Seria de literatură universală a bibliotecii polirom este coordonată de Denisa Comănescu
Yüklə 1,99 Mb.
|
| arătat deferentă, da n-a făcut todeauna destinţie între eseu meu leguizmonian, un portret critic, şi scălâmbăielile şi prostiile Iu defuntu.
Ce alte consideraţii vă trezeşte primu rod care aţi dat? Acu că întrebi, io socotesc că chestia are mai multe feţe, că dacă nu te ţii bine, te ia bâţu. D-acilea a pornit pă bune încurcătura. Niciodată n-am vorbit d-asta cu nimenea, da ie alceva cu tine, care vii dă aşa dăparte, care pentru mine nici nu ezistă, ce să-i faci. Iţi deschid larg inema, ca să scurmi în ea după pofta ta. Sunteţi pă puntu să-mi oferiţi ceva inedit ? l-am întrebat. O să fii primu şi ultimu care să auză ce-ţi spui azi. Omu tre să să defuleze odată ş-odată. Mai bine s-o facă c-o pasăre călătoare, cu unu care o să se risipe ca fumu după ce ai tras ultima oară dân trabuc. La urma urmelor, chiar dacă trăieşte 1. în funcţie de sensul atribuit cuvântului recado, titlul poate fi tradus fie „Mesaj pentru don Martiniano Leguizamân", fie „Harnaşament pentru don Martiniano Leguizamân". dân pungăşii şi dilapidări, cetăţeanu onorabel vrea să triumfe dreptatea. — Bine spuneţi, da mă îndrăznesc să vă dau
— Pă meritate. Da io îţi sunt dator să-ţi fredonez că ţ-ai băgat deştu pân la subţiori în ventilator. Uite, de nu, ce-am pătimit cu bucherniţa aia. Pentru c-am împărţit premiu cu altu, am rămas legat pă vecie dă răppsatu Lobatto şi strofele lui dân zece versuri, care reflecta stări dă suflet folclorice. Io folosisem vorba recado cu sensu dă „mesaj" or „misivă", care a avut nişte ani în urmă iepoca iei dă glorie, da prefesorii şi criticii au luat-o toţi dă „tipic harnaşament dă gaucho". Bănui în sinea mea că i-a dus pă căi nasoale confuzia cu tru- badurizmile indigeniste a Iu Lobatto. Ca răspuns la speranţa sucitată dă primirea dă bun augur, am scris cu repezitoru a doua contribuţie: Iubiri gitane. Dându-mi talente, mi-am luat inema-n dinţi şi l-am întrerupt. — Uneori, discipolu cunoaşte opera maestrului
— Aşa zice copertele. Adevăru, care pân-acu l-am îngropat în foru interior, ie c-au încurcat-o naşpa dă tot la potigrafi. în loc dă Iubiri gitane, cum pusesem io în micu belet, au pus pă coperte şi pă supracoperte Iubiri jidane, ieroare care în zoru dă momental mi-a scăpat. Rezultanta: critica m-a declarat vates a Iu coloniile israelite a Iu baronu Hirsch. Şi io, care nu-i pot înghiţi pă muscali! Am întrebat jalnic: — Cum adică, domnu nu-i un gaucho evreu ? 366 367
personală a cărţii La bambina şi Catârca dă Luis Mana Jordăn1. Aia a fost luată dă continuare consolidată a alei dânainte despre acelaşi torent. — Te captez, domne, am exclamat bătându-mă cu pumnii în pept. Contează pă mine. Mă voi dărui cu totu la munca dă scundac care cere ade- văru. Vom pune chestiile în ţâţânii lor! Mi-a părut obosit pă veridic. Şi iera să cad dă stupefiaţie când mi-a zis: — Piano, piano şi nu-ţi lua nasu la purtat.
Am ieşit care parcă bătuse toba2 în mine cu crăcanele. La fel dă analog cu unu de-şi perde credinţa, mi-am căutat azilu în ştiinţă. Arătând carnetu dă universitar, m-am infiltrat în muzeu. Egzistă nişte momente care nu să poate transmite în limba spaniolă, numele râului Iordan este Jordăn. In original, în locul verbului propalar, (fig.) „a bate toba", personajului i se atribuie cu scopuri umoristice folosirea participiului propelido al presupusului, dar inexistentului verb propeler. 368 369
cu una, cu două. Pă zgaibarace în faţa Iu ghptodontu dân Ameghino, nu mi-am făcut dăgeaba egzamenu dă coştiinţă. M-am prins că Ruiz şi Pantoja, care poate niciodată n-o să să topească într-o îmbrăţişare dă fraţi, ierau două guri a Iu acelaş adevăr. Vestitu lanţ a nenţelegerilor iera, pă bune, marea confirmare. Imaginea care şi-o proiectează scriitoru ie mai valoroasă ca opera lui, care ie un gunoi mizerabil, ca tot ce ie omenesc. Cui îi poate păsa în viitor că mesaj i-o judecată critică şi că neo-iordanismul să trage dân La bambina lui L6pez Jordăn? îmbrăţişări călduroase la toată gaşca. Iar ţie îţi recomand iar că Cayetano ie un bun pretenar. Plecăciuni Iu Pantoja, care o să-i scriu io în lung şi-n lat, cum îmi iau inima-n dinţi. Până la întoarcere, îşi ia la revedere de la tine Tulio Savastano* Inamicul numărul 1 al cenzurii
Biruind sentimentul pe care mi-1 dictează inima, scriu împreună cu Remington acest portret al lui Ernesto Gomensoro, în loc de prefaţă la Antologia sa. Pe de-o parte, mă chinuie părerea de rău că nu pot împlini până la capăt mandatul defunctului; pe de alta, îmi face o mare şi melancolică plăcere să-1 portretizez pe bărbatul curajos de care paşnicii locuitori din Maschwitz îşi amintesc şi astăzi sub numele de Ernesto Gomensoro. N-am să uit prea uşor seara în care m-a primit, cu mate şi furse-cuţe, sub o streaşină de la quinta lui, nu departe de linia de tren. Pricina pentru care trecusem pe lângă coclaurile acelea fusese naturala emoţie de a fi obiectul unei cărţi poştale trimise la domiciliul meu, prin care mă invita să fac parte din Antologia pe care o incuba la vremea aceea. Finul fler al unui atât de remarcabil mecena mi-a trezit interesul neîntrerupt treaz. Başca, am vrut să-i prind vorba din zbor, nu cumva să se răzgândească, şi am hotărât să desfăşor colaborarea cu propria-mi mână, ca să evit clasicele întârzieri care se pot reproşa poştei noastre*. Ţeasta pleşuvă, privirea pierdută în zarea rurală, pomeţii lătăreţi, părul cenuşiu, gura îndeobşte în aprilie 1971 a apărut, sub un nihil obstat de la Harvard, bjne fundamentata teză de doctorat a lui Tulio Savastano, Ruiz, cântăreţul coloniilor (n. e.). Textul pe care l-am dus a fost Fiul pretenarului său, pe care cercetătorul îl va găsi în acest corpus al volumului, de vânzare în librăriile bune (n. a.). 370 371
prevăzută cu bombilla şi mate, batista fină sub bărbie, torsul de taur şi un costum uşor de in doar pe jumătate călcat mi-au fost primul instantaneu. Din balansoarul de răchită, ansamblul atrăgător al amfitrionului 1-a complementat rapid vocea mucalită ce mi-a indicat băncuţa de bucătărie pe care să mă aşez. Ca să păşesc pe teren sigur, am fluturat mândru şi tenace în faţa privirilor sale cartea poştală-invitaţie. — Da, a articulat în silă. Am trimis circulara tuturor. Asemenea sinceritate m-a revigorat. în atari cazuri, cea mai bună politică e să te pui bine cu omul în ale cărui mâini îţi stă soarta. I-r.m declarat cu maximă sinceritate că eram reporter pentru arte şi litere la Ultima oră şi că ţelul meu roal era să-i dedic un reportaj. Nu s-a lăsat rugat. A scuipat verde pentru a-şi clăti gâtul şi a spus cu acea simplitate care este podoaba figurilor ilustre:
Răspunsul m-a lăsat fără replică, dar cu gura căscată. — Bănuiam eu c-ai s-o apuci pe drumul acesta. îţi recunosc pe loc că a pune oprelişti pornogra fului nu e, ca să spunem aşa, ceva prea simpatic. Dar cazul ăsta răstrâmbiţat nu este, ce mai încolo şi-ncoace, decât o faţetă a chestiunii. Am consumat atâta salivă contra cenzurii morale şi a cenzurii politice, că am trecut cu vederea alte varietăţi, care sunt, de departe, şi mai atentatoare. Viaţa mea, dacă-mi îngădui să-i spun aşa, e un exemplu moralizator. Fiu şi nepot de progenitori pe care comisia de examinare i-a trimis mereu la plimbare, încă de copil am fost menit celor mai diverse misiuni. Aşa m-au târât cu sine vâltorile şcolii primare, a misitiei de valize din piele şi, atunci când am lăsat treburile deoparte, a compunerii câte unui vers. Ultima chestiune, lipsită de interes în sine, a trezit curiozitatea spiritelor neliniştite din Maschwitz şi nu a întârziat să ia amploare şi să zboare din gură-n gură. Am simţit, la fel ca cel care vede cum creşte fluxul, că tocmai consensul popular, fără deosebire de sex şi etate, avea să primească cu uşurare faptul că începeam să public în periodice. Atare sprijin m-a îndemnat să trimit prin poştă, la reviste specializate, oda La drum ! Răspunsul a fost o conspiraţie a tăcerii, cu excepţia onorabilă a unui supliment care mi-a înapoiat-o pur şi simplu. Acolo poţi vedea plicul, înrămat. Nu m-am descurajat. A doua şarjă a fost de natură masivă; am trimis la nu mai puţin de patruzeci de organe simultane sonetul în Betleem şi apoi, continuând bombardamentul, decimele Moralizez. Aceeaşi soartă au avut-o, n-ai să-mi crezi, şi silva intitulată Covorul de smarald şi un ovillejo intitulat Pâine de secară. Această aventură nespus de stranie au urmărit-o, cu simpatic suspans, autorităţile şi personalul oficiului nostru poştal, care s-au grăbit să o popularizeze. Rezultanta a fost previzibilă: doctorul Palau m-a numit, cu podoabe şi miez, dacă ele există, director de directori la suplimentul literar de fiecare joi al ziarului Opinia. Am îndeplinit această funcţie civilă vreme de aproape un an, apoi m-au concediat. Am fost, mai 372 373
ales, imparţial. Nimic, apreciatul meu Bustos, nu-mi sperie conştiinţa la ore târzii. Dacă am dat naştere vreodată fiului muzei mele - un ovillejo intitulat Pâine de secară, care a dezlănţuit o persistentă campanie de petiţii şi anonime - am făcut-o sub bine venitul pseudonim Micimanul Nemo, ca o aluzie, pe care nu au observat-o toţi, la Jules Verne. Dar nu numai pentru asta mi-au arătat drumul străzii; n-a existat fiinţă vie care să nu-mi scoată vorbe cum că foaia de joi era mai curând un tomberon sau, dacă preferi, ultimul jeg. Făceau, în cel mai bun caz, aluzie la calitatea infimă a colaborărilor prezentate. Neîndoios, acuzaţia era justă; dar nu şi înţelegerea criteriului care îmi servea de busolă. Ameţeli mai multe decât ale celor mai răi Aristarhi continuă să-mi provoace lectura retrospectivă a hârtioarelor fără nici un Dumnezeu pe care, fără măcar să le fi răsfoit, le încredinţam domnului director al atelierelor grafice. Sunt sincer cu tine, după cum vezi: treceau direct din plic la linotip şi nu mă oboseam să văd nici măcar dacă erau în proză sau în versuri. Te rog să mă crezi : arhiva mea tezaurizează un exemplar în care se repetă de două sau trei ori aceeaşi fabulă, copiată din Iriarte şi semnată contradictoriu. Reclame la Ceai Sol şi la Mate Gato alternau gratuit cu restul colaborărilor, fără să lipsească nici unul din ver-suleţele pe care şomerii le lasă la toaletă. Apăreau şi nume de femei demne de cea mai mare cinste, cu numărul de telefon alături. Aşa cum a mirosit consoarta mea, doctorul Palau a sfârşit prin a da lovitura şi m-a înfruntat, spunând că s-a sfârşit cu foaia literară, că nu-mi putea mulţumi pentru serviciile aduse, pentru că nu-i ardea de glumă, şi că să-mi iau tălpăşiţa. Iţi spun sincer: după mine, concedierea trebuie atribuită, oricât de incredibil ar părea, publicării fortuite a vestitei silva intitulate Atacul indienilor, 374
care evocă un episod mult îndrăgit în acest ţinut, al devastatoarei incursiuni întreprinse de araucani, care au făcut totul harcea-parcea. Istoricitatea flagelului a fost pusă la îndoială de mai mulţi iconoclaşti din Zărate; este indiscutabil că acesta a inspirat eroicele versuri ale lui Lucas Palau, ciocănar şi nepot al directorului nostru. Când tu, tinere, vei fi aproape gata şi numai cu puţin înainte să te urci în tren, am să-ţi arăt acea silva, căci am pus-o în ramă. O publicasem, după regula mea, fără să mă uit nici la semnătură, nici la text. Bardul, mi-au zis, s-a năpustit cu alte versuri proaste, care şi-au aşteptat rândul şi n-au apărut, pentru că eu am respectat întotdeauna ordinea sosirii. Le amânam, una după alta, neghiobie după neghiobie; nepotismul şi nerăbdarea au umplut cupa până a băltit, şi atunci a trebuit să nimeresc uşa de ieşire. Şi m-am retras. De-a lungul tiradei, Gomensoro mi-a vorbit fără amărăciune şi cu evidentă sinceritate. Pe chipul meu se desena concentrarea celui care contemplă un porc zburător, şi am întârziat mult până să articulez: — Poate că sunt obtuz, dar nu vă înţeleg întru
— încă nu ţi-a sunat ceasul, a sunat răspunsul. Din câte văd, nu vii din zona intimă a tuturor dragostelor mele, dar, după cât eşti de obtuz, ca să-ţi repet sentinţa, pe cât de obiectivă, pe atât de severă, ai putea într-adevăr să vii, căci n-ai pri ceput nici o iotă din tot ce ţi-am tocat la cap. O mărturie în plus cu privire la această răspândită lipsă de înţelegere a adus Comisia de Onoare a Jocurilor Florale, care au dat multă strălucire viguroasei noastre urbe, când m-a invitat să fac parte din juriul lor. Nu înţeleseseră nimica! Aşa cum îmi dicta datoria, am refuzat. Ameninţarea şi mita s-au zdrobit de hotărârea mea de om liber. 375 Ajuns aici, ca unul care a oferit de-acum cheia enigmei, a început să tragă din nou din bombilla şi s-a adâncit în forul său interior. După ce a golitpavita, am îndrăznit să-i murmur cu voce de flaut:
cu cea mai mare echitate ordinea alfabetică. Fii liniştit: totul va apărea cu litere de tipar, oricât de slinos ar fi. Nu te mai reţin. Mi se pare că aud deja fluierăturile trenului care te va duce din nou la treburile cotidiene. Am ieşit gândindu-mă că poate, cine ar fi zis, prima vizită făcută lui Gomensoro va fi - ce să-i faci ?! - şi ultima. Dialogul cordial cu prietenul şi maestrul nu se va mai reînnoda cu altă ocazie, cel puţin pe acest mal al lagunei Stigia. Câteva luni după aceea, Parcele l-au doborât în quinta lui din Maschwitz. Ni se spune că, respingând orice act care ar fi necesitat o minimă opţiune, Gomensoro a amalgamat într-un butoi numele colaboratorilor şi, la tombola aia, de câştigat am câştigat eu. Mi-a revenit o avere a cărei valoare depăşea cele mai strălucite vise arghirofile, doar cu obligaţia să public cât mai repede antologia completă. Am acceptat, cum e de presupus, în grabă şi m-am mutat la quinta care şi înainte îmi oferise ospitalitate, unde m-am plictisit să număr magaziile pline ochi cu manuscrise care ajunseseră deja la litera C. Am rămas trăsnit când am vorbit cu tipograful. Averea nu-mi ajungea să trec, nici pe hârtie serpentină şi cu cele mai mici litere, de numele Arian! Am publicat deja într-un tom nebroşat tot tal-meş-balmeşul ăla de opere. Cei excluşi, de după Anan, aproape că m-au înnebunit cu procese şi plângeri. Avocatul meu, doctorul Gonzâlez Baralt, pledează în van, aducând drept probă a corectitudinii mele faptul că şi eu, care încep cu B, am rămas pe dinafară, ca să nu mai vorbesc de imposibilitatea materială de a mai include şi alte litere. Mă sfătuieşte ca, între timp, să-mi caut refugiu la hanul Noul Imparţial, sub un nume de împrumut. Pujato, 1 noiembrie 1971 376 377
Salvarea prin opere I îi dau toată dreptatea colegului meu de birou Tulio Savastano, care în dimineaţa asta părea să-şi fi ieşit din fire după entuziasmul cu care elogia petrecerea pe care doamna Webster de Tejedor1 a dat-o într-una din nopţile trecute pentru o vastă porţie din prietenii săi, la reşedinţa de la Măslini. Fără doar şi poate că a asistat personal la petrecere Josâ Carlos Pârez, figură de mare încărcătură socială sub porecla de Cufăraşu. Nu prea ţanţoş, vânjos în hainele-i strâmte, mic de stat, dar bine îmbrăcat şi flexibil, un derbedeu în stilul vechii gărzi, vestit pentru proasta dispoziţie şi încăierările lui, Cufăraşu e, pe drept cuvânt, un tip popular, iubit în toate cercurile, mai ales în cele cu coriste şi cai. Pentru simplul fapt că îi aduce cărţi, don Tulio se bucură de acces nelimitat în casa eroului nostru, unde a izbutit să se infiltreze în atenanse, dar n-a iertat nici beciul din pivniţă. Pentru moment, Cufăraşu îi acordă toată încrederea şi îi dezvăluie, în formă de confidenţe, toate dedesubturile: mamă, mamă! Vorbesc serios: de cum îl zăresc pe don Tulio, eu îl prind bine şi nu-1 mai las să scape până nu scot de la el toate bârfele din ajun. Trec la ultima şarjă; ca să scape cumva de mine, azi-dimineaţă Savastano a specificat: — Să vezi şi să nu crezi: Cufăraşu, care, deşi nu pare pă veridic, s-a sastisit dă Tubiana Pasman, să uită acum după donşoara Ines Tejerina1, care ie nepoata dă sânge a Iu doamna de Tejedor, care a dat baiu. Tejerina ie o dulce mahără socială, coconară şi jună. Ii caută în coarne Iu Cufăraşu; uneori îmi vine pă chelie să merg la Institutu Pasteur să-mi facă injecţii dă invidie. Da Cufăraşu ştie ce face; vrea ca femeile să fie sclave la des-potu care îl are iei în sânge şi, ca s-o ţină în frâu, la bal s-a pus să-i cânte osanale Iu Marfa Esther Locarno, o rudă amărăşteană d-a Iu Tubiana, care a lăsat în urmă o tinereţe niciodată prea stup dă graţii. Bârfa totală zice că are şi alte stricăciuni mai naşpa. Ştiu toate şozurile, fincă mi le-a zis chiar Cufăraşu, când trimetea răvaşu la clubu dă box, iar io lingeam timbru. Totu a ieşit ca mutarea Iu Marele Maestru dă şah Arlechin. Tejerina iera şucărită, da Cufăraşu să dixtra parcă îl gâdila unu. I-a plăcut mai ales că Măria Esther nu-i împărtăşea prea luxuriant sentimentele. Vezi, dă poţi, absurdu: Cufăraşu, catindat dă lux, îi făcea greaţă la femeia a mai urâtă dân toate. Tejerina a înghiţit cum a putut, pencă, la urma urmelor, i-a datară o educaţie îngrijită; da la trei şi cinşpe în zori n-a mai înghiţit şi a văzut-o ieşind în goană şi smiorcăind. Unii zic că cauza dă motiv iera că să troscănise praştie, da consensu ăl mai generalizant ie că să bocea dă oftică, fincă-1 iubeşte. Când m-am dus a doua zi să-1 văz, Cufăraşu iera radios, şi ba să arunca jos, ba sărea sus dân trampolină în piscină. Ţi-ar fi plăcut. 1. Tejerina < (probabil) tejedor, „ţesător" + sobrina, „nepoată", dar şi aluzie sonoră la tijerina, „forfecuţă". 378 379
II Miercuri am reluat dialogul. Savastano a sosit cu oarece întârziere, dar un servitor îi marcase cartela. Omul râdea ca un anunţ, iar pe rever îi strălucea o garoafă mai ceva ca a domnului Zamora. Mai una, mai alta, mi-a făcut confidenţe: — Asear, Cufăraşu mi-a glisat în caraiman o movilă dă mălai, că cică să cumpăr dân florăria dă pă Avenida Alvear un buchet dă garoafe pentru donşoara Locarno şi să i-1 duc cu mâna mea. Am avut noroc d-o rudă de-i florar pă Chacarita şi mi-a făcut un preţ mai dă-nţeles ; cu restu, mi-am plătit voiaju. Donşoara stă în mansarda la casa dân colţu Iu Mansilla cu Ecuador, care la parter ie un ceasornicar. După ce-am urcat cu limba scoasă pă scara dă malmură, mi-a dăşchis uşa chiar propinenta. Am recunoscut-o pă loc, că iera oglindă cum o zugrăvise Cufăraşu. Iera ciufută la moacă. I-am înmânat garoafele şi cartea de vezetă şi m-a întrebat că de ce să deranjase Cufăraşu. A mai ciripit şi că, ca să nu mă ostenesc, o să oprească juma dân ele şi mi-a trasat, fără ca să-mi deie vro para chioară, să duc ce-a rămas şi cartea ei dă vezetă la donşoara Ines Tejerina, de stă pă Arroyo. N-am avut încotro ş-am ascultat-o, da decât după ce-am pus deoparte nişte garoafe pentru franţuzoaica mea, care ie aşa dă leală. Cât priveşte pă Tejerina, chiar portaru s-a ocupat dă ce-a mai rămas. Când i-am şoptit odiseea mea, Cufăraşu a fredonat cu înalta simplitate care mi-a amintit dă don Zarlenga: „îmi plac femeili care nu cad dân prima". A adeverit că numita Locarno nu iera proastă dăloc şi că florile iera foarte la fix ca s-o turbeze pă Tejerina şi să dea dân craci. III
Până în săptămâna următoare, Savastano s-a închis într-o imensă tăcere vestitoare de furtună. In sfârşit, l-am descusut, pe o Salutaris, despre cele petrecute. Mi-a explicat: — Nu ie zi să nu apar cu garoafe la etaj. Cum zice mereu popa Carbone, istoria să repetă. Donşoara nu dăşchide decât peste o juma dă oră; dă cum mă recunoaşte, îmi şi trânteşte uşa în profil, da nu nainte să-mi deie o carte dă vezetă, aşa, ca să-i scoată vizualii Iu Tejerina, şi nici baremi nu mă mai iscodeşte că de ce s-a obosit Cufăraşu. Şi încă un şoz. Alaltăieri, în vila dă pă Arroyo, slujitoru în livrea m-a poftit într-un salonaş cu un Figari, adevărat salon dă dans, şi Tejerina m-a orbit pă loc cu farurile iei gagioale dân care lăcrăma şiroi. Mi-a zis că, oricât s-ar da cu capu dă pereţii dân living, nu poa să să prinză ce iera şi că uneori să credea pă puntu să-şi piarză minţile. Simţea că o învăluia ura la femeia aia la care nicicând nu-i făcuse nimica. Ba-1 chema pă Cufăraşu la telefon, ba i-1 trântea. I-am spus că, dacă mă cumpăra pă bune, putea să să bazeze pă mine ca pă pretenaru dezinteresat. Mi-a dat cu avans o bătrână şi dus am fost. Ce diversă ie dă Locarno, am meditat. Ieri, dau să acostez la Locarno cu buchetu dânto-deauna, da mă aştepta bomba. Donşoara nici c-a dat să-1 prinză dân zbor şi, dă p-un fustei mai dă sus, a urlat la mine că d-acu iera sătulă dă şozuri d-astea minciunoase care tre puse în apă şi că mâine dimineaţă să nu mă îndrăznesc să mai vin fără o ofertă solidă, un ghiul dă aur cu zmarald, d-ălea ca-n vitrină la Magazinu dă Bijuterii Guermantes. După-amiază, Baulito s-a ambiţionat în persoană să facă negoţu, care m-a lipsit dă comision. Daru a fost dă mare succes, care io i l-am sucit pă inelaru cu unghia ruptă. Nainte să merg la biro, 380 381
Cufăraşu a primit vestea dă fericire, care m-a răsplătit cu bătrânele astea. Trai pă vătrai, după cum vezi. IV La următoarea întâlnire, Savastano şi-a continuat romanul-foileton: — După tărăşenia cu ghiulu, Cufăraşu a prins coraj şi s-a pus pă telefoane. I-am receptat dân uşă glasu mascul ca dropsu, că întreba dacă-i plăcuse ghiulu. P-ormă am bâţâit, c-am recunoscut jicniri ingrate şi fără suflet, care ea-1 sfătuia să lase sârma să să odihnească şi pă loc i-a trântit receptoru. Cufăraşu a glisat un hohot, care nu i-a ieşit convingător, şi mi-a mai dat o bătrână ca s-o şterg. Povestea vorbei: cine riscă câştigă. Departe dă să să sperie cât dă cât, Cufăraşu, pus la patru ace, şi-a luat temutu baston dă balene şi mi-a zis să viu după iei, să văz cum rezolvă cavalerii ches-tii-trestii. Am mers după iei ca umbra, plin ochi dă speranţă. Cu Cufăraşu a suit la Locarno şi veteranu ceasornicar olandez, ca să predeie un dăşteptător. N-am vrut să blochez accesu ş-am rămas în josu scării, parcă ţineam dă şestache. Uşa s-a dăşchis ospi-taleră. Strâmbă dă jitie, s-a iţit Locarno. La primu semn al damei, ghiuju, care nu ştia că tre să să ţină departe dă tigru dân ring, 1-a luat pă Cufăraş dă umeri, 1-a săltat în aer şi 1-a zvârlit pă scări în jos, unde mandea l-am prins cu repezitoru dân zbor, nu cumva să ne facă zob pă ambii. Paznicu ne-a sărit în ajutor şi a făcut paşi ca fumu cu bastonu şi parpalacu. Cufăraşu s-a pus pă cotoaie cum a putut şi-am făcut şi noi paşi în primu taxi. în uşă la ceasornicărie, bietu ghiuj, cu moaca ca roata dă brânză dă Olanda, râdea cu fermuaru dăşchis pân la urechi. Yüklə 1,99 Mb. Dostları ilə paylaş:
|