Seria -1: Şcoala lui hristos titlu: fundamentele educaţiei spirituale lecţia 1

Isus l-ar fi putut arunca pe diavol în foc în orice clipă, dacă ar fi vrut. El ar putea să o facă chiar acum, dar diavolul trebuie să servească unui scop din planul lui Dumnezeu. Eu şi tu suntem aici să stabilim o legătură. “V-am pregătit o împărăţie.” Noi stabilim graniţele acestei împărăţii. Noi trebuie să forţăm circumstanţele mediului în care trăim. Demoni, frică şi boală nu au ce căuta aici.

Eu şi tu trebuie să învăţăm lucrul acesta. Noi plantăm Biserica şi aducem oameni în împărăţie. Locul diavolului este sub picioarele noastre şi nu în altă parte. Dumnezeu ne-a trimis pe noi, Biserica, să stabilim graniţele împărăţiei. Isus ne-a slujit drept exemplu, câştigând victoria asupra diavolului. El nu i-a dat lui Satan nici o fărâmă de teren şi nici nu i-a cerut vreuna. Nici măcar o singură dată, Isus nu i-a spus diavolului: “Eu voi opera aici iar tu poţi să operezi acolo.” Nu a trasat mediane şi paralele, nici nu a stabilit vreun procent. Ci El i-a spus diavolului: “Am venit ca să iau totul. Pământul cu tot ce este pe el este al Domnului.” El a venit în această lume răzvrătită să manifeste puterea lui Dumnezeu, pentru a aşeza împărăţia lui Dumnezeu, primită de El de la Tatăl.

A fost război din momentul în care s-a născut. Este război acum, nimic nu s-a schimbat. Când vorbim despre război spiritual, nu este vorba despre aberaţiile pe care le auzi azi.

Noi ducem război împotriva unui vrăjmaş. El încearcă să împiedice scopul lui Dumnezeu. El este aici pentru a ne împiedica să intrăm în posesia împărăţiei pe care Dumnezeu ne-a dat-o nouă.

Pavel a spus: “M-am luptat cu fiarele în Efes” (ICorinteni 15: 32). Despre ce vorbea el? Despre acelaşi lucru despre care vorbim noi acum. El a fost trimis de Dumnezeu să planteze o biserică în acel oraş, care era dedicat în totalitate idolatriei. Demonul i-a zis: “Tu nu vei veni aici.” Demonul nu s-a dat bătut şi n-a fugit din oraş pentru că Pavel a venit în oraş. Satan nu va pleca decât dacă tu îl vei obligară facă aceasta. Diavolul nu va pleca din oraş doar pentru că tu te afli acolo. El nu va pleca nicăieri decât dacă cineva îl forţează să plece. Pavel a spus: “m-am luptat cu fiarele din Efes”.

El a scos afară dracii şi a pus bazele uneia dintre cele mai mari biserici din toate timpurile. Isus a specificat foarte clar că porcii nu vor sta în casă, adică nu există creştini posedaţi de demoni. Aceasta este o minciună a Satanei. Isus nu a dat şi nici nu a cerut vreun favor. El a venit să ia înapoi ceea ce de drept era a Lui. Oriunde mergea, demonii strigau: “Ai venit să ne chinuieşti înainte de vreme?” (Matei 8:29)

Când Isus a intrat în arenă şi a pretins împărăţia, puterile întunericului au strigat: “este a noastră.” Dar Isus a ripostat strigând: “Pământul şi tot ce este pe El este al Domnului!”. A fost război şi nu a fost loc pentru cineva timid. O credinţă timidă va fi intimidată. Pavel a reuşit aproape de unul singur să evanghelizeze o zonă de aproximativ 3000 km pătraţi. Fără presă, televiziune, radio sau avion, el a plantat biserici de-a lungul întregii Asii Mijlocii şi pe toate rutele importante din Europa. Pavel mergea într-un oraş, stătea acolo o vreme şi îi învăţa pe alţii adevărurile privitoare la împărăţia lui Dumnezeu. Învăţătura lui Pavel privitoare la împărăţia lui Dumnezeu era modalitatea prin care Pavel aducea la cunoştinţa diavolului că venise să ia din nou tot ceea ce era de drept a Lui. Aceasta ar trebui să facem şi noi. Trebuie să pornim împotriva vrăjmaşului. Noi suntem mai mult decât biruitori în numele Lui. “V-am dat putere asupra întregii puteri a vrăjmaşului.” Dar el nu va pleca doar pentru că tu eşti acolo, ci va trebui ca tu să îl faci să plece. Noi trebuie să înfiinţăm împărăţia pe care am primit-o. Noi trebuie să predicăm, să proclamăm, trebuie să acţionăm şi să impunem voia lui Dumnezeu. Împărăţia lui Dumnezeu este impunerea voii Sale. Lucrurile nu sunt diferite acum faţă de cum erau în vremea lui Pavel. Diavolul nu s-a schimbat: el încearcă să ne facă pe mine şi pe tine să aparţinem unei lumi pierdute. Constant şi continuu, întreg efortul său se concentrează asupra noastră pentru a ne determina să facem parte dintr-o lume pierdută. Noi trebuie să luptăm împotriva acestui lucru.

1. Primul lucru care trebuie făcut, este să rezidim altarul, locul în care eu şi tu îl întâlnim pe Dumnezeu. Aici este câmpul de război. La cruce, la altar este locul în care noi ne apropiem de Dumnezeu. Înainte de a porni la luptă împotriva vrăjmaşului, noi ne supunem mai întâi înaintea Domnului la altar, aşteptându-L pe El. Numai atunci bătălia este ca şi câştigată. Orice altceva este lucrarea exterioară a ceea ce a fost câştigat la altar. E adevărat, Satan a fost învins la Calvar - dar să înţelegem că există un război psihologic - iar efortul vrăjmaşului este de a intimida. El încearcă întotdeauna să te intimideze. Este o bătălie constantă. Dacă tu nu stai la altar, dacă nu aştepţi înaintea Domnului şi nu îţi păstrezi poziţia ta în Hristos, aşa cum trebuie să o faci, atunci, ca şi slujitorul lui Elisei, îi vei vedea pe cei ce sunt împotriva ta mai mulţi decât cei ce sunt pentru tine. Dar dacă tu vei sta în acelaşi loc cu Dumnezeu, atunci vei avea perspectiva corectă asupra lucrurilor. Vei recunoaşte, aşa cum a făcut-o şi slujitorul lui Elisei, că cei ce sunt de partea ta sunt mai mulţi şi mai tari decât cei ce sunt împotrivă.

Nu era nici un motiv pentru ca profetul să-i spună slujitorului să nu se teamă. Atâta vreme cât el privea la armata asiriană, în timp ce realiza că ei erau numai doi oameni, nu avea rost să vină cu nişte cuvinte ieftine şi să-i spună să nu se teamă. Ar fi nebuneşte pentru un om să nu se teamă atunci când numărul vrăjmaşilor lui este de o mie de ori mai mare. Dar omul lui Dumnezeu nu a făcut asta. El a privit situaţia prin intermediul ochilor lui Dumnezeu. Când a privit în sus şi i-a văzut pe cei ce erau de partea lor, că erau mai mulţi decât vrăjmaşii lor, atunci el a putut să pornească senin la război. Dacă tu vei restabili acel altar şi vei aştepta înaintea Domnului până când îl vei vedea, atunci vei putea să-ţi biruieşti frica. Cei ce vin înaintea Domnului trebuie să creadă că El este. Tu trebuie să aştepţi înaintea Lui astfel încât realitatea spirituală să fie reînnoită în fiecare zi. Atunci toate circumstanţele şi toate lucrările diavolului nu vor apărea ca fiind mai mari decât relaţia ta cu Dumnezeu. Eforturile Satanei se concentrează spre a distrage atenţia noastră de la Dumnezeu şi pentru a ne concentra asupra circumstanţelor. Şi Satan a reuşit acest lucru într-o măsură destul de ridicată. Biserica şi-a pierdut abilitatea de a se confrunta. Trebuie să auzim din nou şi să credem cuvintele lui Isus: “V-am dat putere asupra întregii puteri a vrăjmaşului.” (Luca 10:19)

Pavel s-a luptat cu fiarele din Efes. El s-a luptat cu diavolul - omul tare al fiecărui oraş în care el a intrat, era un diavol. Pavel a invadat teritoriul diavolului, iar diavolul a ripostat. Azi biserica fuge, părăseşte câmpul de război, preferând suburbiile mai sigure. Biserica încearcă să-şi traseze meridianele ei. Ascultaţi refrenurile cântărilor despre război spiritual care vorbesc despre ce grozavi războinici suntem noi şi priviţi la toate cărţile tipărite care au ca temă centrală războiul spiritual. Apoi priviţi cum fuge Biserica de pe câmpul de război, mutându-se în zonele mărginaşe, dar sigure ale oraşului. Ea angajează un paznic, pentru că se teme că cineva i-ar putea fura sistemul de amplificare. Ce tragedie! Noi cântăm despre un război în care nici măcar nu dorim să intrăm. Când Dumnezeu l-a trimis pe Pavel la Corint, El i-a spus două lucruri: mai întâi să nu se teamă. Dumnezeu nu-i spune niciodată unui om să nu se teamă dacă nu ar exista motive pentru aceasta. Dumnezeu nu se joacă cu cuvintele. Corintul era unul din cele mai vestite oraşe pentru stricăciunea lui, iar Dumnezeu îl trimite pe Pavel pentru a predica Evanghelia, spunându-i aceste cuvinte: “Nu te teme.” Ceea ce El îi spunea lui Pavel, era de fapt: “Diavolul este acolo şi e pregătit - dar Eu îti dau putere asupra lui.”

Al doilea lucru pe care Dumnezeu i l-a spus lui Pavel a fost: “Eu am mulţi oameni în oraşul acesta.” Eu am oameni în acest oraş, dar cineva trebuie să invadeze oraşul şi să elibereze captivii. Omul tare trebuie legat. Ei nu vor putea fi salvaţi decât dacă cineva merge acolo. Locul Bisericii este în regiunile pline de probleme ale acestei lumi. Biserica de azi zideşte ziduri în exterior şi pune un bilet înăuntru în care scrie: “Dacă vrei să-L cunoşti pe Dumnezeu şi cum să fii liber, vino afară şi îţi vom spune.” Dumnezeu nu-i spune lui Pavel să zidească în afară, ci i-a spus să se ducă înăuntru. Biserica de azi, în propăşire doar exterioară, izolată de răni, îi invită la ea pe cei care se află în zona sa de război. Dacă vrem să eliberăm captivii, cineva trebuie să pretindă eliberarea lor. Aici este rolul tău. Atunci Biserica intră în scenă. Controlul pe care Satan îl are asupra celor pierduţi e o realitate ce trebuie recunoscută iarăşi de Biserică. Nu vorbi despre “voinţa liberă” a celui legat de droguri, poftă şi lăcomie. Nu-i spune că există voinţă liberă celui ce-şi injectează droguri în venele sale. Acolo nu mai există voinţă liberă. Singurul om cu voinţă liberă este omul născut din nou. El poate alege binele sau răul, dar Satan îi controlează pe cei din lume.

Dumnezeul acestei lumi a orbit ochii celor pierduţi. Isaia a spus că Satan nu va deschide uşile închisorii sale. Isus le-a spus celor pierduţi că tatăl lor este diavolul. Pavel a relevat faptul că diavolul ia prizonieri după bunul său plac. Nu este de ajuns să ai o şcoală duminicală sau să conduci o trezire spirituală. Întunericul trebuie zdrobit. Asemenea lui Moise, noi trebuie să păşim în cuşca vrăjmaşului şi să-i cerem să elibereze poporul lui Dumnezeu. Biserica este aici ca instrument al lui Dumnezeu. Biserica trebuie să lege omul tare. Puterile întunericului care leagă o anumită zonă şi o ţin sub controlul satanei nu trebuie lăsate să ne intimideze. Noi suntem aici în Numele Dumnezeului nostru. Opoziţia se îndepărtează cu forţa. Nu este loc pentru timizi şi fricoşi. Cei fricoşi şi cei lipsiţi de credinţă sunt în fruntea cortegiului ce merge înspre iad. Dacă Satan este cel care îi controlează pe cei pierduţi, şi Biblia spune lucrul acesta, tu eşti “eliberat de sub puterea întunericului.” (Coloseni 1:13) Aceasta ne spune că tu ai fost captiv. Pe această bază, dacă vrem să vedem mase de oameni salvate, atunci noi trebuie să ne ocupăm de cel care îi ţine captivi. Şi dacă vrem să distrugem iadul, atunci trebuie mai întâi să-l legăm pe omul cel tare.

Cel mai mare inamic al credinţei sunt lucrurile care se văd; ceea ce ochii noştri pot vedea. Multe dintre inimile oamenilor eşuează aici. Tacticile de intimidare ale inamicului se pot vedea clar în Faptele Apostolilor. În capitolul 3, Petru şi Ioan îl vindecă pe olog. Petru nu a urmat o anume linie de rugăciune ci el doar a predicat Evanghelia şi 5000 de oameni au fost mântuiţi. Demonul religiozităţii a încercat să-i împiedice, intimidându-i şi poruncindu-le să nu predice Evanghelia. Pentru că ei ştiau cine este cel în care credeau, pentru că ştiau că puterea era în mâna lor. Ei au răspuns astfel: “Noi ascultăm mai degrabă de Dumnezeu decât de oameni.” După acea confruntare cu Satan, ei s-au dus la o întâlnire de rugăciune. Ei s-au rugat pentru putere, și s-au rugat pentru îndrăzneală. Și au părimit putere și indrăzneală. După acea întâlnire ei s-au întors din nou pe stradă. Au fost arestaţi şi închişi. Diavolul i-a chemat la o întâlnire pe ai lui, în timp ce îngerii au deschis uşa închisorii. Diavolul a trimis după ei, dar au găsit temniţa goală, uşile încuiate şi paznicii la posturile lor. I-au căutat dar nu i-au găsit în stradă, pentru că ei erau în templu și continuau lucrarea la care i-a chemat Dumnezeu fără nici o frică și plini de îndrăzneală. Cei războinici iau împărăţia lui Dumnezeu - ei sunt cei ce impun Domnia lui Dumnezeu. Războiul continuă. Poate că vor exista şi nişte Ștefani care vor muri în acest război. Dar când războiul se va termina, diavolul va fi în iad, Biserica va fi pe tron, iar universul va fi curăţit.

Dacă aştepţi compătimire, ea nu va veni. Iadul urăşte tot ce este bun. Dumnezeu i-a dat Bisericii putere. Ea trebuie să se ridice cu îndrăzneală şi să-i spună diavolului: “Până aici şi nici un pas mai departe”. Ea trebuie să fie ca Samson care a ucis cu o falcă de măgar 1000 de oameni. Ţara lui era condusă de demonii filistenilor, iar el a stat într-o zi în mijlocul drumului şi a spus: “Până aici şi nici un pas mai departe”. Daţi-mi voie să vă povestesc despre un om numit Wigglesworth şi o femeie care avea un soț alcoolic care o bătea . Ea i-a povestit acestui om cum soţul ei o bătea adesea. In timp ce Wigglesworth se ruga pentru ea, Duhul Domnului a venit cu putere peste acea femeie. Omul a întrebat-o: “Ţi se întâmplă adesea ca să te manifeşti astfel?” Ea i-a răspuns: “Da, atunci când mă rog.” El i-a spus atunci. “Data viitoare când vine acasă demonul de beţie care-1 posedă pe soţul tău, după ce cade pe pat şi adoarme, pune-te pe genunchi şi roagă-te până Duhul lui Dumnezeu vine peste tine. Apoi, pune mâinile peste el şi, în numele lui lsus, scoate afară demonul din el.” A doua seară, femeia povestea cum Dumnezeu l-a trântit pe pat pe soţul ei şi apoi cum l-a salvat într-un chip glorios. Noi trebuie să impunem cu forţa domnia lui Dumnezeu. Când biserica plantează sămânţa într-un teritoriu, ea trebuie să proclame: “pământul este al Domnului.” Dumnezeu ne-a dat putere peste toată puterea vrăjmaşului. Noi trebuie să luăm această putere. Noi trebuie să credem în această putere. Noi suntem mai mult decât biruitori în Numele Său.

Seria: BISERICA

Titlu: LUMINĂ ÎN BISERICĂ

Lecţia – 11
Citim din Isaia 9 : 2 “Poporul care umbla în întuneric, vede o mare lumină; peste cei ce locuiau în ţara umbrei morţii, răsare o lumină.” Prea adesea Biserica refuză să înfrunte realitatea faptului că răscumpărarea omului este o lucrare progresivă, o continuă transformare. Aceasta este cea mai mare problemă a Bisericii şi este una care a rămas nerezolvată. Răscumpărarea omului este înaintea noastră strălucind ca lumina soarelui la amiază. Eu nu sunt ce am fost, dar nu sunt încă nici ceea ce voi fi, este un adevăr de care sunt strâns legat. Mulţi îmbrăţişează crezurile, doctrinele şi teologiile de ieri, dar refuză să accepte ceea ce este nou. Ca rezultat al acestui lucru, Biserica a rămas într-o poziţie statică. Dumnezeu este lumină şi înaintează, strălucind în lumina unei zile perfecte. Cei care nu se mişcă împreună cu ea, se trezesc în întuneric - este o consecinţă normală a lucrurilor. Când Dumnezeu îi cercetează pe oameni, ei se confruntă cu două alegeri, una a luminii şi alta a întunericului.

Acesta este rezultatul inevitabil al cercetării pe care Dumnezeu o face oamenilor. În zilele lui Martin Luther, John Wesley şi trezirea metodistă, apoi prin trezirea penticostală, o şansă a fost acordată oamenilor. În vizita pe care Dumnezeu ne-o face în prezent, noi, ori ne mişcăm cu Dumnezeu, în lumină, ori voinţa noastră va lua calea întunericului. Lumina aduce cunoştinţă, cunoştinţa aduce responsabilitate iar responsabilitatea cere acţiune în mod radical. Când Israel a venit la muntele Sinai iar Dumnezeu a început să vorbească, Israeliţii s-au înspăimântat şi i-au spus lui Moise: “Nu mai vrem ca Dumnezeu să ne vorbească. Vorbeşte tu cu Dumnezeu, apoi spune-ne şi nouă ce trebuie să ştim.” Ei au pierdut astfel dreptul lor de a fi fost preoţi personali şi s-au îndreptat astfel într-un sistem în care orice lucru venit de la Dumnezeu venea la mâna a doua. Ei au refuzat responsabilitatea. Pentru acest motiv, vizitele divine au creat condiţii periculoase şi au schimbat întreaga structură a relaţiei dintre Dumnezeu şi om. Ori de câte ori Dumnezeu vizitează un om, se deranjează modul de a fi al lucrurilor. Oamenii sunt ezitanţi atunci când este vorba de o schimbare. Pentru că oamenii nu vor să se schimbe, ei trag nădejde că lucrurile vor fi diferite.

Dar nu merge aşa. Biblia consemnează acţiunile lui Dumnezeu din trecut precum şi planul Său de acţiune pentru viitor, revelând un efort ciudat din partea omului de a împiedica zorii unei noi zile să răsară. Lăsati-L pe Dumnezeu să înceapă o nouă mişcare şi lumea religioasă va fi gata să riposteze pentru a preveni această manifestare. Orice lucru nou li se pare o erezie. Pavel a spus: “...slujesc Dumnezeului părinţilor mei după calea pe care ei (fundamentaliştii) o numesc partidă”. Omul întotdeauna a zeificat trecutul, iar în religiozitatea sa aproape că s-a îngropat în crezuri eclesiastice sinucigaşe. Unii oameni au moştenit doctrina de la strămoşii lor. Aceasta este religiozitate. Alţi oameni au avut o experienţă personală de la Dumnezeu. Aceasta este mântuire. Noi ori suntem produsul unei societăţi religioase care este împotriva lui Dumnezeu sau suntem născuţi de sus, ca fiinţe spirituale, cu inima deschisă spre lumina lui Dumnezeu care progresează. Omul este adus într- o relaţie cu Dumnezeu, nu pentru a conserva religia statică, ci pentru ca din duhul său să poată curge binecuvântările vindecării şi lumină într-o lume plină de întuneric. Isus a spus: “Voi sunteţi lumina lumii...” (Matei 5:14) Aceasta este singura lumină pe care o au oamenii. Cea mai mare parte a ceea ce religioşii numesc lumină nu este altceva decât interpretarea arbitrară a ceea ce Isus a numit “tradiţia bătrânilor”. Crezul celor religioşi nu este altceva decât tradiţie. Oamenii religioşi 1- au acuzat pe Isus că a încălcat datina bătrânilor. Isus le-a spus: “Prin tradiţia voastră goliţi de conţinut Cuvântul lui Dumnezeu.”

Aceasta este atitudinea majorităţii de azi. Trebuie să existe o trezire. Mesajul pe care noi îl predicăm trebuie să penetreze zidurile denominaţionale şi să treacă peste orice barieră convenţională a religiozităţii în inima oamenilor, dacă vrem ca acei oameni să fie mântuiţi. Cea mai vicioasă maşinărie cu care lumea trebuie să se confrunte este maşinăria religiozităţii. Când omul ajunge faţă în faţă cu adevărul, se întâlneşte cu Hristos şi nu cu religia. Când cei religioşi îl părăsesc pe Hristos ei îl acceptă pe Antihrist si devin draci, demoni. Când religia pune oricare alt lucru înaintea lui Hristos, ea pierde adevăratul sens. Ne confruntăm acum cu două realităţi ale vieţii.

1. 
   Primul este că Hristos a fost uitat din cauza pornirii noastre de a realiza unitatea cu orice preţ. Mişcarea Ecumenică a violat Biserica lui Dumnezeu, încercând să facă mesajul ei cât mai relevant.
   
2. 
   Al doilea lucru este că a-L cunoaşte pe Hristos nu înseamnă acelaşi lucru cu a fi religios. Religiozitatea este statică, dură şi inflexibilă. Lumina mântuirii este în continuă expansiune, o forţă activă în viaţa credinciosului, determinând ca acesta să fie gata oricând să se meargă înainte cu Dumnezeu. “Oile Mele îmi cunosc glasul.” Nu există o altă declaraţie mai pertinentă în Biblie decât aceasta şi anume, că poporul lui Dumnezeu îi recunoaşte glasul.
   

Dumnezeu îi atenţionează pe oameni la fiecare pas din viaţă pentru a-i separa de bariera religiozităţii care îi îndepărtează de Hristos, aceeaşi tradiţie care vrea să umbrească zorii unei noi zile. Isus nu vine după un popor care ieri avea ceva. Este nevoie de oameni plini de Duhul lui Dumnezeu pentru a clătina Ierusalimul, întăriturile fariseismului ipocrit şi religiozităţii moarte, care strigă isteric: “Domnilor, ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?” (Fapte 16:30). Este nevoie de oameni plini de puterea Duhului Sfânt pentru a face cunoscut unei lumi întregi că este pierdută. Va veni ziua în care oamenii vor fi încercuiţi şi însemnaţi ca vitele cu fierul înroşit. Mulţi poartă deja semnul Fiarei, sub forma propriului lor egoism. Când un om este astfel însemnat, el este pierdut pentru vecie. Atunci când un trup religios, o biserică sau o organizaţie de biserici, se alătură acelui sistem care îl reduc pe Hristos doar la un principiu, acel popor sau acea biserică au pe ele însemnul fiarei.

Dacă un om vrea să fie mântuit trebuie să iasă afară dintr-un astfel de sistem.

În Geneza 3 vedem că omul a păcătuit împotriva lui Dumnezeu, că omul nu a ascultat de Dumnezeu. Dumnezeu i-a dat toate lucrurile de pe pământ cu excepţia unui singur pom, despre care i-a zis: “în ziua în care vei mânca din acest pom vei muri negreşit ” (Geneza 2:17) Omul a mâncat şi a murit faţă de Dumnezeu. Această moarte a insemnat și inseamna orbirea spirituală a omului care trăiește prin natura sa firească – pomul cunoștinței binelui și a răului. Natura sa biologică, firescă îl învață ce e bine ce e rău, fără să priceapă, fără să înțeleagă planul lui Dumnezeu pentru viața lui, scopul glorios pe care îl are Dumnezeu cu el aici pe pământ – să-l facă asemnea Lui, (Gen. 1:26, Rom. 8 : 13, 1 Ioan 3: 2), “Dar știm că atunci când se va arăta El vom fi ca El.”

Atunci când trupul unei biserici s-a născut în urma unei treziri spirituale, la fel ca şi mişcarea penticostală şi când acel trup, de bună voie păcătuieşte împotriva lui Dumnezeu şi permite în interior, în omul dinăuntru, lucruri despre care el ştie că Dumnezeu nu le permite, știe că sunt păcat, el păcătuiește cu voia, moare spiritual și devine drac – anticrist, îl are tată pe Satan așa cum erau cărturarii, preoții, fariseii, ….din vremea Domnului Isus.. Când se întâmplă un astfel de lucru, omul din interiorul unui astfel de sistem trebuie să iasă afară pentru a-L găsi pe Dumnezeu. Atunci când Betesda a păcătuit, Hristos a trebuit să-l ducă pe orb la marginea cetăţii pentru a-1 vindeca. Minunea nu a putut avea loc în Betesda. Mulţi oameni vor spune că această învăţătură nu este tocmai potrivită, dar aceşti oameni nu ştiu că trebuie câteodată să ieşi de la locul tău pentru a fi la locul potrivit. David a spus: “El m-a scos afară pentru a mă duce înăuntru.”. Câteodată este necesar să treci multe graniţe înainte de a fi înăuntru. Biserica actuală a făcut compromisuri în efortul ei de a mulţumi lumea despre care El a spus că îi este potrivnică.

La începutul celui de al doilea război mondial, primul ministru al Angliei, Sir Chamberlain, a cedat Cehoslovacia lui Hitler, într-un efort disperat de a-1 mulţumi, doar pentru ca acesta să intre în Polonia cu câteva săptămâni mai târziu. Nu trebuie şi nu poţi să-l împaci pe diavolul. Dumnezeu nu lucrează pe baza unui procentaj cu diavolul. El nu împarte nimic cu iadul. Dumnezeu nu vrea nici un parteneriat cu el, nici un compromis, nici o împăcare. Este o bătălie pe viaţă şi pe moarte, iar victoria este de partea noastră, dacă îl urmăm pe Dumnezeu. Atunci când Biserica devine împăciuitoare cu lumea, ea îl pierde pe Dumnezeu. Nu faceţi nici o greşeală în acest sens, Biserica îl pierde pe Dumnezeu când permite vreunui lucru care este duşmanul lui Dumnezeu să pătrundă în locaşul lui Dumnezeu – care este viața ta, ființa ta. Când lăsăm ca lucrurile sfinte să fie atinse de fire, diavolul va lua aceasta drept închinare înaintea lui. Satan nu are nici un drept în locul sfânt, dar atunci când noi îi permitem să aibă vreun drept, el va lua aceasta drept închinare. Şi tocmai aceasta caută el mereu. Când Satan a venit la Hristos, el nu a găsit nici o greşeală în El. Când voi permiteţi lucrurilor firești, lucrurilor carnale, să cânte, să înveţe Şcoala Duminicală sau să o facă pe uşierii, atunci voi îi acordaţi drepturi lui Satan, iar el le va folosi pentru închinare sa.

Dacă Dumnezeu lucrează şi Biserica trebuie să lucreze. Noi nu trebuie să zăbovim în păşuni transformate în mirişti, în timp ce Dumnezeu se mişcă, iar cerul îşi revarsă mana în altă parte. Avraam a trăit într-un cort. Când Dumnezeu îi spunea să plece, tot ceea ce avea el de făcut era să îşi strângă lucrurile şi să plece cu Dumnezeu. Noi avem în adunare oameni care au devenit atât de defensivi, încât nu ştiu cui se închină. Isus Hristos trebuie să fie primul în vieţile noastre. Hristos, şi numai Hristos ne-a mântuit. Dacă vei reuşi vreodată să treci de acele porţi şi să te aşezi la sfatul lui Dumnezeu, va fi pentru că ai învăţat îmbelşugat de la Hristos.
Într-o viziune, Samuel Hopkins Hadley, a văzut porţile oraşului lui Dumnezeu. El a văzut un om mândru de bogăţiile câştigate, lăudându-se cu cât de mulţi bani a donat el. El l-a auzit pe îngerul păzitor spunându-i: “Du-te înapoi în iad, n-ai de-ajuns ca să-ţi poţi cumpăra intrarea în acest loc.” Hadley l-a văzut pe acel om care muncise pentru mântuirea lui, l-a auzit spunând cât de neprihănit este şi cât de multe fapte bune făcuse, întorcându-se nenorocit cu mesajul îngerului sunându-i în urechi: “Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni”. ( Efeseni 2:9) Apoi el a văzut un om venind plin de umilinţă şi plângând, dând din mâini şi strigând: “Nu aduc nimic în braţele mele, ci mă ţin doar de mântuirea crucii Sale.” Când s-a apropiat de porţi, acestea s-au rostogolit în spate pe nişte balamale de diamant, iar ningerul a spus: “Pentru tine este pregătită o intrare din belşug în oraşul Dumnezeului celui viu.”. Este Hristos şi numai Hristos. Nu Hristos şi baptiştii, nu Hristos şi metodiştii, nu Hristos şi catolicii, nu Hristos şi penticostalii, ci Hristos, şi numai Hristos. Adevăratul creştinism nu i-a determinat vreodată pe oameni să ajungă într-o stare de plafonare, învechire sau complacere. Am auzit oameni lăudându-se că ei nu s-au schimbat deloc în gândirea lor în ultimii 20 de ani. Ei sunt pierduţi. întunericul i-a biruit. Nici eu nu am schimbat o iotă referitoare la sângele lui Hristos, botezul cu Duhul Sfânt sau la naşterea din fecioară. Dar cred mai mult acum decât atunci când am primit prima dată această revelaţie. Cât de mare este Dumnezeu? Este imposibil pentru om ca să-i cerceteze trecutul, să-l înconjoare sau să se ridice la înălţimea Lui. El este mai mare decât şi- ar putea imagina un om. Revelaţia lui Dumnezeu este un adevăr care ascunde în el veşnicia.

Oamenii care stagnează sunt cei care refuză să meargă sau să se mişte după lumină. Nu sunt motivaţi de spiritul de aventură, nici de a-şi etala viziunea. Ei stagnează în locul unde se află. Ei nu au intenţia să se mişte pentru a nu fi devoraţi de ameninţările distrugătoare. Astfel de oameni nu au curajul să înfrunte ziua care le stă în faţă. Ei preferă să stea comod pe paturile religiozităţii, fabricând doctrine pentru a justifica obiceiul lor de a nu face nimic. Biserica lui Dumnezeu este descrisă ca fiind o forţă, asemenea unei armate cu steaguri. Dumnezeu nu a intenţionat niciodată ca noi să săpăm tranşee pentru a păstra cetatea, ci să ne extindem constant şi să înaintăm odată cu lumina. Nu există nici o justificare pentru a nu face nimic. Sunt oameni care au ajuns în lumină, dar care s-au întors înapoi în întuneric la vechea lor poziţie, refuzând responsabilitatea pe care lumina o cere. Vorbesc acum despre lumea penticostală. Când ajungem la Cadeş-Barnea al nostru, izvorul speranţei a dispărut. Vedem roadele ţării binecuvântate, dar refuzăm responsabilitatea. Nu uriaşii 1- au ţinut pe Israel de-o parte. Ci atunci când noi ne vedem pe noi înşine ca pe nişte furnici, atunci devenim înspăimântaţi de uriaşi.

Fiecare om este făcut din oase şi carne. Dacă priveşti la tine însuţi ca fiind mai mic decât vrăjmaşul tău, atunci vei traversa pe cealaltă parte a străzii când îţi va ieşi în cale. Când Israel s-a văzut pe sine însuşi ca un greiere, orice altă realitate a fost disproporţionată. Atunci când privim la noi înşine ca la o minoritate nesemnificativă, vom pierde din vedere ceea ce este important. Dar atunci când privim la Cel care locuieşte în noi, la cine suntem noi, la ce suntem noi, atunci lucrurile apar într-o perspectivă diferită. Israel s-a întors înapoi. Marea biserică penticostală, ca şi Israelul, a zărit roadele ţării promise, dar a preferat să se întoarcă înapoi în disperare. Când David s-a gândit să aducă înapoi chivotul, acesta s-a comportat într-un mod ciudat. Uza a pus mâna pe el şi a murit. Oamenii s-au speriat, dar trezirea spirituală a venit doar în locul în care era chivotul. La moartea lui Uza poporul era decăzut, părtinitor şi copilăros în atitudinea lui faţă de lucrurile lui Dumnezeu.

Unii dintre cei mai copilăroşi şi frustraţi oameni, sunt bărbaţi şi femei care au fost plini cu Duhul Sfânt, şi, asemeni acelora care au stat pe malurile Iordanului, au privit de peste râu la roade, iar apoi s-au întors în deşert şi au murit. Au ajuns să urască pe toţi cei care au trecut râul și au ajuns în tara promisă –împărăția lui Dumnezeu - starea de neprihănire, pace bucurie și odihnă divină.

Pentru a scăpa de responsabilităţile pe care lumina le cere, Israel s-a reîntors în întuneric. Israel a avut aceeaşi stare şi când lsus a venit. Lumina a răsărit peste această naţiune. Israel s-a bucurat de această lumină până în clipa când aceasta a reclamat responsabilitate faţă de planul lui Dumnezeu de a mântui lumea. Lumina a expus răutatea, dispreţul, egoismul şi necredinţa lor. Ei au preferat să se întoarcă în pustie. Fiecare om care vine la lumină, trebuie, mai devreme sau mai târziu, să decidă dacă se va implica în planurile lui Dumnezeu de a salva lumea sau se va retrage pentru a se salva pe el însuşi, pentru a-și salva firea de la moarte. Isus a ajuns în acel punct - pe care îl numim Calvar. În Ghetsimani, lsus s-a supus voii Tatălui. Carnea Lui nu a vrut să accepte nici o bucăţică din păcatul lumii sau din lucrarea Calvarului. O decizie trebuia luată. lsus putea ori să meargă cu Dumnezeu în planul de răscumpărare a omenirii, sau să se salveze pe El însuşi. Orice om care trece pe la crucea Calvarului Său are de ales între a merge împreună cu Dumnezeu în răscumpărare sau a se retrage în pustie pentru a muri. Pentru ca lsus să umble în lumină, El a trebuit să înfrunte religiozitatea. Umblarea în lumină va ridica o opoziţie crâncenă chiar şi în cele mai neaşteptate locuri. Înseamnă că adeseori simţim că munca noastră este în zadar.

Când Israel a ajuns la Cadeş-Barnea, el se afla pe linia ce desparte întunericul de lumină. În faţa lui se afla ţara promisă, în spatele lui era întunericul pustiei. Acolo, pe muchia nopţii a trebuit să ia decizii cu consecinţe înfricoşătoare. Să ne punem în primejdie vieţile noastre umblând în lumină sau să ne întoarcem în întuneric? În Biblie este consemnată decizia tragică a poporului Israel. El s-a reîntors în pustie, în efortul disperat de a se salva pe sine însuşi. Ce vom face noi?