Speţe recente

29. Cazul: Alexander Dory c. Republica Federală Germania, recurs prealabil, 11 martie 2003

Situaţia de fapt

În Germania, serviciul militar este obligatoriu doar pentru bărbaţi. Alexander Dory, aflat la vârsta recrutării, a cerut autorităţii compentente să fie dispensat de serviciul militar. În opinia lui, legislaţia germană în domeniu este contrară dreptului comunitar, pentru că, în conformitate cu jurisprudenţa anterioară a Curţii, nu mai există motive obiective pentru a justifica exonerarea femeilor de obligaţia de a satisface serviciul militar, având în vedere că acestea au obţinut dreptul de a participa la serviciul în cadrul armatei.

Instanţa germană de apel a cerut Curţi să se pronunţe dacă obligativitatea serviciului militar doar pentru bărbaţi este contrară dreptului comunitar, observând că acest lucru este de natură a cauza o întârziere în formarea profesională şi a accesului la un loc de muncă.
Dreptul aplicabil

Directiva 76/207/EEC privind implementarea principiului egalităţii de tratament pentru bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte accesul la un loc de muncă, perfecţionarea profesională şi promovarea, precum şi condiţiile de muncă.
Soluţia şi principiile degajate de CJCE

Curtea subliniat mai întâi că măsurile luate de stat în ceea ce priveşte organizarea forţelor lor armate nu pot fi considerate ca find în afara dreptului comunitar, pe motivul interesului securităţii publice sau al apărării naţionale.

Curtea a hotărât deja că, în ceea ce priveşte accesul la locurile de muncă în cadrul armatei poate verifica dacă măsurile luate de autorităţile naţionale sunt corespunzătoare şi necesare pentru a atinge obiectivul garantării securităţii publice.

Totuşi, Curtea consideră că dreptul comunitar nu reglementează domeniul organizării militare a statelor membre, ce are ca obiectiv apărarea teritoriilor lor sau a intereselor lor naţionale.

În consecinţă, decizia Germaniei de a-şi asigura sistemul de apărare printr-un serviciu obligatoriu, aparţine modului de organizare militară a acestui stat şi, în acest caz, dreptul comunitar nu se aplică. Aceast domeniu este exclusiv de competenţă naţională, fiind înscris în Constituţa germană, iar dreptul comunitar nu poate interveni chiar dacă se creează o discriminare între bărbaţi şi femei, în ceea ce priveşte accesul bărbaţilor pe piaţa muncii şi întârzierii în viaţa profesională.

Aceste repercusiuni nefavorabile nu pot obliga statul membru nici de a extinde obligativitatea serviciului militar şi pentru femei, nici să suprime serviciul militar obligatoriu, pentru că acest fapt ar împita competenţelor exclusive recunoscute statelor membre.
Evaluare

Art. 55 din actuala Constituţie prevede că :

(1) Cetăţenii au dreptul şi obligaţia să apere România.

(2) Condiţiile privind îndeplinirea îndatoririlor militare se stabilesc prin lege organică.

(3) Cetăţenii pot fi încorporaţi de la vârsta de 20 de ani şi până la vârsta de 35 de ani, cu excepţia voluntarilor, în condiţiile legii organice.

Până în momentul elaborării acestei legi, serviciul militar va fi îndeplinit în conformitate cu dispoziţiile din următoarele acte normative:

• 
  Legea nr. 46 din 5 iunie 1996, privind pregătirea populaţiei pentru apărare, publicată in Monitorul Oficial al României nr. 120 din 11 iunie 1996;
  
• 
  Hotărârea Guvernului nr. 618 din 6 octombrie 1997 privind modul de executare a serviciului utilitar alternativ, publicata in Monitorul Oficial României nr. 282 din 17 octombrie 1997;
  
• 
  Hotărârea Guvernului nr. 1194 din 15 noiembrie 1996 referitoare la atribuţiile agenţilor economici, instituţiilor publice si autoritarilor administraţiei publice privind recrutarea, incorporarea si evidenta militara publicată in Monitorul Oficial al României nr. 341 din 11 decembrie 1996.
  

Conform precizărilor făcute de către Curte în această speţă, regimul juridic privind serviciul militar este de competenţa exclusivă a statului, deci, în elaborarea noii legi organice, România va ţine seama exclusiv de interesele proprii înceea ce priveşte alegerea modalităţii de organizare a apărării teritoriului naţional.

30. Cazul: Huseyn Gozutok şi Klaus Bruge (cazuri conexate), recurs prealabil, 11 februarie 2003

Situaţia de fapt

În primul caz este vorba despre un cetăţean turc, Huseyn Gozutok, rezident în Olanda, împotriva căruia a fost începută urmărirea penală pentru trafic ilegal de stupefiante. Procedura penală a fost închisă în momentul în care a plătit amenda impusă de ministerul public olandez.

Alertate de o bancă ce a observat importante mişcări de sume în contul d-lui Gozutok, autorităţile poliţieneşti şi judiciare germane l-au inculpat pe acesta pentru aceleaşi fapte ca şi autorităţile olandeze, condamnându-l la pedeapsa cu închisoarea (anulată apoi în apel)

În al doilea caz este vorba de un cetăţean german, Klaus Brugge, inculpat de un tribunal belgian pentru rănirea, pe teritoriul belgian, a unei cetăţene belgiene.

Împotriva sa a fost deschisă procedura penală şi de către un tribunal german, pentru aceleaşi fapte, cazul fiind închis după plata unei amenzi.
Curtea trebuie să analizeze dacă principiul non bis in idem , consacrat de art. 54 al Convenţiei de aplicare a Acordului Schengen, în conformitate cu care: “nici o persoană nu poate fi urmărită într-un stat membru pentru aceleaşi fapte pentru care a fost în mod definitiv judecată într-un alt stat membru”, se aplică procedurilor de încetare a acţiunii publice, prin care ministerul public decide să pună capăt urmăririi penale împotriva unei persoane, după ce aceasta şi-a îndeplinit anumite obligaţii fixate de ministerul public, în mod independent de intervenţia instanţei judecătoreşti.

Dreptul aplicabil

Art. 54 din Convenţia de aplicare a Acordului Schengen (14 iunie 1985), între guvernele statelor Uniunii Economice Benelux, RF Germania şi Republica Franceză referitor la suprimarea graduală a controlului la frontierele comune, semnată la 19 iunie 1990. Articolul 54 al acestei convenţii prevede principiul non bis in idem
Soluţia şi principiile degajate de CJCE

Chestiunile din cele două cazuri au fost ridicate în cadrul procedurilor penale deschise pentru infracţiunile comise de cei doi inculpaţi, chiar dacă procedurile angajate pentru aceleaşi fapte în alt stat membru au fost închise în mod definitiv după ce inculpaţii au plătit o sumă de bani fixată de ministerul public.

Curtea constată că în cazul unor asemenea proceduri, acţiunea publică este închisă printr-o decizie ce emană de la o autoritate responsabilă cu administrarea justiţiei penale în ordinea de drept a statului respectiv. Dacă inculpatul execută obligaţiile prescrise de către Ministerul Public, comportamentul său ilicit este sancţionat.

În consecinţă, respectiva persoană trebuie să fie considerată ca fiind judecată „în mod definitiv” pentru faptele pentru care este acuzată, chiar dacă nu a intervenit nici o jurisdicţie în procedură, iar decizia luată în cauză nu îmbracă forma unei hotărâri judecătoreşti.

Convenţia de aplicare a Acordului Schengen nu pune nici o condiţie legată de procedură în ceea ce priveşte principiul non bis in idem. În plus, acest principiu nu presupune armonizarea legislaţiilor penale ale statelor membre în ceea ce priveşte închiderea acţiunii publice.

Între statele membre trebuie să existe o încredere reciprocă în ceea ce priveşte legislaţiile din domeniul penal şi fiecare să accepte aplicarea dreptului penal în vigoare din celelalte state membre, chiar în ipoteza în care soluţiile ar fi contrare celor prevăzute de legislaţia proprie.

Principiul non bis in idem nu împiedică totuşi ca orice persoană lezată de comportamentul inculpatului să intenteze o acţiune civilă cu scopul de a-i cere repararea prejudiciului suferit.

Evaluare

In conformitate cu Codul penal al României, jurisdicţia statului român se poate exercita, în principal, în conformitate cu principiile teritorialităţii şi personalităţii (articolele 6 şi 7 din Cod³), în conformitate cu care orice persoană poate fi judecata de autoritătile romane daca fapta a fost comisă pe teritoriul României sau respectiva persoană are cetăţenia română sau fapta este îndreptată împotriva unui cetăţean român. Dacă respectiva faptă a fost judecată în prealabil de către instanţele altui stat, instanţele române vor fi competente să judece acea infracţiune, urmând ca din pedeapsa aplicată, conform legii române, să fie dedusă pedeapsa executată în străinătate.

Principiul autorităţii lucrului judecat este prevăzut în legislaţia română în art. 10 Codul de procedură penală, între cazurile în care punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale este împiedicată:

„ Acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă:

(…)j) există autoritate de lucru judecat. Împiedicarea produce efecte chiar dacă faptei definitiv judecate i s-ar da o altă încadrare juridică.”

În conformitate cu legea penală română, hotătârile judecătoreşti pronunţate în străinătate în materie penală nu se bucură de autoritate de lucru judecat.

Prin urmare, în condiţiile în care România va adera la Uniunea Europeană, implementarea dispoziţiilor Acordului Schengen va presupune reglementarea faptului că hotărârile pronunţate în statele membre U.E. se bucură de autoritate de lucru judecat. In acelaşi timp, în conformitate cu cele decise de C.J.C.E., va fi necesară extinderea acestei noţiuni şi la acele decizii luate de organele de urmărire penală, cu privire la desfăşurarea acţiunii penale.