şi unic, Tată, Fiu şi Duh Sfânt, se revelează, împacă şi uneşte cu sine pe oamenii care se îndepărtează de păcat”²⁵⁷.

235 În acest paragraf se va expune pe scurt în ce fel este revelat misterul Preafericitei Treimi (I), în ce fel a formulat Biserica învăţătura de credinţă asupra acestui mister (II) şi, în sfârşit, în ce fel, prin misiunile divine ale Fiului şi Duhului Sfânt, Dumnezeu Tatăl îşi realizează „planul binevoitor” de creare, de răscumpărare şi de sfinţire (III).

236 Părinţii Bisericii fac deosebirea între Theologia şi Oikonomia, desemnând prin primul termen misterul vieţii intime a lui Dumnezeu-Treime, iar prin al doilea, toate lucrările lui, prin care El se revelează şi îşi comunică viaţa. Prin Oikonomia ne este revelată Theologia; şi, reciproc, Theologia este cea care luminează toată Oikonomia. Lucrările lui Dumnezeu revelează cine este El în sine însuşi; şi, reciproc, misterul Fiinţei lui intime luminează înţelegerea tuturor lucrărilor lui. La fel se întâmplă, analogic, între persoanele umane. Persoana se arată în acţiunea ei şi, cu cât cunoaştem mai bine o persoană, cu atât mai bine îi înţelegem acţiunea.

237 Treimea este un mister de credinţă în sensul strict, unul dintre „misterele ascunse în Dumnezeu, care nu pot fi cunoscute dacă nu sunt revelate de sus”²⁵⁸. Desigur, Dumnezeu a lăsat urme ale Fiinţei sale trinitare în lucrarea creaţiei şi în Revelaţia sa de-a lungul Vechiului Testament. Dar intimitatea Fiinţei sale ca Treime Sfântă constituie un mister inaccesibil raţiunii lăsate în puterile ei şi chiar credinţei lui Israel înainte de întruparea Fiului lui Dumnezeu şi de trimiterea Duhului Sfânt.

II. Revelarea lui Dumnezeu ca Treime
Tatăl revelat de Fiul
238 Invocarea lui Dumnezeu ca „Tată” este cunoscută în multe religii. Divinitatea este adesea considerată ca „tată al zeilor şi al oamenilor”. În Israel, Dumnezeu este numit Tată drept Creator al lumii²⁵⁹. Dumnezeu este şi mai mult Tată, datorită Legământului şi darului Legii făcut lui Israel, „fiul său întâiul-născut” (Ex 4, 22). El este numit şi Tată al regelui lui Israel²⁶⁰. Este în mod cu totul deosebit „Tatăl săracilor”, al orfanului şi al văduvei, care se află sub ocrotirea lui iubitoare²⁶¹.

239 Desemnându-l pe Dumnezeu cu numele de „Tată”, limbajul credinţei indică, în principal, două aspecte: că Dumnezeu este originea primă a toate şi autoritatea transcendentă şi că este totodată bunătate şi grijă iubitoare pentru toţi copiii săi. Această dragoste părintească a lui Dumnezeu poate fi exprimată şi prin imaginea maternităţii²⁶², care indică mai mult imanenţa lui Dumnezeu, intimitatea între Dumnezeu şi făptura sa. Limbajul credinţei se inspiră astfel din experienţa umană a părinţilor, care sunt, într-un fel, primii reprezentanţi ai lui Dumnezeu pentru om. Dar această experienţă spune şi că părinţii omeneşti sunt supuşi greşelii şi pot desfigura chipul paternităţii şi al maternităţii. Se cuvine atunci să reamintim că Dumnezeu transcende deosebirea omenească dintre sexe. El nu este nici bărbat, nici femeie, este Dumnezeu. El transcende şi paternitatea, şi maternitatea²⁶³ omenească, deşi este originea şi măsura lor²⁶⁴: nimeni nu este tată aşa cum este Dumnezeu. 240 Isus a dezvăluit că Dumnezeu este „Tată” într-un sens cu totul deosebit: El nu este Tată doar în calitate de Creator. El este din veşnicie Tată în relaţie cu Fiul său unul-născut, care, la rândul lui, nu este Fiu decât în relaţie cu Tatăl: „Nimeni nu-l cunoaşte pe Fiul, în afară de Tatăl, nici pe Fiul nu-l cunoaşte nimeni, în afară de Fiul şi cel căruia a voit Fiul să-i descopere” (Mt 11, 27).

241 De aceea, apostolii îl mărturisesc pe Isus drept „Cuvântul care la început era la Dumnezeu şi care este Dumnezeu” (In 1, 1), drept „chipul nevăzutului Dumnezeu” (Col 1, 15), drept „strălucirea slavei şi chipul fiinţei sale” (Evr 1, 3).

242 După ei, urmând tradiţia apostolică, în anul 325, la primul Conciliu ecumenic de la Niceea, Biserica a afirmat că Fiul este „consubstanţial ─ de o fiinţă” cu Tatăl, adică un singur Dumnezeu cu El. Cel de-al doilea Conciliu ecumenic întrunit la Constantinopol în 381 a păstrat această expresie din formularea Crezului de la Niceea şi l-a mărturisit pe „Fiul lui Dumnezeu unul-născut, care din Tatăl s-a născut mai înainte de toţi vecii, Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu creat, de o fiinţă (lit. de aceeaşi substanţă) cu Tatăl”²⁶⁵.

Tatăl şi Fiul revelaţi de Duhul Sfânt
243 Înainte de Paştele său, Isus vesteşte trimiterea unui „alt Apărător” (Paraclet), Duhul Sfânt. Lucrând încă de la creaţie²⁶⁶, după ce „a grăit prin Profeţi”²⁶⁷, El va rămâne alături de ucenici şi în ei²⁶⁸, pentru a-i învăţa totul²⁶⁹ şi a-i călăuzi „la tot adevărul” (In 16, 13). Duhul Sfânt este astfel revelat ca o altă Persoană divină în raport cu Isus şi cu Tatăl.

244 Originea veşnică a Duhului Sfânt se dezvăluie prin misiunea lui în timp. Duhul Sfânt este trimis apostolilor şi Bisericii atât de Tatăl în numele Fiului, cât şi de Fiul în persoană, după ce s-a întors la Tatăl²⁷⁰. Trimiterea Persoanei Duhului Sfânt după glorificarea lui Isus²⁷¹ revelează misterul Sfintei Treimi în toată plinătatea.

245 Credinţa apostolică despre Duhul Sfânt a fost mărturisită de cel de-al doilea Conciliu ecumenic ţinut în anul 381 la Constantinopol: „Credem în Duhul Sfânt, Domnul şi de viaţă Dătătorul, care de la Tatăl purcede”²⁷². Prin aceasta, Biserica îl recunoaşte pe Tatăl ca „izvorul şi originea a toată dumnezeirea”²⁷³. Originea veşnică a Duhului Sfânt nu este totuşi fără legătură cu aceea a Fiului: „Duhul Sfânt, cea de-a Treia Persoană a Sfintei Treimi, este Dumnezeu, unul şi egal cu Tatăl şi cu Fiul, de aceeaşi substanţă şi de aceeaşi natură. (...) Cu toate acestea, nu spunem că El este numai Duhul Tatălui, ci Duhul Tatălui şi al Fiului în acelaşi timp”²⁷⁴. Crezul Bisericii, exprimat de Conciliul de la Constantinopol, mărturiseşte: „Care împreună cu Tatăl şi cu Fiul este adorat şi preamărit”²⁷⁵.

246 Tradiţia latină a Crezului mărturiseşte că Duhul Sfânt „purcede de la Tatăl şi de la Fiul [Filioque]”. Conciliul de la Florenţa, din 1439, explicitează: „Duhul Sfânt îşi trage esenţa şi fiinţa subzistentă deopotrivă de la Tatăl şi de la Fiul şi El purcede din veşnicie atât de la unul, cât şi de la celălalt ca de la un singur Principiu şi printr-o singură spiraţie... şi pentru că tot ce este al Tatălui Tatăl însuşi l-a dăruit Fiului său unic, născându-l, cu excepţia paternităţii sale, şi această purcedere a Duhului Sfânt şi de la Fiul El o deţine din veşnicie de la Tatăl său, care l-a născut din veşnicie”²⁷⁶.

247 Afirmarea lui Filioque nu figura în simbolul mărturisit în 381 la Constantinopol. Însă, urmând o veche tradiţie latină şi alexandrină, Sfântul Papă Leon îl mărturisise deja în mod dogmatic încă din 447²⁷⁷, chiar înainte ca Roma să fi cunoscut şi să fi primit, în 451, la Conciliul din Calcedon, Simbolul din 381. Folosirea acestei formule în Crez a intrat treptat în liturgia latină (între secolele al VIII-lea şi al XI-lea). Introducerea lui Filioque în Simbolul de la Niceea-Constantinopol de către liturgia latină constituie totuşi, până astăzi, un punct de divergenţă cu Bisericile ortodoxe.

248 Tradiţia orientală exprimă, în primul rând, caracterul de origine primară a Tatălui în raport cu Duhul Sfânt. Mărturisind că Duhul Sfânt „purcede de la Tatăl” (In 15, 26), ea afirmă că acesta purcede de la Tatăl prin Fiul²⁷⁸. Tradiţia occidentală exprimă, în primul rând, comuniunea consubstanţială între Tatăl şi Fiul, spunând că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi de la Fiul (Filioque). Ea spune acest lucru „în mod legitim şi logic”²⁷⁹, căci ordinea veşnică a Persoanelor divine în comuniunea lor consubstanţială implică faptul că Tatăl, ca „început fără de început”²⁸⁰, este originea primară a Duhului Sfânt, dar, totodată, ca Tată al Fiului unul-născut, El este împreună cu Acesta „Principiul unic de la care purcede Duhul Sfânt”²⁸¹. Această legitimă complementaritate, dacă nu este înăsprită, nu afectează identitatea credinţei în realitatea aceluiaşi mister mărturisit.