Secţiunea îNTÎI

V. Sfânta Scriptură în viaţa Bisericii
131 „În Cuvântul lui Dumnezeu se află atâta putere şi tărie încât el constituie pentru Biserică sprijin şi forţă, iar pentru fiii Bisericii - tăria credinţei, hrană a sufletului, izvor curat şi nesecat al vieţii spirituale”¹⁴⁶. „Creştinii trebuie să aibă acces larg la Sfânta Scriptură”¹⁴⁷.

132 „Studiul Sfintelor Scripturi trebuie să fie sufletul teologiei. De asemenea, şi slujirea cuvântului, adică propovăduirea pastorală, cateheza şi toată formaţia creştină, în cadrul căreia omilia liturgică trebuie să aibă un loc privilegiat, primeşte din cuvântul Scripturii o hrană sănătoasă şi o putere sfîntă”¹⁴⁸.

133 Biserica „ îi îndeamnă foarte stăruitor pe toţi creştinii (...) ca, prin citirea deasă a dumnezeieştilor Scripturi, să-şi însuşească «înalta cunoaştere a lui Isus Cristos» (Fil 3, 8). Într-adevăr, «necunoaşterea Scripturilor înseamnă necunoaşterea lui Cristos» (Sf. Ieronim)”¹⁴⁹.
PE SCURT
134 Omnis Scriptura divina unus liber est, et ille unus liber Christus est, quia omnis Scriptura divina de Christo loquitur, et omnis Scriptura divina in Christo impletur. ─ „Toată dumnezeiasca Scriptură este o singură carte, şi această singură carte este Cristos, căci toată dumnezeiasca Scriptură vorbeşte despre Cristos şi toată dumnezeiasca Scriptură se împlineşte în Cristos”¹⁵⁰.

135 „Sfintele Scripturi cuprind Cuvântul lui Dumnezeu şi, pentru că sunt inspirate, sunt într-adevăr Cuvântul lui Dumnezeu”¹⁵¹.

136 Dumnezeu este Autorul Sfintei Scripturi în sensul că El îi inspiră pe autorii ei omeneşti; El acţionează în ei şi prin ei. Dă astfel certitudinea că scrierile lor învaţă fără eroare adevărul mântuitor¹⁵².

137 Interpretarea Scripturilor inspirate trebuie să fie atentă, în primul rând, la ce vrea Dumnezeu să reveleze prin autorii sacri pentru mântuirea noastră. „Ceea ce vine de la Duhul nu este înţeles pe deplin decât prin acţiunea Duhului”¹⁵³.

138 Biserica primeşte şi venerează ca inspirate cele 46 de cărţi ale Vechiului Testament şi cele 27 de cărţi ale Noului Testament.

139 Cele patru Evanghelii ocupă un loc central, pentru că centrul lor este Cristos Isus.

140 Unitatea celor două Testamente decurge din unitatea planului lui Dumnezeu şi a Revelaţiei sale. Vechiul Testament îl pregăteşte pe cel Nou, în timp ce acesta îl împlineşte pe cel Vechi; ambele se luminează reciproc; ambele sunt adevărat Cuvânt al lui Dumnezeu.

141 „Biserica a venerat întotdeauna dumnezeieştile Scripturi după cum a venerat şi însuşi Trupul Domnului”¹⁵⁴: ambele hrănesc şi guvernează întreaga viaţă creştină. „Lumină pentru paşii mei e Cuvântul tău, făclie pentru cărările mele” (Ps 119, 105)¹⁵⁵.

CAPITOLUL AL TREILEA

Răspunsul omului dat lui Dumnezeu

142 Prin Revelaţia sa, „Dumnezeu cel nevăzut, în belşugul iubirii sale, se adresează oamenilor ca unor prieteni şi intră în relaţie cu ei pentru a-i chema şi a-i primi la împărtăşire cu El”¹⁵⁶. Răspunsul adecvat dat acestei chemări este credinţa.

143 Prin credinţă, omul îşi supune în întregime lui Dumnezeu mintea şi voinţa. Cu toată fiinţa, omul îşi dă asentimentul lui Dumnezeu care se revelează¹⁵⁷. Sfânta Scriptură numeşte acest răspuns al omului, dat lui Dumnezeu care revelează, „ascultarea credinţei”¹⁵⁸.

ARTICOLUL 1

Cred

I. Ascultarea credinţei

144 A asculta în credinţă înseamnă a te supune în mod liber cuvântului ascultat, pentru că adevărul lui este garantat de Dumnezeu, Adevărul însuşi. Abraham este modelul acestei ascultări pe care ni-l propune Sfânta Scriptură. Fecioara Maria este realizarea ei cea mai desăvârşită.

Abraham ─ „părintele tuturor celor care cred”
145 Scrisoarea către evrei, în marele elogiu al credinţei strămoşilor, insistă în mod deosebit asupra credinţei lui Abraham: „Prin credinţă, Abraham a ascultat de chemarea de a pleca spre o ţară pe care urma s-o primească moştenire şi a plecat neştiind încotro merge” (Evr 11, 8)¹⁵⁹. Prin credinţă a trăit ca străin şi peregrin în Pământul făgăduinţei¹⁶⁰. Prin credinţă, Sarei i-a fost dat să-l zămislească pe fiul făgăduinţei. Prin credinţă, în sfârşit, Abraham l-a oferit pe unicul său fiu ca jertfă¹⁶¹.

146 Abraham realizează astfel definiţia credinţei dată de Scrisoarea către evrei: „Credinţa e chezăşia bunurilor nădăjduite, dovada celor care nu se văd” (Evr 11, 1). „Abraham a avut credinţă în Dumnezeu şi i-a fost socotit ca dreptate” (Rom 4, 3)¹⁶². Datorită acestei „credinţe puternice” (Rom 4, 20), Abraham a devenit „părintele tuturor celor care aveau să creadă” (Rom 4, 11. 18)¹⁶³.

147 Vechiul Testament este bogat în mărturii ale acestei credinţe. Scrisoarea către evrei proclamă elogiul credinţei exemplare a celor vechi, „care le-a dobândit bună mărturie” (Evr 11, 2. 39). Totuşi, „Dumnezeu rânduise pentru noi ceva mai bun”: harul de a crede în Fiul său, Isus, „începătorul şi împlinitorul credinţei noastre” (Evr 11, 40; 12, 2).
Maria ─ „Fericită cea care a crezut”

148 Fecioara Maria realizează în modul cel mai desăvârşit ascultarea credinţei. În credinţă, Maria a primit vestirea şi făgăduinţa aduse de îngerul Gabriel, crezând că „la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă” (Lc 1, 37)¹⁶⁴ şi dându-şi consimţământul: „Iată slujitoarea Domnului, fie mie după cuvântul tău” (Lc 1, 38). Elisabeta a salutat-o: „Fericită cea care a crezut că i se vor împlini cele spuse ei de la Domnul” (Lc 1, 45). Pentru această credinţă, toate generaţiile o vor proclama fericită¹⁶⁵.

149 În toată viaţa ei şi până la ultima încercare¹⁶⁶, când Isus, Fiul său, a murit pe cruce, credinţa nu i-a şovăit. Maria n-a încetat să creadă „în împlinirea” cuvântului lui Dumnezeu. De aceea, Biserica venerează în Maria realizarea cea mai pură a credinţei.
II. „Ştiu în cine mi-am pus credinţa” (2 Tim 1, 12)
Cred într-unul Dumnezeu
150 Credinţa este, în primul rând, o adeziune personală a omului faţă de Dumnezeu; ea este, în acelaşi timp şi în mod inseparabil, asentimentul liber faţă de tot adevărul pe care l-a revelat Dumnezeu. Ca adeziune personală faţă de Dumnezeu şi asentiment faţă de adevărul pe care El l-a revelat, credinţa creştină se deosebeşte de credinţa într-o persoană omenească. E vrednic şi drept să te încrezi total în Dumnezeu şi să crezi în mod absolut ceea ce spune El. Ar fi zadarnic şi fals să-ţi pui o astfel de credinţă într-o făptură¹⁶⁷.

Cred în Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu

151 Pentru creştin, a crede în Dumnezeu înseamnă în mod inseparabil a crede în Acela pe care El l-a trimis, „Fiul lui preaiubit”, în care îşi află toată bucuria (Mc 1, 11); Dumnezeu ne-a spus să-l ascultăm¹⁶⁸. Domnul însuşi le spune ucenicilor săi: „Credeţi în Dumnezeu, credeţi şi în mine” (In 14, 1). Putem crede în Isus Cristos pentru că El însuşi este Dumnezeu, Cuvântul făcut trup: „Pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut vreodată; Fiul unul-născut, care este în sânul Tatălui, El l-a făcut cunoscut” (In 1, 18). Pentru că „l-a văzut pe Tatăl” (In 6, 46), El este singurul care-l cunoaşte şi-l poate revela¹⁶⁹.
Cred în Duhul Sfânt
152 Omul nu poate să creadă în Isus Cristos fără a se împărtăşi din Duhul lui. Duhul Sfânt e acela care revelează oamenilor cine este Isus. Căci „nimeni nu poate spune: «Isus este Domn», decât sub acţiunea Duhului Sfânt” (1 Cor 12, 3). „Duhul cercetează totul, chiar şi adâncurile lui Dumnezeu. (...) Nimeni nu cunoaşte cele ale lui Dumnezeu, decât Duhul lui Dumnezeu” (1 Cor 2, 10-11). Numai Dumnezeu îl cunoaşte în întregime pe Dumnezeu. Noi credem în Duhul Sfânt pentru că este Dumnezeu.

Biserica nu încetează a-şi mărturisi credinţa într-un singur Dumnezeu, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.
III. Caracteristicile credinţei
Credinţa este un har
153 Când Sfântul Petru dă mărturie că Isus este Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu, Isus îi afirmă că această revelaţie nu i-a venit „de la trup şi sânge, ci de la Tatăl său, care este în ceruri” (Mt 16, 17)¹⁷⁰. Credinţa este un dar al lui Dumnezeu, o virtute supranaturală revărsată de El. „Pentru a-i oferi lui Dumnezeu această credinţă, omul are nevoie de harul lui, care-i iese în întâmpinare şi-l ajută, precum şi de ajutoarele interioare ale Duhului Sfânt, care să-i mişte inima şi să i-o îndrepte spre Dumnezeu, să-i deschidă ochii minţii şi să-i facă «pe toţi să îmbrăţişeze şi să creadă cu bucurie adevărul»”¹⁷¹.
Credinţa este un act uman
154 Credinţa nu e posibilă decât prin harul şi ajutoarele interioare ale Duhului Sfânt. Nu e mai puţin adevărat că a crede este un act autentic uman.

Nu este contrar nici libertăţii, nici minţii omului să se încreadă în Dumnezeu şi să adere la adevărurile revelate de El. Deja în relaţiile umane nu e contrar demnităţii noastre să credem ceea ce ne spun alţii despre ei înşişi şi despre intenţiile lor şi să ne încredem în făgăduinţele lor (cum se întâmplă, de exemplu, atunci când un bărbat şi o femeie se căsătoresc), pentru a intra astfel în comuniune reciprocă. Aşadar, e cu atât mai puţin contrar demnităţii noastre să „oferim prin credinţă supunerea deplină a minţii şi voinţei noastre lui Dumnezeu care revelează”k¹⁷² şi să intrăm astfel în comuniune intimă cu El.

155 În credinţă, mintea şi voinţa omului conlucrează cu harul dumnezeiesc: Credere est actus intellectus assentientis veritati divinae ex imperio voluntatis a Deo motae per gratiam („A crede este un act al intelectului care aderă la adevărul dumnezeiesc, la porunca voinţei puse în mişcare de Dumnezeu prin har”)¹⁷³.
Credinţa şi înţelegerea
156 Motivul de a crede nu este faptul că adevărurile revelate apar ca adevărate şi inteligibile pentru lumina raţiunii noastre naturale. Noi credem „datorită autorităţii lui Dumnezeu însuşi, care revelează şi care nu poate nici să se înşele, nici să ne înşele”. „Totuşi, pentru ca omagiul credinţei noastre să fie conform raţiunii, Dumnezeu a voit ca ajutoarele interioare ale Duhului Sfânt să fie însoţite de dovezile exterioare ale Revelaţiei sale”¹⁷⁴. Astfel, minunile lui Cristos şi ale sfinţilor¹⁷⁵, profeţiile, răspândirea şi sfinţenia Bisericii, rodnicia şi stabilitatea ei „sunt semne sigure ale Revelaţiei, adaptate la intelectul tuturor”, sunt „motive de credibilitate”, care arată că asentimentul credinţei nu este „nicidecum o mişcare oarbă a spiritului”¹⁷⁶.

157 Credinţa este sigură, mai sigură decât orice cunoaştere umană, pentru că se întemeiază pe însuşi Cuvântul lui Dumnezeu, care nu poate minţi. Desigur, adevărurile revelate pot părea obscure raţiunii şi experienţei omului, dar „certitudinea pe care o dă lumina divină este mai mare decât aceea pe care o dă lumina raţiunii naturale”¹⁷⁷. „Zece mii de dificultăţi nu alcătuiesc o singură îndoială”¹⁷⁸.

158 „Credinţa încearcă să înţeleagă”¹⁷⁹: este inerentă credinţei dorinţa credinciosului de a-l cunoaşte mai bine pe Acela în care şi-a pus credinţa şi de a înţelege mai bine ceea ce a revelat El; o cunoaştere mai pătrunzătoare va determina, la rândul ei, o credinţă mai mare, tot mai înflăcărată de iubire. Harul credinţei deschide „ochii inimii” (Ef 1, 18) spre o înţelegere vie a conţinuturilor Revelaţiei, adică a ansamblului planului lui Dumnezeu şi al misterelor credinţei, al legăturii lor între ele şi cu Cristos, centrul misterului revelat. Or, „pentru ca înţelegerea Revelaţiei să se adâncească mereu mai mult, Duhul Sfânt desăvârşeşte necontenit credinţa prin darurile sale”¹⁸⁰. Astfel, după expresia Sfântului Augustin¹⁸¹, „cred pentru a înţelege şi înţeleg pentru a crede mai bine”.

159 Credinţă şi ştiinţă. „Deşi credinţa este deasupra raţiunii, nu poate exista niciodată un dezacord real între ele. De vreme ce acelaşi Dumnezeu care revelează misterele şi comunică credinţa a făcut să coboare în mintea omului lumina raţiunii, Dumnezeu nu s-ar putea nega pe sine însuşi, nici adevărul nu poate contrazice vreodată adevărul”¹⁸². „De aceea, cercetarea metodică în toate disciplinele, dacă este efectuată în mod cu adevărat ştiinţific şi conform normelor morale, nu va fi niciodată în opoziţie adevărată cu credinţa, pentru că realităţile profane şi realităţile de credinţă provin de la acelaşi Dumnezeu. Mai mult, cel care se străduieşte să cerceteze, cu smerenie şi statornicie, tainele realităţii, acela, chiar dacă nu-şi dă seama, este călăuzit de mâna lui Dumnezeu, care, susţinând toate lucrurile, le face să fie ceea ce sunt”¹⁸³.

Libertatea credinţei
160 Pentru a fi uman, „răspunsul credinţei dat de om lui Dumnezeu trebuie să fie voluntar; prin urmare, nimeni nu trebuie să fie constrâns să îmbrăţişeze credinţa împotriva voinţei proprii. Într-adevăr, prin însăşi natura sa, actul de credinţă are un caracter voluntar”¹⁸⁴. „Dumnezeu îi cheamă, desigur, pe oameni să-l slujească în spirit şi adevăr, şi de aceea această chemare îi obligă în conştiinţă, dar nu-i constrânge. (...) Acest lucru s-a manifestat în cel mai înalt grad în Cristos Isus”¹⁸⁵. Într-adevăr, Cristos a chemat la credinţă şi la convertire, dar nu a constrâns nicidecum. „A dat mărturie despre adevăr, dar nu a voit să-l impună cu forţa celor care-l respingeau. Împărăţia lui (...) creşte prin iubirea cu care Cristos, ridicat pe Cruce, îi atrage pe oameni la sine”¹⁸⁶.
Necesitatea credinţei
161 Credinţa în Isus Cristos şi în Acela care l-a trimis pentru mântuirea noastră este necesară pentru a dobândi această mântuire¹⁸⁷. „Pentru că «fără credinţă (...) nu-i putem fi plăcuţi lui Dumnezeu» (Evr 11, 6) şi nu putem ajunge să împărtăşim condiţia de fii ai lui, nimeni niciodată nu poate fi îndreptăţit fără ea şi nimeni, dacă nu va fi «stăruit în ea până la sfârşit» (Mt 10, 22; 24, 13), nu va dobândi viaţa veşnică”¹⁸⁸.
Statornicia în credinţă

162 Credinţa este un dar gratuit, pe care Dumnezeu îl face omului. Putem pierde acest dar nepreţuit; sfântul Paul îl avertizează pe Timotei: „Luptă-te lupta cea bună, având credinţă şi cuget bun, pe care unii, lepădându-l, au rătăcit în credinţă” (1 Tim 1, 18-19). Pentru a trăi, a creşte şi a persevera până la sfârşit în credinţă, trebuie să o hrănim cu Cuvântul lui Dumnezeu; trebuie să-l implorăm pe Domnul să o sporească¹⁸⁹; ea trebuie să „lucreze prin iubire” (Gal 5, 6)¹⁹⁰, deci să fie purtată de speranţă¹⁹¹ şi să fie înrădăcinată în credinţa Bisericii.

Credinţa ─ începutul vieţii veşnice
163 Credinţa ne face să pregustăm bucuria şi lumina viziunii beatifice, scopul peregrinării noastre pe pământ. Îl vom vedea atunci pe Dumnezeu „faţă către faţă” (1 Cor 13, 12), „aşa cum este” (1 In 3, 2). Deci credinţa este deja începutul vieţii veşnice:

De vreme ce încă de acum contemplăm binecuvântările credinţei, ca un chip în oglindă, e ca şi cum am fi dobândit deja lucrurile minunate de care credinţa ne asigură că ne vom bucura odată¹⁹².

164 Totuşi, acum „umblăm în credinţă, nu în vedere limpede” (2 Cor 5, 7), şi îl cunoaştem pe Dumnezeu „ca într-o oglindă, în ghicitură, (...) în chip nedesăvârşit” (1 Cor 13, 12). Credinţa, luminoasă datorită Celui în care crede, este trăită deseori în obscuritate. Ea poate fi pusă la încercare. Lumea în care trăim pare adesea foarte departe de certitudinile pe care ni le dă credinţa; experienţa răului şi a suferinţei, a nedreptăţii şi a morţii par a contrazice Vestea cea Bună. Ele pot clătina credinţa şi pot deveni pentru ea o piatră de încercare.

165 Atunci trebuie să ne îndreptăm spre martorii credinţei: Abraham, care a crezut „sperând împotriva oricărei speranţe” (Rom 4, 18); Fecioara Maria, care, în „peregrinarea credinţei”¹⁹³, a înaintat până în „noaptea credinţei”¹⁹⁴, luând parte la pătimirea Fiului său şi la noaptea mormântului lui; şi atâţia alţi martori ai credinţei: „Înconjuraţi fiind de atâta nor de martori, să lepădăm tot ce ne îngreunează şi păcatul ce ne împresoară şi să alergăm cu stăruinţă în întrecerea ce ne stă înainte, cu ochii aţintiţi la Isus, care e începătorul şi desăvârşitorul credinţei” (Evr 12, 1-2).

ARTICOLUL 2

Noi credem

166 Credinţa este un act personal: răspunsul liber al omului la iniţiativa lui Dumnezeu care se revelează. Dar credinţa nu este un act izolat. Nimeni nu poate să creadă singur, după cum nimeni nu poate să trăiască singur. Nimeni nu şi-a dăruit singur credinţa, după cum nimeni nu şi-a dăruit singur viaţa. Credinciosul a primit credinţa de la alţii şi trebuie să o transmită altora. Iubirea noastră faţă de Isus şi faţă de oameni ne împinge să vorbim şi altora despre credinţa noastră. Fiecare credincios este, astfel, ca o verigă în marele lanţ al celor credincioşi. Eu nu pot crede fără a fi susţinut de credinţa celorlalţi şi, prin credinţa mea, contribui la susţinerea credinţei celorlalţi.

167 „Eu cred”¹⁹⁵: este credinţa Bisericii, mărturisită personal de fiecare credincios, mai ales la botez. „Noi credem”¹⁹⁶: este credinţa Bisericii, mărturisită de episcopii adunaţi în Conciliu sau, mai general, de adunarea liturgică a celor credincioşi. „Eu cred”: este, de asemenea, Biserica, Mama noastră, care-i răspunde lui Dumnezeu prin credinţa ei şi care ne învaţă să spunem: „Eu cred”, „Noi credem”.
I. „Priveşte, Doamne, la credinţa Bisericii tale”
168 În primul rând, Biserica este cea care crede, şi astfel, poartă, hrăneşte şi susţine credinţa mea. În primul rând, Biserica este cea care, pretutindeni, îl mărturiseşte pe Domnul („Pe tine, pe toată faţa pământului, te mărturiseşte Sfânta Biserică”, cântăm în Te Deum) şi cu ea şi în ea suntem atraşi şi aduşi să mărturisim şi noi: „Eu cred”, „Noi credem”. Prin Biserică primim credinţa şi viaţa cea nouă în Cristos, prin botez. În Rituale Romanum, cel care administrează botezul îl întreabă pe catehumen: „Ce ceri de la Biserica lui Dumnezeu?” Şi răspunsul e: „Credinţa”. „Ce-ţi dă credinţa?” „Viaţa veşnică”¹⁹⁷.

169 Mântuirea vine numai de la Dumnezeu. Dar, pentru că primim viaţa de credinţă prin Biserică, ea este mama noastră: „Noi credem în Biserică: o credem ca pe mama noii noastre naşteri; nu credem în Biserică ca şi cum ar fi autoarea mântuirii noastre”¹⁹⁸. Fiind mama noastră, Biserica este şi educatoarea credinţei noastre.

II. Limbajul credinţei

170 Noi nu credem în formule, ci în realităţile pe care ele le exprimă şi pe care credinţa ne îngăduie să le „atingem”. „Actul (de credinţă al) credinciosului nu se opreşte la enunţ, ci la realitatea enunţată”¹⁹⁹. Totuşi, de aceste realităţi ne apropiem cu ajutorul formulărilor credinţei. Acestea ne îngăduie să exprimăm şi să transmitem credinţa, să o celebrăm în comunitate, să o asimilăm şi să o trăim tot mai mult.

171 Biserica, „stâlpul şi reazemul adevărului” (1 Tim 3, 15), păstrează cu fidelitate „credinţa transmisă sfinţilor o dată pentru totdeauna” (Iuda 3). Ea este cea care păstrează amintirea cuvintelor lui Cristos, ea transmite din generaţie în generaţie mărturisirea de credinţă a apostolilor. Aşa cum o mamă îi învaţă pe copiii ei să vorbească şi prin însuşi acest fapt să înţeleagă şi să comunice, Biserica, Maica noastră, ne învaţă limbajul credinţei, pentru a ne introduce în înţelegerea şi viaţa de credinţă.
III. O singură credinţă
172 De veacuri, prin atâtea limbi, culturi, popoare şi neamuri, Biserica nu încetează a-şi mărturisi credinţa unică, primită de la un singur Domn, transmisă printr-un singur botez, înrădăcinată în convingerea că toţi oamenii nu au decât un singur Dumnezeu şi Tată²⁰⁰. Sfântul Irineu de Lyon, martor al acestei credinţe, afirmă:

173 „Într-adevăr, Biserica, deşi răspândită în lumea întreagă până la marginile pământului, primindu-şi de la apostoli şi de la ucenicii lor credinţa, (...) păstrează cu grijă [această propovăduire şi credinţă] şi, ca şi cum ar locui într-o singură casă, crede în ea în acelaşi fel, într-un suflet şi într-o inimă, şi le propovăduieşte, le învaţă şi le transmite într-un glas, ca dintr-o singură gură”²⁰¹.

174 „Într-adevăr, chiar dacă limbile sunt felurite în lume, conţinutul Tradiţiei este unul şi acelaşi. Şi nici Bisericile care sunt în Germania nu au altă credinţă sau altă Tradiţie, nici cele care sunt la iberi, nici cele care sunt la celţi, nici cele din Orient, din Egipt, din Libia, nici cele care se află în centrul lumii...”²⁰² „Aşadar mesajul Bisericii este veridic şi trainic, pentru că ea arată lumii întregi o singură cale de mântuire”²⁰³.

175 „Această credinţă, pe care am primit-o de la Biserică, o păstrăm cu grijă, căci fără încetare, sub lucrarea Duhului lui Dumnezeu, ca o comoară de mare preţ închisă într-un vas scump, întinereşte ea însăşi şi întinereşte şi vasul în care se află”²⁰⁴.

PE SCURT
176 Credinţa este o adeziune personală a omului întreg faţă de Dumnezeu care se revelează. Ea comportă adeziunea minţii şi voinţei la Revelarea de sine pe care Dumnezeu a făcut-o prin fapte şi cuvinte.

177 «A crede» are deci o dublă referinţă: la persoană şi la adevăr; la adevăr prin încredere în persoana care îl atestă.

178Nu trebuie să credem în nimeni altcineva decât în Dumnezeu ─ Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.

179 Credinţa este un dar supranatural al lui Dumnezeu. Pentru a crede, omul are nevoie de ajutoarele lăuntrice ale Duhului Sfânt.

180 «A crede» este un act uman, conştient şi liber, care corespunde demnităţii persoanei umane.

181 «A crede» este un act eclezial. Credinţa Bisericii precede, naşte, poartă şi hrăneşte credinţa noastră. Biserica este mama tuturor celor care cred. „Nimeni nu-l poate avea pe Dumnezeu drept Tată, dacă nu are Biserica drept mamă”²⁰⁵.

182 «Noi credem tot ce este cuprins în cuvântul lui Dumnezeu, scris sau transmis, şi pe care Biserica ni-l propune spre crezare ca fiind revelat în chip dumnezeiesc”²⁰⁶.

183 Credinţa este necesară pentru mântuire. Domnul însuşi afirmă acest lucru: „Cel care va crede şi va fi botezat se va mântui; cel care nu va crede va fi osândit” (Mc 16, 16).

184 «Credinţa este o pregustare a cunoaşterii, care ne va face fericiţi în viaţa viitoare”²⁰⁷.
Crezul

Simbolul Apostolilor Cred în Dumnezeu, Tatăl atotputernicul, Creatorul cerului şi al pământului. Şi în Isus Cristos, Fiul său unic, Domnul nostru, care s-a zămislit de la Duhul Sfânt, s-a născut din Maria Fecioara; a pătimit sub Ponţiu Pilat, s-a răstignit, a murit şi s-a îngropat; s-a coborât în Iad, a treia zi a înviat din morţi; s-a suit la ceruri, şade de-a dreapta lui Dumnezeu, Tatăl atotputernicul; de unde are să vie să-i judece pe vii şi pe morţi. Cred în Duhul Sfânt; Sfânta Biserică catolică; împărtăşirea sfinţilor, iertarea păcatelor; învierea morţilor şi viaţa veşnică. Amin.

Crezul niceno-constantinopolitan Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl atotputernicul, Creatorul cerului şi al pământului, al tuturor văzutelor şi nevăzutelor. Cred într-unul Domn Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu unul-născut, care din Tatăl s-a născut mai înainte de toţi vecii. Dumnezeu din Dumnezeu, Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu creat, de o fiinţă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut. Care pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire s-a coborât din ceruri. S-a întrupat de la Duhul Sfânt, din Maria Fecioara şi s-a făcut om. S-a răstignit pentru noi sub Ponţiu Pilat, a pătimit şi s-a îngropat. A înviat a treia zi, după Scripturi, şi s-a suit la cer, şade de-a dreapta Tatălui şi iarăşi va veni cu mărire să-i judece pe cei vii şi pe cei morţi, a cărui împărăţie nu va avea sfârşit. Cred în Duhul Sfânt, Domnul şi de viaţă dătătorul, care de la Tatăl şi de la Fiul purcede; care împreună cu Tatăl şi cu Fiul este adorat şi preamărit şi a grăit prin prooroci. Cred într-una, sfântă, catolică şi apostolică Biserică. Mărturisesc un botez spre iertarea păcatelor. Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va veni. Amin.

SECŢIUNEA A DOUA

Mărturisirea de credinţă creştină

Simbolurile credinţei

185 Cine spune „Cred” spune „Ader la ceea ce noi credem”. Comuniunea în credinţă are nevoie de un limbaj comun al credinţei, normativ pentru toţi şi unindu-i în aceeaşi mărturisire a credinţei.

186 Încă de la origine, Biserica apostolică şi-a exprimat şi şi-a transmis credinţa în formule scurte, normative pentru toţi²⁰⁸. Dar de foarte timpuriu Biserica a voit şi să adune esenţialul credinţei sale în rezumate organice şi articulate, destinate, în special, candidaţilor la botez:

Simbolul credinţei n-a fost alcătuit după părerile oamenilor, ci din toată Scriptura a fost adunat ceea ce este mai important, pentru a da o singură învăţătură completă de credinţă. Şi, după cum sămânţa de muştar închide într-un grăunte foarte mic o mulţime de ramuri, tot astfel, acest compendiu al credinţei închide în câteva cuvinte toată cunoaşterea adevăratei pietăţi cuprinse în Vechiul şi Noul Testament²⁰⁹.

187 Aceste sinteze ale credinţei sunt numite „mărturisiri de credinţă”, pentru că ele rezumă credinţa pe care o mărturisesc creştinii. Sunt numite „Crez” după ceea ce este în mod normal primul cuvânt: „Cred”. Sunt numite şi „Simboluri ale credinţei”.

188 Cuvântul grecesc symbolon desemna jumătatea unui obiect rupt în două (de pildă, o pecete), care era prezentat drept semn de recunoaştere. Părţile rupte erau alăturate pentru a verifica identitatea purtătorului. Simbolul credinţei este deci un semn de recunoaştere şi de comuniune între credincioşi. Symbolon desemnează, apoi, o culegere, o colecţie sau un sumar. Simbolul credinţei este culegerea principalelor adevăruri de credinţă. De aceea, slujeşte ca punct de referinţă primar şi fundamental al catehezei.

189 Prima „mărturisire de credinţă” se face la botez. „Simbolul credinţei” este, în primul rând, simbolul baptismal. Pentru că botezul este dat „în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh” (Mt 28, 19), adevărurile de credinţă mărturisite la botez sunt articulate pe baza referirii lor la cele trei Persoane ale Sfintei Treimi.

190 Simbolul este deci împărţit în trei părţi: „întâi este vorba despre prima Persoană dumnezeiască şi despre lucrarea minunată a creaţiei; apoi, despre a doua Persoană dumnezeiască şi despre misterul Răscumpărării oamenilor; în sfârşit, despre a treia Persoană dumnezeiască, izvor şi principiu al sfinţirii noastre”²¹⁰. Acestea sunt „cele trei capitole ale peceţii noastre (baptismale)”²¹¹.

191 „Aceste trei părţi sunt distincte, deşi legate între ele. După o comparaţie deseori folosită de Părinţi, le numim articole. Într-adevăr, după cum în mădularele noastre există anumite articulaţii care le deosebesc şi le separă, tot astfel, în această mărturisire de credinţă, s-a dat pe drept cuvânt numele de articole adevărurilor pe care trebuie să le credem în chip deosebit şi în mod distinct”²¹². După o tradiţie veche, atestată deja de Sfântul Ambroziu, există şi obiceiul de a număra douăsprezece articole ale Crezului, simbolizând prin numărul apostolilor ansamblul credinţei apostolice²¹³.

192 De-a lungul secolelor au fost numeroase mărturisiri sau simboluri ale credinţei, ca răspuns la nevoile diferitelor epoci: simbolurile diferitelor Biserici apostolice şi vechi²¹⁴, Simbolul Quicumque, numit al Sfântului Atanasie²¹⁵, mărturisirile de credinţă ale unor Concilii (Toledo²¹⁶, Lateran²¹⁷, Lyon²¹⁸, Trento²¹⁹) sau ale unor papi, de pildă, Fides Damasi²²⁰ sau Sollemnis Professio Fidei – „Crezul Poporului lui Dumnezeu” a lui Paul al VI-lea (1968).

193 Nici unul dintre simbolurile din diferitele etape ale vieţii Bisericii nu poate fi considerat depăşit şi inutil. Toate ne ajută să trăim şi să aprofundăm astăzi credinţa dintotdeauna prin diferitele formulări în care a fost rezumată.

Dintre toate simbolurile credinţei, două ocupă un loc cu totul deosebit în viaţa Bisericii:

194 Simbolul apostolilor, numit astfel pentru că este considerat pe drept cuvânt ca rezumatul fidel al credinţei apostolilor. Este vechiul simbol baptismal al Bisericii Romei. Marea lui autoritate vine din acest fapt: „El este simbolul pe care îl păstrează Biserica romană, unde şi-a avut scaunul Petru, primul dintre apostoli, şi unde acesta a adus expresia credinţei comune”²²¹.

195 Simbolul numit de la Niceea-Constantinopol îşi datorează marea autoritate faptului că este rodul primelor două Concilii ecumenice (325 şi 381). El rămâne comun până astăzi tuturor marilor Biserici din Orient şi Occident.

196 Expunerea noastră de credinţă va urma Simbolul apostolilor, care constituie, ca să spunem aşa, „cel mai vechi catehism roman”. Totuşi, ea va fi completată cu referiri continue la Simbolul niceno-constantinopolitan, care deseori e mai explicit şi mai detaliat.

197 Ca în ziua botezului, când toată viaţa noastră a fost încredinţată „îndreptarului de învăţătură” (Rom 6, 17), să primim simbolul credinţei noastre dătătoare de viaţă. A rosti cu credinţă Crezul înseamnă a intra în comuniune cu Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, a intra în comuniune şi cu Biserica întreagă, care ne transmite credinţa şi în sânul căreia credem:

Acest Simbol este pecete spirituală, e meditaţia inimii noastre şi paza ei statornică; e, fără îndoială, comoara sufletului nostru²²².

CAPITOLUL ÎNTÎI

Cred în Dumnezeu Tatăl
198 Mărturisirea noastră de credinţă începe cu Dumnezeu, căci Dumnezeu este „Cel dintâi şi Cel de pe urmă” (Is 44, 6), Începutul şi Sfârşitul a toate. Crezul începe cu Dumnezeu Tatăl, pentru că Tatăl este prima Persoană dumnezeiască a Preasfintei Treimi; Simbolul nostru începe cu crearea cerului şi a pământului, pentru că creaţia este începutul şi fundamentul tuturor lucrărilor lui Dumnezeu.

ARTICOLUL 1

Cred în Dumnezeu Tatăl Atotputernicul,

Creatorul cerului şi al pământului
PARAGRAFUL 1. Cred în Dumnezeu

199 „Cred în Dumnezeu”: această primă afirmaţie a mărturisirii de credinţă este şi cea fundamentală. Întreg Simbolul vorbeşte despre Dumnezeu, iar dacă vorbeşte şi despre om şi lume, o face în raport cu Dumnezeu. Articolele din Crez depind toate de primul, după cum şi poruncile o explicitează pe cea dintâi. Celelalte articole ne fac să-l cunoaştem mai bine pe Dumnezeu, aşa cum s-a revelat treptat oamenilor.

„Credincioşii îşi mărturisesc mai întâi credinţa în Dumnezeu”²²³.