Seria -1: Şcoala lui hristos titlu: fundamentele educaţiei spirituale lecţia 1

Asemenea lui Israel, generaţia de azi stă pe muchia celei mai adânci prăpăstii pe care lumea a cunoscut-o vreodată sau a celei mai înalte culmi care a strălucit vreodată. Avem în noi puterea de a elibera o trezire care să aducă speranţă oamenilor sau ne putem retrage şi înfrunta judecata lui Dumnezeu? Nicicând nu au fost condiţii mai favorabile. Ceea ce facem, trebuie să facem repede.

Ascultaţi vocea profetului Isaia care spune în Isaia 60:1-5 (1) “Scoală-te, luminează-te! Căci lumina ta vine şi slava Domnului răsare peste tine. (2) Căci, iată, întunericul acoperă pământul şi negură mare popoarele; dar peste tine răsare Domnul şi slava Lui se arată peste tine. (3) Neamuri vor umbla în lumina ta şi împăraţi în lumina razelor tale. (5)... căci bogăţiile mării se vor întoarce spre tine.”

Seria: BISERICA

Titlu: RELAŢIILE ÎN BISERICA DIN CASE

Lecţia – 12
În Matei 16: 13-18, Isus vorbeşte cu apostolii şi le pune următoarea întrebare: “Cine spun oamenii că sunt Eu?” Şi ei au dat mai multe răspunsuri despre ceea ce alţii spuneau despre Isus. Apoi Isus i-a întrebat: “ Dar voi, cine ziceţi că sunt? “(16) Simon Petru, drept răspuns, i-a zis: “Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu!” (18) Isus i-a zis: “tu eşti Petru, şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea, şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui.” Biblia spune puţine lucruri legate de casă în comparaţie cu învăţătura despre Biserică, familia mare a lui Dumnezeu. Ceea ce se spune despre această familie este foarte succint! De exemplu, când Pavel le-a scris creştinilor din Colose, el a făcut patru declaraţii în patru versete scurte. în capitolul 3:18-21, el a scris: “Nevestelor, fiţi supuse bărbaţilor voştri, cum se cuvine în Domnul. (19) Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele şi nu ţineţi necaz pe ele. (20) Copii, ascultaţi de părinţii voştri, căci lucrul acesta place Domnului. (21) Părinţilor, nu întărâtaţi pe copiii voştri, ca să nu-şi piardă nădejdea.” Doar 4 versete din 95 câte conţine Epistola către Coloseni sunt dedicate în exclusivitate familiei.

În Efeseni, Pavel dezvoltă aceleaşi afirmaţii, dar numai 16 versete din 155 sunt dedicate în mod precis familiei. (Efeseni 5: 22 - 6:4) Nu au înţeles scriitorii Noului Testament că familia este cea mai de seamă instituţie şi dacă au înţeles, de ce este atât de puţin accentuat acest subiect? Aceste întrebări par cu atât mai dificile atunci când privim la corespondenţa Noului Testament. Şase din scrisorile lui Pavel - Romani, Corinteni, Galateni, Filipeni şi Tesaloniceni- nu fac nici o referire directă, de nici un fel, la familie. Pavel foloseşte o ilustraţie referitoare la casă în 1 Tesaloniceni 2:7- 11. (7) “Dimpotrivă, ne-am arătat blânzi în mijlocul vostru, ca o doică ce-şi îngrijeşte cu drag copii. (8) Astfel, în dragostea noastră fierbinte pentru voi, eram gata să vă dăm nu numai Evanghelia lui Dumnezeu, dar chiar şi viaţa noastră, atât de scumpi ne ajunseserăţi. (9) Vă aduceţi aminte, fraţilor, de osteneala şi munca noastră. Cum lucram zi şi noapte, ca să nu fim o sarcină nici unuia din voi, şi vă propovăduiam Evanghelia lui Dumnezeu. (10) Voi sunteţi martori, şi Dumnezeu de asemenea, că am avut o purtare sfântă, dreaptă şi fără prihană faţă de voi, care credeţi. (11) Ştiţi iarăşi, că am fost pentru fiecare din voi, ca un tată cu copiii lui: vă sfătuiam, vă mângâiam şi vă adeveream, (12) să vă purtaţi într-un chip vrednic de Dumnezeu, care vă cheamă la împărăţia şi slava sa.” Doar patru din celelalte scrisori a lui Pavel, conţin scurte remarci.

În 1 Corinteni, el tratează câteva aspecte legate de căsătorie. El se referă la grija ce trebuie acordată văduvelor în 1 Timotei, se referă la viaţa din casa lui Timotei în cea de a doua scrisoare adresată acestuia şi în corespondenţa sa cu Tit el laudă soţiile şi mamele cu privire la buna purtare din casele lor. Scriitorul Epistolei către Evrei nu spune nimic despre familie şi nici Iacov sau Iuda. Apostolul Ioan, de asemenea, nu face nici un fel de referire în nici una din cele trei Epistole scrise de el sau în cartea Apocalipsei. Un alt pasaj semnificativ care apare în Epistole, legat de subiectul familiei, este cel din prima epistolă a lui Petru, deşi el nu mai scrie nimic altceva în cea de a doua sa scrisoare. Din nou, ne întrebăm, de ce? De ce nu ne-a lăsat Domnul mai multe informaţii şi instrucţiuni direct legate de familie? De fapt, El a facut-o! Dacă vom interpreta lipsa de referinţe despre familie drept o înălţare a Bisericii deasupra familiei, în importanţă, atunci vom pierde din vedere faptul că familia creştină din vremea Noului Testament era sinonimă cu Biserica. Chiar şi în realitate, în unele cazuri, o casă era biserica locală - cel puţin la începutul ei.

În 1 Cor,16:15 vedem cum lucrează acest lucru. Ceea ce Dumnezeu spune Bisericii spune şi casei. “încă un îndemn fraţilor. Cunoaşteţi casa lui Ştefana; ştiţi că ea este cel dintâi rod al Ahaiei, şi că s-a pus cu totul în slujba sfinţilor.” În casa lui Ştefana era o Biserică. În special după ce creştinilor li s-a interzis închinarea în sinagogi, casa a devenit locul cel mai important pentru ei, de a se întâlni şi de a-L lăuda împreună pe Domnul. Mai târziu ei au construit clădiri pentru biserici, dar în perioada timpurie a Bisericii legea interzicea lucrul acesta. De aceea sunt numeroase referinţe în Noul Testament la adresa bisericilor de casă. Găsim aceste lucruri în: Romani 16:3-5: 1 Corinteni 16:19; Coloseni 4:15; Filimon 2; Aceste observaţii ne conduc la o concluzie foarte importantă. Ceea ce era scris pentru Biserică era scris de asemenea şi pentru familie. Acest lucru este atât de important pentru voi, care veţi intra în lucrare. Voi veţi zidi o biserică, dar oamenii se vor uita la căminul vostru, la sfinţenia casei voastre, la binecuvântarea familiei voastre, pentru că exact acelaşi lucruri le veţi reproduce în comunitatea voastră. Cea mai mare parte a Noului Testament poate fi aplicată în mod direct la unităţile individuale ale familiei. Noi avem un manual pentru familie!

Biserica a devenit, pur şi simplu, o umbrelă care adăposteşte căminele sfinţilor. E adevărat că în anumite ocazii speciale, scriitorii Noului Testament, fac referiri asupra unor nevoi particulare care nu se raportează, în mod unic doar la viaţa de familie. Dar, prin ceea ce ei au scris credincioşilor, ca un tot, se aplică vieţii creştine într-un context mai restrâns al familiei. Pavel, dar şi alţi scriitori, atunci când au scris unei biserici, mulţumeau Domnului pentru credinţa întregului trup, pentru speranţa întregului şi pentru dragostea întregului - şi în special despre dragoste. În Coloseni 1:3,4 scrie: “(3) Mulţumim lui Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, căci ne rugăm neîncetat pentru voi, (4) şi am auzit despre credinţa voastră în Hristos Isus, şi despre dragostea, pe care o aveţi faţă de toţi sfinţii.” Din nou, în 1 Tesaloniceni 1:2,3 este scris: “(2) Mulţumim totdeauna lui Dumnezeu pentru voi toţi, pe care vă pomenim necurmat în rugăciunile noastre; (3) căci ne aducem aminte fără încetare, înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, de lucrarea credinţei voastre, de osteneala dragostei voastre şi de tăria nădejdii în Domnul nostru Isus Hristos!”

Acestea erau semnele unei biserici mature. De vreme ce tot ce era scris bisericilor se aplică şi familiilor, se poate deduce că nivelul de maturitate al familiei creştine este determinat de nivelul credinţei, speranţei şi dragostei exprimate de acea familie, ca şi întreg. În special în ceea ce-i priveşte pe taţi, pe mame şi pe copiii mai mari. Cum vom putea recunoaşte aceste calităţi în noi înşine şi în copiii noştri? Credinţa este capacitatea de a te încrede în Dumnezeu, de a te încrede în El indiferent de circumstanţe şi de a rămâne astfel, în toate situaţiile. Înseamnă a rămâne credincios şi în vremurile bune şi în cele rele, a nu te îndoi de dragostea şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu, înseamnă a te agăţa de Dumnezeu atunci când tragediile lovesc sau când confuzia domneşte şi când totul în jurul tău se prăbuşeşte. Credinţa înseamnă a fî sigur pe ceea ce nădăjduieşti pentru lucrurile sigure, dar şi pentru cele pe care nu le poţi vedea.

Credinţa, acest semn al Bisericii mature, este de asemenea un semn al maturităţii familiilor, de vreme ce mesajul transmis bisericilor este scris şi pentru familii.

Al doilea semn al Bisericii mature este speranţa - nădejdea.. Speranţa are de-a face mai mult cu destinul nostru veşnic şi este strâns legată de credinţa noastră. Ea reflectă statornicia, stabilitatea doctrinară, credinţa ce nu se clatină, și ştie că Domnul Isus va reveni pentru a-şi lua mireasa.

Aceasta este speranţa.

Dragostea este definită ca fiind asemănarea cu Hristos. Ea include toate acele manifestări care l-au caracterizat pe Domnul Isus - în special când El a umblat printre oameni.

În 1 Corinteni 13:4-8, citim despre dragoste că este răbdătoare, că este plină de bunătate; ea niciodată nu invidiază, nu se îngâmfa, nu este mândră, nu este grosolană, nu-şi caută interesul propriu, nu se mânie uşor şi nu ţine cont de greşeli. Dragostea nu se bucură de rău, ci se bucură de adevăr. Ea întotdeauna protejează, are încredere, întotdeauna speră şi perseverează. Dragostea nu va eşua niciodată. Credinţa, speranţa şi dragostea sunt semnele unei Biserici mature, dar şi ale unei familii mature. Un exemplu concludent de familie matură din Noul Testament apare în scrisoarea lui Pavel scrisă din închisoarea romană, lui Filimon, un om care trăia în Colose, şi pe care Pavel îl numea “prieten drag şi tovarăş de lucru”. Interesant este faptul că acesta adresează saluturi şi Bisericii din casa lui Filimon. Observaţi conţinutul mesajului lui Pavel în versetele 4-7: (4) “Mulţumesc totdeauna Dumnezeului meu ori de câte ori îmi amintesc de tine în rugăciunile mele,5) pentru că am auzit de credinţa pe care o ai în Domnul Isus şi dragostea faţă de toţi sfinţii. (6) îl rog ca această părtăşie a ta la credinţă să se arate prin fapte, care să dea la iveală tot binele ce se face între noi în Hristos. (7) în adevăr, am avut o mare bucurie şi mângâiere pentru dragostea ta, fiindcă, frate, inimile fraţilor au fost înviorate prin tine.”

În calitate de cap al familiei sale, ca tată iubitor şi soţ, exemplul său, modul în care el îl reprezenta pe Hristos, a influenţat întreaga sa familie. în mod special tatăl este cel care reprezintă imaginea lui Dumnezeu în casa sa. În zilele Noului Testament, corespondenţa adresată capului familiei era sinonimă cu o adresare faţă de întreaga familie. De fapt, Pavel îi mulţumea lui Dumnezeu pentru nivelul de maturitate al întregii case a lui Filimon. De vreme ce orice lucru adresat unei biserici era îndreptat şi familiei din casa în care funcţiona acea biserică, întreg Noul Testament, şi în mod special scrisorile Noului Testament, funcţionează ca un manual pentru viaţa de familie. Ce putem spune despre semnele maturităţii creştine? Cum se prezintă familia ta - şi a mea - din acest punct de vedere? Azi, vorbim deseori despre a avea o Biserică nou-testamentală dar avem noi şi o casă nou - testamentală? Când au observat copiii tăi cu adevărat credinţa ta? Cercetează-te! Care este primul lucru pe care îl faci atunci când te confrunţi cu o situaţie de criză? Te plângi, murmuri, te pierzi, te mânii pe alţii (sau poate chiar pe Dumnezeu)? Devii nervos şi frustrat? Te îngrijorezi, ţi se face frică şi tremuri? Sau îţi îndrepţi ochii spre cer şi te rogi? Demonstrezi tu o încredere în Domnul, recunoscând că El este în control şi că toate lucrurile lucrează spre binele celor ce-L iubesc pe Dumnezeu? (Romani 8:28)

Copiii tăi, soţia ta observă toate reacţiile tale, fie că sunt pozitive sau negative. Ce învaţă ei? Ce învaţă copiii tăi şi cei din jurul tău despre credinţă din stilul tău de viaţă? Dar despre speranţă? Ca părinţi, cât de siguri sunteţi voi de poziţia pe care o aveţi în Hristos? Ai tu viaţă veşnică prin credinţa în Isus Hristos? Care este preocuparea primară a vieţii tale? Lumea aceasta sau aceea care va veni? Cum vezi tu a doua venire a lui Hristos? Trăieşti tu zi de zi în lumina acestei aşteptări? Care este atitudinea ta faţă de cei care nu-L cunosc pe Hristos? Îi priveşti tu ca pe oameni fără speranţă? Eşti tu preocupat de starea lor? Ce învaţă copiii tăi şi cei din jurul tău despre speranţă din stilul tău de viaţă? Dar despre dragoste? Cât de clar îţi arăţi tu dragostea pentru Dumnezeu? Ca soţ sau soţie, cât de multă dragoste îi arăţi partenerului tău? Câtă dragoste ai tu faţă de copiii tăi? Ce învaţă alţii despre Hristos atunci când privesc la tine, despre răbdare, despre bunătate, umilinţă, grijă, sensibilitate, altruism, cumpătare, iertare şi motivaţii curate? Ce învaţă copiii sau cei din jurul tău din stilul tău de viaţă? Exemplul de tată, la fel ca Filimon, este esenţial în comunicarea caracterului creştin într-un mod eficient în familie. Atitudinea tatălui pune bazele creării unităţii şi sentimentului de apartenenţă.

Idealul lui Dumnezeu este ca bărbatul casei, soţul sau tatăl să fie responsabil pentru conducerea familiei sale, pentru a da tonul dezvoltării spirituale. În cazul în care tatăl sau soţul nu este creştin (ca în casa lui Timotei, de exemplu), atunci mama este cea care trebuie să-şi asume acest rol de a-L arăta pe Hristos copiilor şi soţului ei. Nu vreau să spun că toţi taţii sau soţii necreştini sunt neapărat răi. De fapt, unii chiar sunt mai buni decât mulţi taţi şi soţi care sunt nişte creştini carnali. Deci, fiţi atenţi la felul în care îi judecaţi pe alţii. A deveni creştin nu înseamnă că, în mod automat eşti un lider plin de succes în casa ta. Dar, pe măsură ce practicăm şi continuăm să avem credinţă pentru acest lucru, speranţă şi dragoste, noi vom produce o casă nou-testamentală, la fel de mult ca şi o biserică nou-testamentală.

Biserica nu este un loc la care merg. Biserica este ceea ce sunt eu. Este un lucru să mergi la adunarea Bisericii, dar e un lucru cu totul diferit să fii tu si casa ta Biserică.

Seria 4 : RĂZBOI SPIRITUAL

Titlu: RĂZBOI SPIRITUAL

LECȚIA - 1

Întreaga Şcoala a Lui Hristos se concentrează pe adevărul că noi suntem în război spiritual împotriva puterilor, stăpânirilor şi domniilor întunericului. Trebuie să căutăm să trăim în aşa fel, încât orice facem să fie în detrimentul diavolului şi nu în folosul lui.

Începem în Isaia 58:1-7 (1) “Strigă în gura mare şi nu te opri! înalţă-ţi glasul ca o trâmbiţă, şi vesteşte poporului Meu nelegiuirile lui, casei lui lacov păcatele ei! (2) în toate zilele Mă întreabă şi vor să afle căile Mele, ca un neam care ar fi înfăptuit neprihănirea, şi n-ar fi părăsit Legea Dumnezeului său. Îmi cer hotărâri drepte, doresc să se apropie de Dumnezeu - (3) "La ce ne foloseşte să postim’* - zic ei - "dacă Tu nu vezi? "La ce să ne chinuim sufletul, dacă Tu nu ţii seama de lucrul acesta?” - "Pentru că, zice Domnul, în ziua postului vostru, vă lăsaţi în voia pornirilor voastre şi asupriţi pe simbriaşii voştri. (4) Iată, postiţi ca să vă ciorovăiţi şi să vă certaţi, ca să bateţi răutăcios cu pumnul; nu postiţi cum cere ziua aceea, ca să vi se audă strigătul sus. (5) Oare acesta este postul plăcut Mie: să-şi chinuiască omul sufletul o zi? Să-şi plece capul ca un pipirig, şi să se culce pe sac şi cenuşă? Aceasta numeşti tu post şi zi plăcută DOMNULUI ? (6) Iată postul plăcut Mie: dezleagă lanţurile răutăţii, deznoadă legăturile robiei, dă drumul celor asupriţi şi rupe orice fel de jug; (7) împarte-ţi pâinea cu cel flămând, şi adu în casa ta pe nenorociţii fără adăpost; dacă vezi pe un om gol, acoperă-1, şi nu întoarce spatele semenului tău.” (Isaia 58:6,7).
În primele cinci versete ale acestui capitol, prorocul Isaia vorbeşte despre câteva aspecte care sunt greşit înţelese şi care ridică mai multe întrebări decât, poate, oricare alt pasaj din Biblie. Iată un popor despre care Dumnezeu spune că îl caută zilnic, care îşi găseşte plăcerea în Legea Lui, care nu a uitat orânduielile Sale, care îi cere să facă dreptate şi se desfată în trăirea aproape de Domnul. Ei posteau pentru toate aceste lucruri, totuşi, Dumnezeu nu i-a văzut şi nu i-a auzit. Când întâlniţi cuvântul “a vedea”, el are înţelesul de “a cunoaşte.” Deci, Dumnezeu nu cunoştea acest popor. De ce?

Răspunsul lui Dumnezeu este mai mult decât clar, în versetele 3, 4 şi 5. Observaţi din nou. “La ce ne foloseşte să postim dacă Tu nu ne vezi? La ce să ne chinuim sufletul dacă Tu nu ţii seama de lucrul acesta? Pentru că... vă lăsaţi în seama pornirilor voastre, şi asupriţi pe simbriaşii voştri. Iată, postiţi ca să vă ciorovăiţi şi să vă certaţi, ca să bateţi cu pumnul... nu postiți cum cere ziua aceea ca să vi se audă glasul sus.”

Motivaţiile lor erau total greşite înaintea lui Dumnezeu. Toată activitatea lor religioasă era un efort de a-l forţa pe Dumnezeu să accepte natura lor firească, natură pe care El o respinsese în Eden. Gradina Eden este o reprezentare spirituala vieții veșnice în trupul acesta. Pomul cunostinței binelui și a răului din grădină este reprezentarea trupului nostru firesc , de carne. Pomul vietii din mijlocul grădinii, este o reprezentare a omului real adevărat din trupul de carne, o reprezentare a lui Hristos, a vietii omului care tăiește în adevar, în Hristos. A mânca din pomul cunoștinței binelui și răului înseamnă a trăi viața prin natura ta firească, pământească, păcătoasă. Este numit pomul cunoștinței binelui și răului pentru că natura firescă, carnală îți spune ce e bine și ce e rău. A mânca din pomul vieți înseamnă a trăi prin credință, prin Hristos, a trăi în adevăr. Hristos este Cuvântul, Adevărul și îți spune El ce e bine și ce e rău. Ființa umană creată de Dumnezeu este persoană ca Dumnezeu – după chipul Lui - cu libertate de decizie de alegere. (Gen. 2 : 15- 17). Are aceste două posibilități de a trăi, de a mânca:

1. 
   Prin natura sa exterioară, firească, biologică, pământească – pomul cunoștinței binelui și răului.
   
2. 
   Prin natura sa interioară, sufletească care însetează după Dumnezeu, prin credință în Hristos - pomul vieții.
   

Orice copil- om si orice ființă vie creată de Dumnezeu se naște în natura sa biologică, firească, carnală și trăiește prin acestă natură. Adam înseamnă om firesc. Trăirea prin natura firească conduce la moarte spirituală, adică la necunoașterea planului si scopului lui Dumnezeu cu fiinta ta cu viața pe care ai primit-o ăn acest trup de carne.Trecerea de la moarte spirituală la viață spirituală, adică viață veșnică prin cedință în Cuvântul lui Dumnezeu, înseamnă cunoșterea binelui și a răului, adica cunoști ce plan are Dumnezeu cu tine si ce plan are diavolul cu tine, (Gen. 3 : 22). După ce Dumnezeu l-a inbrăcat pe aAdam și Eva cu haine de piele – haina măntuirii – a zis(Gen. 2 : v 22), i-a izgonit din Eden ca să nu trăiască veșnic ca om măntuit în trupul acesta de carne. Adică veșnicia noastră să fie aici in lumea aceasta în trupul acesta de carne. Ți-ar place lucrul acesta? Mie nicidecum. Omul firesc, omul mort spiritual, omul care nu cunoaște și nici nu înțelege planul lui Dummnezeu, prin toată manifestarea lui religioasă îl forțează pe Dumnezeu să-l accepte așa firesc și să-i accepte inchinarea si slujba firească. Poate Dumnezeu să accepte așa ceva, astfel de inchinători? Categoric nu.

(Ioan 4 : 23). Din acea zi si până în prezent natura firească încearcă să îl forţeze pe Dumnezeu să- l accepte. Acest duh este atât de evident în religia zilelor noastre.

Mulţimea banilor colectaţi reprezintă o încercare de a-L forţa pe Dumnezeu să susţină o cauză pentru care El nu are nici un interes. Ismael a proiectat în Babilon un turn al religiozităţii, apoi se aştepta ca Dumnezeu să-l susţină. Aceasta este marea sforţare a multora dintre voi, pentru banii care intră în fiecare lună în buzunarele voastre. Acestea sunt modernele turnuri ale Babilonului, construite pentru a ridica numele vreunui evanghelist din zilele noastre, încercând să-L atragă pe Dumnezeu de partea lor, pentru a-i susţine cauza. ACESTA ESTE POSTUL NOSTRU. Dumnezeu ne spune că dacă dorim să fim ascultaţi de El noi trebuie să experimentăm moartea acestei naturi firești care este o vrăjmaşă de temut a neprihănirii. (6) “Iată postul plăcut Mie: dezleagă lanţurile răutăţii, deznoadă legăturile robiei, dă drumul celor asupriţi, şi rupe orice fel de jug; (7) împarte-ţi pâinea cu cel flămând, şi adu în casa ta pe nenorociţii fără adăpost; dacă vezi pe un om gol, acoperă-1, şi nu întoarce spatele semenului tău.” (Isaia 58:6,7).

În cuvinte precise. Dumnezeu ne arată că postul nu este la masa de negociere. Nu poţi prin postul tău să-L determini pe Dumnezeu să-ţi accepte şiretlicurile tale religioase. Nu poţi să posteşti un anumit număr de zile pentru ca apoi Dumnezeu să-ţi datoreze ceva. Postul nu are nimic de-a face cu Dumnezeu, Are dc-a face cu tine însuti. Dumnezeu nu a cerut niciodată vreunui om să inventeze un plan de evanghelizare. Planul Său stă la dreapta Sa. Isus a spus foarte clar: “Si după ce voi fi înalţăt de pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi oamenii.” (loan 12:32). Pavel a spus acelaşi lucru astfel; “Dar când Dumnezeu - care m-a pus deoparte încă din pântecele maicii mele şi în-a chemat prin harul Său, - a găsit cu cale să descopere în mine pe Fiul Său, (Galateni f: 15, 16).

Scopul este acela de a fi vehicolul prin care Hristos este exprimat. Dacă Isus este văzut, atunci păcătoşii vor fi mâhtuiţi. Aceasta este cheia. In adunările religioase din zilele noastre este greu să-L vedem pe Isus. În loc de aceasta, avem o adevărată manifestare a naturii carnale religioase. Oamenii vin la serviciile de biserică pentru acelaşi motiv pentru care se duc să privească superstarurile acestei lumi. În loc ca biserica să-l arate pe Hristos, ea produce celebrităţi religioase, diabolice, satanice iar rezultatul acestui lucru este cu adevărat înfricoşător. Omul firesc și credincios, naște adevărați demoni. Am devenit cea mai decadentă societate umană a tuturor timpurilor, chiar în mijlocul celei mai mari expansiuni religioase pe care a cunoscut-o lumea vreodată. Dumnezeu a ales postul pentru a rupe jugul firii păcătoase şi pentru a elibera omul nostru spiritual. Vorbim despre război spiritual Doar atunci când omul spiritual este eliberat de sub jugul firii păcătoase, puterea lui Dumnezeu poate curge prin noi. Isus ne-a învăţat acest adevăr în Marcu 9:28,29. Când El l-a eliberat pe lunatic, ucenicii l-au luat deoparte şi l-au întrebat pe Isus: (28) “Noi de ce n-am putut să scoatem afară duhul acesta?” (29) “Acest soi de draci le-a spus El “nu poate ieşi decât cu post şi rugăciune.”

Dacă citeşti în Matei 17, vei observa că Isus a precedat afirmaţia legată de post cu aceste cuvinte: (20) “din cauza necredinţei voastre...” De vreme ce necredinșa este un păcat şi “Oricine este născut din Dumnezeu nu păcătuieşte” (1 loan 3:9) este evident faptul că eşecul se datora încercării de-a scoate draci prin firea omenească, chiar dacă foloseau o terminologie spirituală. “Căci firea pământească pofteşte împotriva Duhului şi Duhul împotriva firii pământeşti: sunt lucruri potrivnice unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi.” (Galateni 5:17) Eşuăm în încercarea de a vindeca bolnavii din cauza acestui război dintre firea pământească şi Duhul. Până ce nu avem biruinţă în acest război, vom fi dezorientaţi pentru că nu vom putea pricepe ceea ce Dumnezeu ne-a cerut să facem. Armele acestui război sunt fără îndoială rugăciunea şi postul. Afirmaţia lui Isus “Acest soi de draci nu poate ieşi decât cu post şi rugăciune” spune, de fapt, că, dacă dorim să fim plini de succes în lumea spirituală, mai întâi trebuie să ne ocupam de firea noastră omenească.

Când postim, noi supunem natura noastră carnală şi atunci când ne rugăm dăm întâietate Duhului. Aceasta este cheia biruinţei în războiul spiritual.

Romani 7:15-24 ne prezintă o imagine exactă a războiului dintre firea pământeasca şi Duhul, în viaţa apostolului Pavel. În versetul 15, această bătălie atinge apogeul: (15) “Căci nu ştiu ce fac: nu fac ce vreau, ci fac ce urăsc. (16) Acum, dacă nu fac ce vreau, mărturisesc prin aceasta că Legea este bună. (17) Şi atunci, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine.

(18) Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească, pentru că, ce-i drept, am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac! (19) Căci binele, pe care vreau să-l fac, nu-1 fac, ci răul, pe care nu vreau să-l fac, iacă ce fac! (20) Şi dacă fac ce nu vreau să fac, nu mai sunt eu cel care face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine. (21) Găsesc dar în mine legea aceasta: când vreau să fac binele, răul este lipit de mine. (22) Fiindcă, după omul dinlăuntru îmi place Legea lui Dumnezeu; (23) dar văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva legii primite de mintea mea, şi mă ţine rob legii păcatului, care este în mădularele mele. (24) O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?”

Sunt unii oameni care înţeleg diferit “natura cea veche (omul cel vechi)” şi care susţin că Pavel nu era mântuit în vremea în care ducea această luptă. Cred cu putere că nu există credincios născut din nou, viu sau mort, care n-a experimentat aceeaşi luptă între natura sa carnală şi cea spirituală. Izbăvirea de acest “trup al moţii” sau biruinţa asupra vechii naturi adamice este de fapt ceea ce înţelegem prin sfinţire. Adam Clark, în valorosul său comentariu, susţine, cu privire la *

versetul 24, următoarele: “Apostolul Pavel, foloseşte termenul de “trup al morţii” referindu-se la unul din modurile în care romanii obişnuiau să execute pedeapsa cu moartea a unui condamnat. Pentru anumite delicte comise, celor vinovaţi li se lega cu lanţuri un cadavru de trupul lor. Cei supuşi unei astfel de pedepse erau obligaţi să trăiască, să doarmă, să mănânce legaţi de corpul mortului până când cădeau doborâţi la rândul lor de duhoarea ce emana din cadavru.” Folosind această ilustraţie, Pavel spune că efectul acelui corp mort asupra omului viu este identic cu acela al naturii carnale a omului asupra omului spiritual.

Războiul dintre carne şi Duh poate fi observat în multe locuri de pe paginile Scripturii, el fiind principala cauză a ineficienţei bisericii. “...Şi umblarea după lucrurile firii pământeşti este moarte.” (Romani 8:6) Folosind acest limbaj dur, apostolul sugerează că oriunde şi oricând biserica va tolera această natură, rezultatul va fi întotdeauna moarte. “Cei ce trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, umblă după lucrurile firii pământeşti; pe când cei ce trăiesc după îndemnurile Duhului, trăiesc după lucrurile Duhului." (Romani 8:5)