Speţe recente

31. Cazul: Comisia contra Spaniei şi Italiei, recurs în nerespectarea obligaţiilor, 16 ianuarie 2003

Situaţia de fapt

Comisia a introdus două recursuri în baza articolului 226 TCE împotriva Spaniei şi Italiei, solicitând Curţii să constate încălcarea dispoziţiilor articolului 28 TCE de către cele două state, respectiv impunerea de restricţii cantitative la import, aducând astfel atingere liberei circulaţii a mărfurilor în interiorul Comunităţii.

În speţă, Spania şi Italia interziseseră comercializarea sub denumirea de „ciocolată” a unor produse care respectau conţinutul minim de unt de cacao impus de regulile comunitare, dar care aveau în compoziţie şi materii grase vegetale altele decât untul de cacao, în proporţie de până la 5% din conţinutul total. Produsele respective erau fabricate în alte state membre (Danemarca, Irlanda, Portugalia, Suedia, Finlanda, Marea Britanie), cu respectarea legislaţiei lor interne, dar Spania şi Italia au interzis pe teritoriul lor comercializarea acestor produse sub denumirea de „ciocolată”, impunând utilizarea denumirii „înlocuitor de ciocolată”.

Dreptul aplicabil

- articolul 28 TCE: Sunt interzise între statele membre orice restricţii cantitative la import, precum şi orice măsuri cu efect echivalent acestora.

- directiva 73/241/CEE din 24 iulie 1973 relativă la aproprierea legislaţiilor statelor membre privind produsele din cacao şi din ciocolată destinate alimentaţiei umane;

- directiva 2000/36 din 23 iunie 2000 privind produsele din cacao şi ciocolată destinate alimentaţiei umane, care la data intrării în vigoare (3 august 2003) a abrogat dispoziţiile directivei 73/241
Soluţia şi principiile degajate de CJCE

Din analiza dispoziţiilor Directivei din 1973 Curtea remarcă că prin acest act se urmăreşte stabilirea unor reguli comune în materie, pentru a permite libera circulaţie a produselor din ciocolată în interiorul Comunităţii.

Directiva prevedea în mod expres posibilitatea statelor membre de a menţine dispoziţiile naţionale privind adăugarea unor materii grase vegetale în afară de untul de cacao pentru produsele fabricate pe teritoriul lor. Faţă de această situaţie, celelalte state membre nu pot să introducă restricţii privind circulaţia produselor astfel fabricate, iar obligaţia de schimbare a denumirii cu „înlocuitori de ciocolată” este susceptibilă de a crea obstacole în calea acestei libertăţi, în măsura în care au o influenţă negativă asupra modului de percepere a produselor de către consumatori.

În conformitate cu prevederile articolului 30 TCE, asemenea măsuri restrictive pot fi justificate prin apărarea unor interese diverse, iar din jurisprudenţa constantă a Curţii protecţia consumatorilor se poate încadra în acestea. Trebuie însă îndeplinite două condiţii: restricţiile respective trebuie să se aplice în mod nediscriminatoriu produselor naţionale şi celor importate, respectiv să fie proporţionale cu obiectivul urmărit. În speţă principiul proporţionalităţii nu este respectat, Curtea considerând că obiectivul privind protecţia consumatorilor poate fi realizat în mod satisfăcător printr-o menţiune pe ambalaj care să specifice prezenţa materiilor grase vegetale în conţinutul produsului respectiv.

Prin urmare dispoziţiile legislaţiei spaniole şi italiene contravin regulilor comunitare în materia liberei circulaţii a mărfurilor între statele membre.
Notă: Directiva 2000/36, care a intrat în vigoare după pronunţarea hotărârii Curţii, abrogând dispoziţiile directivei din 1973 permite adăugarea unor materii grase vegetale, altele decât untul de cacao, într-o proporţie de până la 5%.
Evaluare

O evaluare asupra coincidenţei legislaţiei interne cu Directiva care a făcut obiectul cazului nu mai este relevantă, deoarece acest act normativ comunitar a fost înlocuit, după cum am precizat, cu Directiva 2000/36, care permite adăugarea unor materii grase vegetale, altele decât untul de cacao, într-o proporţie de până la 5%.

Principiul care trebuie reţinut din Hotărârea Curţii este însă acela că statele membre nu pot introduce, prin legislaţia internă, condiţii care să nu permită comercializarea pe teritoriul lor a unor bunuri produse în alte state, în conformitate cu legislaţia acestora şi sub denumirea originală, cu condiţia ca această legislaţie să corespundă standardelor comunitare (a se vedea, în acest sens, şi Hotărârea Cassis de Dijon, 1979)

32. Cazul: Philip Morris International e.a. c. Comisia Europeană, 15 ianuarie 2003

Situaţia de fapt

În cadrul luptei împotriva contrabandei de ţigări, Comunitatea Europeană, reprezentată de Comisie, a introdus, în noiembrie 2000, o acţiune civilă în faţa unei instanţe federale din Statele Unite ( Tribunalul din New York) împotriva mai multor societăţi aparţinând grupurilor Philip Morris şi Reynolds şi, în egală măsură, împotriva societăţii Japan Tabacco. Comunitatea a acuzat aceste societăţi de participare la un sistem de contrabandă vizând introducerea şi distribuţia de ţigări pe teritoriul Comunităţii şi a solicitat repararea unui prejudiciu rezultând în principal din pierderea taxelor vamale şi a TVA-ului, acestea constituind sume care ar fi fost platite în cazul importurilor legale.

Acţiunea fiind respinsă, Comisia şi 10 state membre au introdus în august 2001 o nouă acţiune fondată pe alte baze juridice. Această acţiune a fost de asemenea respinsă pe motiv că instanţele americane se abţin de la a aplica legile fiscale străine. Comisia a introdus apel în faţa Curţii de Apel a Statelor Unite. Producătorii de ţigări au cerut Tribunalului de Primă Instanţă a Comunităţilor Europene anularea deciziilor Comisiei privind introducerea unor acţiuni în faţa Curţii federale americane. Opt dintre statele membre, ca şi Parlamentul european au intervenit în această procedură în sprijinul Comisiei.
Dreptul aplicabil

Art.230 CE [ex-173] privind recursul în anulare
Soluţia şi principiile degajate de CJCE

Tribunalul de Primă Instanţă a respins recursul introdus de societăţile Philip Morris, Reynolds şi Japan Tobacco.

Tribunalul, în soluţia dată, reaminteşte că pot forma obiectul unui recurs în anulare numai acele măsuri care produc efecte juridice obligatorii de natură să afecteze interesele justiţiabililor, modificând în mod vizibil situaţia sa juridică. În cazul de faţă, numai deciziile instanţelor americane asupra acţiunilor introduse de Comisie vor putea determina definitiv obligaţiile părţilor. Decizia de a sesiza aceste instanţe nu determină o modificare a situaţiei juridice suficient de mare încât să poată fi atacată cu un astfel de recurs.

De asemenea, Tribunalul precizează că principiul necesităţii unei protecţii juridice efective nu este afectat de refuzul recursului în anulare deoarece nu se poate considera că producătorii de ţigări sunt privaţi de accesul la judecătorul (instanţa) european(ă) Chiar şi un comportament care nu este susceptibil de a face obiectul unui recurs în anulare poate, în anumite condiţii, să conducă la angajarea răspunderii Comunităţii şi posibilitatea de a cere şi de a obţine repararea unui prejudiciu produs ca urmare a unui astfel de comportament.

Evaluare

Conform art. 230 TCE privind recursul în anulare actele atacabile sunt:

• 
  actele adoptate de Parlament şi Consiliu
  
• 
  actele Consiliului
  
• 
  actele Comisiei şi ale Băncii Centrale Europene (în afară de recomandări şi avize)
  
• 
  actele Parlamentului care produc efecte faţă de terţi.
  

Este vorba de actele instituţiilor comunitare stricto sensu, fără a conta dacă sunt denumite sau nu, fiind importante doar conţinutul şi semnificaţia lor. Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a precizat în decizia din speţa Comisia Europeană c. Consiliu din 31.03.1971 că : „sunt atacabile toate măsurile luate de instituţii, oricare ar fi natura şi forma lor şi care vizează producerea unor efecte juridice”. Acest principiu al universalităţii a fost precizat într-o decizie ulterioară a Curţii (Partidul Verzilor c. Parlamentul European, din 23.04.1986) în care a specificat că este vorba de acte ale instituţiilor „ce vizează producerea de efecte juridice faţă de terţi”, păstrându-se astfel autonomia internă a instituţiilor.

După aderarea la U.E., România va trebui să ţină cont de posibilitatea introducerii recursului în anulare în faţa instanţelor europene, precum şi de condiţiile de admisibilitate a acestuia, în speţă de principiile stabilite pe cale jurisprudenţială de către Curte şi Tribunalul de Primă Instanţă.