Speţe recente

40. Cazul: Comisia Europeană c. Italia, 16 ianuarie 2003

Situaţia de fapt

În urma unor plângeri pe motivul discriminării pe bază de rezidenţă sau naţionalitate privind accesul în unele muzee italian, Comisia a efectuat anchete în urma cărora a concluzionat că regimul tarifar preferenţial aplicabil persoanelor în vârstă de peste 60-65 de ani pentru intrarea în diversele muzee italiene este într-adevăr discriminatoriu.

Comisia a pus în vedere Italiei să modifice legislaţia în domeniu, punând-o în conformitate cu principiul nediscriminării. Guvernul italian a informat Comisia că are în vedere schimbarea legislaţiei astfel încât toate persoanele de peste 60-65 de ani din Europa să beneficieze de gratuitate pentru muzeele italiene (această măsură fiind rezervată până atunci doar persoanelor având cetăţenia italiană şi anumitor rezidenţi) Modificarea nu viza însă muzeele naţionale şi nici muzeele şi monumentele din Florenţa, Padova, Trevi şi Veneţia. În consecinţă Comisia a introdus acţiune în faţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene
Dreptul aplicabil

• 
  art. 12 TCE (referitor la interzicerea discriminării pe baza naţionalităţii)
  
• 
  art. 49 TCE (privind libertatea de prestare a serviciilor)
  

Soluţia şi principiile degajate de CJCE

În hotărârea dată Curtea reaminteşte că o reglementare naţională privitoare la accesul în muzeele dintr-un stat membru prin care se instituie o discriminare doar faţă de turiştii străini este interzisă. De altfel, egalitatea de tratament prevăzută în tratat interzice orice formă de discriminare, chiar şi pe cele disimulate şi care prin aplicarea unor criterii diferite de distincţie au acelaşi rezultat. În acest caz, măsura italiană prevede o diferenţă de tratament fondată pe criteriul rezidenţei, diferenţă care este în principal în detrimentul cetăţenilor din celelalte state membre.

Italia nu a contestat această discriminare, ci a încercat să se justifice invocând mai întâi considerente de interes general ce ţin de domeniul economic şi fiscal: pe de o parte costurile generate de întreţinerea şi gestiunea bunurilor culturale, pe de altă parte a susţinut că aceste avantaje constituie contraprestaţia plăţii impozitelor prin care aceşti rezidenţi participă la gestionarea acestor bunuri.

Curtea consideră că argumentele de ordin economic nu pot fi acceptate, pentru că nu există o legătură directă între un impozit aflat în sarcina rezidenţilor italieni şi aplicarea unor tarife preferenţiale pentru accesul al muzeele sau monumentele respective.

Pe de altă parte guvernul italian a adus argumentul conform căruia reglementările prin care s-au instituit acele avantaje nu sunt de competenţa sa, ci de competenţa autorităţilor locale. Curtea nu admis nici acest argument, pentru că un stat membru este responsabil faţă de Comunitate în ceea ce priveşte respectarea obligaţiilor comunitare.

Astfel, Curtea a declarat că Italia a încălcat principiul libertăţii de prestare a serviciilor şi principiul non-discriminării prin această legislaţie ce prevede avantaje tarifare discriminatorii în favoarea unor anumite categorii de persoane.
Evaluare

TCE interzice în ceea ce priveşte libertatea de prestare a serviciilor, discriminarea directă sau indirectă în funcţie de criteriul naţionalităţii sau reşedinţei prestatorului. De asemenea sunt interzise măsurile naţionale aplicate în mod nediscriminatoriu (este vorba de măsuri care, aplicate uniform, pot conduce la dificultăţi mai mari pentru un prestator de servicii transfrontaliere decât pentru un prestator naţional, deşi ambii furnizează servicii similare în acelaşi stat) Măsurile justificate de interes naţional trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: domeniul în care se ia măsura să nu fi fost armonizat; măsura să fie de interes general; să nu fie discriminatorie; măsura să fie obiectiv necesară şi proporţională cu scopul urmărit şi să respecte principiul recunoaşterii reciproce. Din speţă rezultă că un stat membru nu poate invoca argumente de ordin economic sau faptul că discriminările au avut la bază decizii ale colectivităţilor locale.

Capitolul 3 privind libera circulaţie a serviciilor, aflat în curs de negociere presupune atât transpunerea unui număr mare de acte comunitare (directive şi decizii), cât şi un nivel adecvat al capacităţii administrative pentru a putea aplica această legislaţie.

41. Cazul: Federaţia Naţională a Întreprinderilor producătoare de instrumentar ştiinţific, medical şi tehnic (FENIN), Spania c. Comisia Europeană, 4 martie 2003

Situaţia de fapt

Federaţia Naţională a Întreprinderilor producătoare de instrumentar ştiinţific, medical şi tehnic (FENIN) este compusă din majoritatea întreprinderilor ce comercializează produse farmaceutice în Spania. Instituţiile care administrează sistemul naţional de sănătate publică achiziţionează de la această federaţie produse care sunt mai apoi utilizate în spitalele din Spania. Întârzierile la plată ale acestor instituţii sunt de 300 de zile, iar FENIN nu poate exercita nici o presiune din cauza poziţiei dominante pe care acestea o deţin.

În aceste condiţii FENIN a făcut plângere la Comisia Europeană denunţând abuzul de poziţie dominantă al acestor instituţii. Comisia a respins această cerere pe motiv că aceste instituţii nu acţionează pe piaţă în calitate de întreprinderi. În consecinţă FENIN a introdus plângere în faţa Tribunalului de Primă Instanţă.
Dreptul aplicabil

Art.82 TCE ( privind abuzul de poziţie dominantă)
Soluţia şi principiile degajate de CJCE

Tribunalul reaminteşte definiţia întreprinderii în cadrul dreptului comunitar: orice entitate care exercită o activitate economică independent de statutul său juridic şi de modul de finanţare. Activitatea economică constă în oferirea de bunuri şi servicii pe o piaţă determinată (diferită de activitatea de achiziţionare) În consecinţă, în cazul în care o entitate achiziţionează un produs pentru a-l utiliza ulterior în cadrul unei activităţi non-economice (de ex. în cadrul unei activităţi sociale), nu acţionează pe piaţă ca o întreprindere, chiar dacă deţine o poziţie economică importantă.

Deci, entităţile care îndeplinesc o funcţie exclusiv socială, fondată pe principiul solidarităţii şi fără a avea un scop lucrativ, nu sunt întreprinderi. În speţă, instituţiile din cadrul sistemului de sănătate spaniol, funcţionează pe principiul solidarităţii pentru că este finanţată pe principiul cotizaţiilor sociale şi pentru că oferă servicii gratuit afiliaţilor săi.

În concluzie aceste organisme nu pot fi considerate întreprinderi în sensul dreptului comunitar, nici în ceea ce priveşte activitatea lor (aceea de gestionare a sistemului sanitar spaniol), nici în ceea ce priveşte achiziţionarea de produse sanitare de la întreprinderile FENIN şi deci, nu sunt relevante argumentele FENIN în ceea ce priveşte existenţa unui abuz de poziţie dominantă a acestor instituţii.

Evaluare

Speţa prezintă importanţă din punctul de vedere al precizărilor făcute în legătură cu aplicarea dispoziţiilor Tratatului referitoare la abuzul de poziţie dominantă. După aderarea României la UE, jurisdicţiile naţionale vor trebui să ţină cont de aceste precizări în cazul în care se pune în discuţie art.82 TCE. Astfel, poate fi vorba de un abuz de poziţie dominantă numai în cazul unei întreprinderi ce se încadrează în definiţia dată de dreptul comunitar: orice entitate care exercită o activitate economică independent de statutul său juridic şi de modul de finanţare. Entităţile a căror activitate nu este de natură economică, indiferent de puterea pe care o au pe piaţă, nu pot fi calificate ca având o poziţie dominantă.