Sonetul in romania
Ao mundo a luz quieta e duvidosa
Yüklə 130,72 Kb.
|
Ao mundo a luz quieta e duvidosa,Ao longo de ũa praia deleitosaVou na minha inimiga imaginando.Aqui a vi, os cabelos concertando;Ali, co'a mão na face tão, formosa; Aqui falando alegre, ali cuidosa; Agora estando queda, agora andando. Aqui esteve sentada, ali me viu, Erguendo aqueles olhos, tão isentos; Aqui movida um pouco, ali segura. Aqui se entristeceu, ali se riu. E, enfim, nestes cansados pensamentos Passo esta vida vã, que sempre dura.
În primul catren eul liric ne pune în contact cu subiectul creaţiei. Plimbându-se pe o plajă, la lumina asfinţitului, poetul îşi aduce aminte de iubita sa pe care o numeşte duşmancă „...na minha inimiga imaginando”(gândindu-mă la duşmanca mea). Imaginea crepusculară a decorului este sugerată de expresia „luz quieta e duvidosa” (lumina liniştită şi neclară)., epitetul „quieta” subliniind un soare blând, în timp ce „duvidosa” creionează acel moment în care noaptea începe să se lase. Versul al III-lea „Ao longo de ũa praia deleitosa”( De-a lungul unei plaje încântătoare) este o aluzie la Ceuta, locul unde poetul a scis Elegia II, operă care are la bază aceaşi temă. Chiar dacă în ultima parte, a acestui catren, iubita este comparată cu o inamică, eul liric lasă să se întrevadă suferinţa provocată de această femeie. Cea de-a doua stuctură internă este reprezentată de catrenul secund şi de încă patru versuri din terţete. Eul liric ne creionează modul în care îşi aminteşte de iubita lui, ca şi cum ne-ar prezenta o secvenţă de fotograf, creând imagini antitetice. În versul al cincilea este subliniată o atitudine dinamică „Aqui a vi, os cabelos concertando”, în timp ce versul al şaselea sugerează o stare statică „Ali, co'a mão na face tão, formosa”. Chiar şi adverbele „Aqui” şi „ali” reflectă un joc al antitezei, ele având atât caracter local, cât şi temporal ca în versul „Agora (ora) estando queda, agora (ora) andando”. Dacă epitetul „cuidosa” creionează o stare de meditaţie, „isentos” subliniază o atitudine de indiferenţă. La fel de sugestiv este şi epitetul „segura” care transmite o stare de linişte. Cea de-a treia parte, constituită din ultimele două versuri ale sonetului, reprezintă concluzia care creionează resemnarea poetului. Sonetul apare, pentru prima dată, în literatura catalană în mijlocul sec. al XV-lea, la poetul Tere Torroella şi cunoaşte o amplă răspândire în timpul celui de-al XVI-lea secol. Exponentul său de bază este Pere Serafi, autor a peste 60 de sonete, publicate postum între anii 1560 şi 1960. Între secolele al XVII-lea şi al XIX-lea, această specie a genului liric a fost una dintre preferatele poeţiilor spaţiului limbii catalane, fiind însă abandonată, mai târziu, de către adepţii romantismului. Autorii parnasianşti şi cei simbolişti îl recuperează şi îi redau prestigiul de altădată, sonetul continuând să fie cultivat şi în zilele noastre. Între poeţii care readuc, în literatura catalană, sonetul, cel mai important este Josep Carner care a folosit în creaţia sa o perfecţiune lingvistică inegalabilă. EL MÉS VELL DEL POBLE Josep Carner Cap vent no mou el bri d'una esperança, de cada núvol només cau neguit, el destí s'enfondeix en malaurança, potser la nit serà cent anys la nit. El fat, però, no minva la frisança pel que tant he volgut i beneït si ma feblesa diu que ja s'atansa l'adéu-siau del cos i l'esperit. Potser ja massa dies he comptat i en un recolze inconegut m'espera la fi. Pugui jo caure, incanviat,
amb ulls humits i cor enamorat, a un esquinçall, en altre temps bandera. În literatura română primul poet care scrie sonete, la începutul sec. al XIX-lea, este Gheoeghe Asachi, renumit pentru interesul său arătat culturii şi literaturii italiene. Opera sa stă în întregime sub spectrul lui Petrarca, iar sonetele scrise, la Roma, în limba acestuia sunt lipsite de valoare literară fiind doar „banale petrarchizări”1 aşa cum le numeşte G. Călinescu. Acelaşi critic afirmă „În versiunea română, chiar cu stângăcii, ele aduc însă, pentru acea vreme un parfum inedit, alterat puţin de lungimea versului. Când endecasilabul e păstrat, dăm de sisteme muzicale limpide şi abstracte, pe care numai rafinamentul le percepe.”2
Gh. Asachi Cât ti-s dator, o, stea mult graţioasă, Că-n primăvara a vieţei mele Tu m-ai ferit de strâmbe căi si rele Şi m-ai condus pe calea virtuoasă! Tu-n sân mi-aprinzi făclia luminoasă, M-ai adăpat l-ascree fântânele, Şi când viaţa-mi îndulcesc prin ele, Despreţuiesc chiar soarta fioroasă. Ca să doresc a vieţei nemurire Mă-ndeamnă raza-ţi care-n ceri se vede, Cum statornică urmează-a ei rotire. De la ţărmul fatal vasul purcede, Ş-amu, plutind prin marea de pieire, A ta rază la port mă va încrede. Sonetul, ca specie literară, este prezent şi în creaţia celui mai de seamă poet român, Mihai Eminescu. Unul dintre acestea este intitulat Afară-i toamnă… , publicat în „Convorbiri literare”, în 1 octombrie 1879 – alături de alte două, formând un triptic al melancoliei. Afară-i toamnă, frunza-mprăştiată, Iar vântul svârlă-n geamuri grele picuri; Şi tu citeşti scrisori din roase plicuri Şi într-un ceas gândeşti la viaţa toată. Pierzându-ţi timpul tău cu dulci nimicuri, N-ai vrea ca nimeni-n uşa ta sa bată; Dar şi mai bine-i, când afară-i sloată, Sa stai visând la foc, de somn să picuri. Si eu astfel mă uit din jet de gânduri, Visez la basmul vechiu al zânei Dochii, În juru-mi ceaţa creşte rânduri-rânduri; De odat-aud foşnirea unei rochii, Un moale pas abia atins de scânduri... Iar mâni subţiri si reci mi-acoper ochii. Poetul respectă structura de 14 versuri a sonetului, dispuse în două catrene şi două terţine, iar rima are la bază următoarele scheme : abba-baab-cdc-dcd. Rimează părţi de vorbire identice ( substantive :„picuri” - „plicuri”) dar şi diferite (substantivul „zloată” – verbul „să bată”). Tema operei este iubirea proiectată într-un cadru autumnal menit să creeze dimensiunile eternităţii. Majoritatea verbelor din text sunt la indicativ prezent („mă uit”, „aud”, „visez” etc.) semn al atemporalităţii şi al condensării sentimentelor „într-un ceas gândeşte la viaţa toată”. George Munteanu remarcă prezenţa unei structuri a sensibilităţii care „se face, se configurează parcă sub ochii noştri”1. Acelaşi critic subliniază intensitatea iubirii datorată lipsei spectacularului „Pare a fi în firea dintotdeauna a raporturilor umane, imprimând oricărei atitudini, îndeletnicirilor, gesturilor, pecetea unui ceremonial s-ar zice iniţiatic într-ale armoniei care poate dăinui egală sieşi, în contrast cu alternanţa de armonii şi dezarmonii din natură.”1. Motivele specifice tabloului : toamna, ploaia, zloata, frunza-mprăştiată, vântul sugerează o stare contemplativă de reverie, eul liric creionând un univers încărcat de miracolul iubirii. Reconstruirea trecutului din amintiri disparate, din „roase plicuri”, retragerea în Reveria şi somnul în faţa focului creează efecte de contrast, deschizând, ca reacţie la atmosfera ostilă a toamnei, spaţiul imaginar al visării „Sa stai visând la foc, de somn să picuri.” Solitudinea, ca stare meditativă, de întoarcere spre vremurile imemoriale, reface o temporalitate ce se aglomerează obsedant în amintire. Întorcăndu-se, din sfere înalte, către orizontul mărunt al intimităţii, populat cu „dulci nimicuri”, eul liric eminescian creează un spaţiu de evocare, cu note de vag fabulos, sugerat de „basmul vechiu al zânei Dochii”, în timp ce timpul se materializează în falduri succesive apăsătoare, de ceaţă, care „creşte rânduri-rânduri”. Prezenţa feminină este creionată din linii fine şi umbre sugerând o poveste de iubire ce se împlineşte doar în reveria romantică, într-un plan al perfecţiunii ireale. Epitetele cu inversiune („roase plicuri”, „dulci nimicuri”, „moale pas”), prezenţa fonetismelor arhaice („picuri”, „nimicuri”, „mâni”) accentuează starea de onirism. Poezia Afară-i toamnă… respectă modelul italian, având rima îmbrăţişată în catrene abba-baab, iar în terţine formula rimei fiind cdc-dcd. Măsura versului este de 11 silabe şi ritmul este iambic. Sonetul este prezent şi în poezia simbolistă, adaptându-se esteticii acestui curent . Această creaţie cu formă fixă are în cazul lui Bacovia particularităţi adecvate viziunii proprii asupra lumii cuprinse de un iremediabil declin existenţial. Sonet E-o noapte udă, grea, te-neci afară. Prin ceaţă - obosite, roşii, fără zare - Ard, afumate, triste felinare, Ca într-o crâşma umedă, murdară. Prin mahalali mai negra noaptea pare ... Sivoaie-n case triste inundară - S-auzi tuşind o tuse-n sec, amară - Prin ziduri vechi ce stau in darâmare. Ca Edgar Poe, ma reântorc spre casă, Ori ca Verlaine, topit de băutură - Şi-n noaptea asta de nimic nu-mi pasă. Apoi, cu paşi de-o nostimă măsură, Prin ântuneric bâjbâiesc prin casă, Şi cad, recad, şi nu mai tac din gură. Sonetul bacovian apărut în volumul Plumb (1916) are ca temă dezechilibrul unui univers invadat de întuneric, umezeală, spleen, apăsare, beţie şi nesiguranţă, un univers alienat. Sentimentul dominant este angoasa, iar starea generală este aceea de imposibilitate a eului liric de a ieşi, de a se salva. Lumea devine o imensă cârciumă, un spaţiu al pierzaniei ca în volumul lui Apollinaire Alcooluri. Spaţiul este închis, iar beţia pare a fi unica şansă de supravieţuire. Noaptea, de o materialitate fluidă, se insinuează treptat în această atmosferă crepusculară, casele se saturează de infiltraţia acvatică, zidurile vechi sunt şi ele măcinate de tip şi de apă: totul stă într-un echilibru instabil, într-un plan înclinat „stau in darâmare”. În final, eul liric este şi el afectat de universul creat „Şi cad, recad…”. Construcţia verbală „nu mai tac din gură” subliniază lipsa normalităţii, logoreea, dezarticularea limbajului. Simbolurile predominante în acest text sunt cele ale morţii ce aşteaptă într-o margine întunecată a lumii. Felinarile roşii pregătesc călătoria spre lumea de dincolo, întunericul nopţii fiind în concordanţă cu ceaţa. În această atmosferă incertă poetul suferă de extaze bahice. Se remarcă astfel prezenţa corespondenţelor dintre planul interior şi cel exterior, care se determină reciproc. Muzicalitatea sugerată de prozodie, de enumeraţii („obosite, roşii, fără zare”; „afumate, triste) precum şi de prezenţa unor cuvinte cu rol acustic („tuse”, „tuşind”, „şivoaie”, „nu mai tac”, etc) surprinde atmosfera de apocalipsă dominată de tenebre. Aceeaşi imagine de sfârşit de lume, de infern este creionată şi de adjectivul „roşii”. La Bacovia, această culoare simbolizează descompunerea universală, halucinaţia, moartea. Ea este corelată cu negru („noapte”, „ neagra”, „întuneric”) care accentuează sentimentele dominante. Spre deosebire de sonetele eminescene unde ploaia este prilej de intimitate, la Bacovia, peisajul dominat de apă devine dezolant, lugubru, pustiu, provocând nevroze şi chiar deliruri. În această atmosferă, aducerile – aminte şi iubirea nu ar putea crea stări plăcute, căci motivul casei şi cel al solitudinii au semnificaţii diferite la cei doi poeţi. Dacă structura şi schema rimelor sunt identice în cele două texte (inclusiv ritmul iambic), remarcăm o diferenţă în privinţa măsurii. La Eminescu toate versurile au 11 silabe, în timp ce la Bacovia apare şi un vers de 13 silabe („ Prin ceaţă – obosite, roşii, fără zare”). Şi în privinţa simbolului apar deosebiri. La Eminescu, ele reprezintă materializarea, convertirea unui fapt; a unei idei sau a unui sentiment într-o imagine sensibilă („scrisori din roase plicuri” - simbolizează plăcerea amintirilor, duioşia, suspendarea timpului). La Bacovia, simbolul sugerează o stare nelămurită, inefabilă, fără a o clarifica („topit de băutură” – beţia accentuează starea de dezechilibru a lumii). În perioada interbelică, poeţii tradiţionalişti au cultivat sonetul ca specie literară preferată. V. Voiculescu foloseşte structura shakesperiană în volumul Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare, în care, printr-o ideală desprindere de vârstă, se prefigurează lumii şi materiei ritmurile eterne ale poeziei. I. Pillat şi N. Crainic aleg sonetul de tip italian, continuându-l pe semănătoristul St. O. Iosif, din perioada antebelică. Primul scrie 115 sonete în care evocă „epoca bonjuriştilor şi a crinolinelor”1, iar al doilea, în De profundis, „tratează mai sobru, dar nu fără gravităţi, sentimentul obscur al eredităţii”2. „Străbunii mei din vremuri legendare, Al vostru suflet de umili ţărani Ca sub un greu de lespezi funerare.” Moderniştii, iubitori ai inovaţiilor metrice, nu vor aborda decât sporadic această specie literară (ex. Barbu în etapa parnasiană). Sonetul reprezintă însă „un timp şi mai ales o lume a literaturii”, aşa cum demonstrează criticul Cornel Ungureanu în cartea sa Contextul operei.3 În epoca contemporană asistăm la prelungirea speciei, marcată de ridicalizarea limbajului şi de spectaculoase schimbări de viziune şi de paradigmă literară. Se infiltrează acum elemente ale cotidianului care îndepărteazăsonetul de statutul său de „mit”. Modelul folosit anterior se extinde. Endecasilabul este înlocuit cu alte forme metrice. Rămân obligatorii doar cele 14 versuri, iar coerenţa ideatică este fisurată de fragmen-tarismul postmodern. Se ajunge în perioada contemporană la un pseudo-sonet. Un exemplu îl reprezintă poezia El Dio Mercador a lui Alexandru Muşina.
Ca să ajungă pân' la mine-a mers Atâţia kilometri! - N sens invers Lui Francisco Pizzarro, el Conquistador. Dar urmele de sânge s-au fost şters De mult, sub paşii lui El Dio Mercador, Ce mişcă: braţ, macetă, avion, vapor, Tot ce există şi va exista în Univers. Din umeda plantaţie ?Del Monte" Şi până la stomacul meu de ulceros El şi-a-ntins Lanţul Magic. Care leagă Negrul de alb, putana de călugăr, chelnerul de conte... În schimb, noi Inima i-o oferim prinos, Sclavi în extaz pe-altaru-i: lumea-ntreagă. Lirismul sonetului de altădată e înlocuit cu prozaismul, cu stilul livresc – intelectualizat, iar spontaneitatea şi ingenuitatea cedează în favoarea jocurilor verbale şi a unor artificii de expresie. Horia Bădescu a inventat chiar o specie nouă, numită „ronsetul”, în care se întrepătrund elemente de rondel şi de sonet. De la tradiţionalişti la postmodernişti, sonetul românesc cunoaşte mai multe forme, începând cu cel orfic, apropiat de modelul clasic. (V. Eftimiu, Mihai Codreanu), continuând cu cel livresc, bogat în simboluri mitologice sau în referinţe culturale (St. Augustin Doinaş, M. Sorescu), cu cel politic ce foloseşte un limbaj radical, vehement (A. Păunescu) şi terminând cu sonetul oniric (L. Dimov) sau cu cel ludic (I. Hadârca). Sonetul sonetul sonetul sonet - ul sone tul - sony tul sonului somn omu-i dur somnu-i dul-ce suomi sub om - nul e sunetul e ozenet e e e e e e e e e e e e e e e e eul Eus tuul Tuus ele-ssss s s s s o o o o n n n n e e e e t t t t e e e e - l l l l e e e e e e e e e e e e e e s s s s s s s s s s s s s s s s s s o o o o o o o o o o o o o o o n n n n n n n n n n n n n n n e e e e e e e e e e e e e e e e e e e e e t t t t t t t t t t t t t t t t t t t t t t t t t t t t t t t t t t t t e e e e e e e e e e e e e e e e e e e e e e Aceste texte, ce cultivă manierismul şi pastişa, demonstrează faptul că sonetul se poate adapta universului literaturii actuale, iar „straiele sale sobre” pot fi purtate şi în sec. al XXI-lea. Literaturile Romaniei acordă sonetului o certă importanţă. De la începutul sec. al XIII-lea şi până astăzi, această specie a genului liric a cunoscut atât forme care respectă algoritmul complex de constrângeri, cât şi creaţii care păstrează doar anumite reguli prestabilite, acestea din urmă, numindu-se „sonete licenţioase” sau „libertine”. Toţi poeţii care s-au aplecat asupra acestei specii literare, indiferent din ce epocă au făcut parte şi-au pus amprenta originalităţii creatoare, în ciuda formelor fixe. În Renaştere, sonetul cunoaşte prima sa epocă de succes, gloria lui umbrind toate celelalte specii ale liricii culte occidentale. Urmează o perioadă în care speciei literare nu i se mai acordă importanţă. Sonetul va fi redescoperit de adepţii primului modernism european. O atenţie deosebită acordându-i şi literatura postmodernă. Fidel filozofiei medievale sonetul se află într-un continuu balans între simetrie şi asimetrie. El demonstrează prin logica sa generatoare că ruptura de simetrie a textului ca şi a lumii a cărei imagini o reprezintă e o idee fundamentală a esteticii europene. Bibliografie
Adriana Boulescu masterat – Civiltà italiana e cultura europea 1 Guglielmo Gorni, Metrica e analisi letteraria, Bologna, Il Mulino, 1999, pag. 63. 2 Jean Jafré, Le vers et le poème, Paris, Nathan, 1948, pag. 79. 1 Francesco de Sanctis, Istoria literaturii italiene, Bucureşti, Editura pentru literatură universală, 1965, pag.107. 2 Idem, ibidem, pag 107. 3 Dante Aligheri, Vita Nova, Firenze, Casa Editrice Barbèra, 1857, pag. 102. 1 Francesco de Sanctis, Istoria literaturii italiene, Bucureşti, Editura pentru literatură universală, 1965, pag.107. 1 Francesco de Sanctis, Istoria literaturii italiene, Bucureşti, Editura pentru literatură universală, 1965, pag. 306. 1 Michelangelo Buonarroti, Rime e Lettere , a cura di Paola Mastrocola, Torino, UTET, (< Classici italiani>), 1992, pag. 70-71. 1 Glauco Cambon, La poesia di Michelangelo. Furia della figura, Torino, Giulio Einaudi Editore, 1991, pag. 3-7. 2Pier Luigi de Vecchi, Studi sulla poesia di Michelangelo, în «Giornale storico della letteratura italiana», vol. CXL, fasc. 429 (1° trim. 1963), pp. 51-52. 3 Glauco Cambon, op. cit., pag. 9-13. 4 Mario Baratto, La poesia di Michelangelo, în 1 Ion Caraion, Ov. S. Crohmălniceanu, Antologia poeziei franceze de la Rimbaud până azi, Bucureşti, Biblioteca pentru toţi, 1974, pag. 119. 2 ***, Littérature XXe siècle, Paris, Nathan, 1989, pag. 186. 1 ***, Littérature XXe siècle, Paris, Nathan, 1989, pag. 186. 1 Alexandru Dima, Antologie de literatură universală, Bucureşti, EDP, 1970, pag. 385. 1 George Călinescu, Istoria literaturii române. De la origini până în prezent., Bucureşti, Editura Minerva, 1982 pag. 98. 2 Idem, ibidem, pag. 98. 1 George Munteanu, Istoria literaturii române. Epoca marilor clasici, Bucureşti, EDP, 1980, pag. 280. 1 George Munteanu, Istoria literaturii române. Epoca marilor clasici, Bucureşti, EDP, 1980, pag. 280. 2 George Călinescu, Istoria literaturii române. De la origini până în prezent., Bucureşti, Editura Minerva, 1982 pag. 469. 1 George Călinescu, Istoria literaturii române. De la origini până în prezent., Bucureşti, Editura Minerva, 1982 pag. 859. 2 Idem, ibidem, pag. 875. 3 Cornel Ungureanu, Contextul operei, Bucureşti, Editura Românească, 1979, pag. 50. Yüklə 130,72 Kb. Dostları ilə paylaş:
|