Spiritualitatea în psihologie

Pentru sceptici

SINELE ESTE REAL

Dacă eşti un om pragmatic şi raţional, ai putea bufni: „Cum să mă îndrăgostesc de o fantasmă?! M-aş putea îndrăgosti de o persoană vizibilă, dar nu de o idee abstractă!”

Dragule, de câte ori te-ai îndrăgostit de o persoană, nu-i aşa că ideile tale de început ţi s-au schimbat ulterior, căci omul era altfel în realitate decât în speranţele tale?! Nu e nimeni vinovat. Oamenii sunt imperfecţi. Iar tu te-ai îndrăgostit de un om ideal, de produsul imaginaţiei tale. Sigur, poţi continua să-l iubeşti – dar este alt fel de dragoste, una prietenească, nu fiorul adolescentin de la început, acea proiecţie a unei „ideal”. E adevărat, persoana iubită este palpabilă, dar ce se va întâmpla dacă va muri? Va muri şi iubirea ta? Sau vei continua să iubeşti o „fantasmă”?

Iubirea omenească intensă este la fel de „ideală” şi „abstractă” precum iubirea de Sine. Însă aceasta din urmă nu va muri niciodată, ba chiar va creşte constant. Iubirea de Sine nu este geloasă. Ea te încurajează, suflete, să iubeşti oamenii, natura, pe Dumnezeu... Cu cât vei răspândi iubirea în jur, Sinele tău va fi mai mulţumit.

Dacă eşti într-adevăr un om pragmatic şi raţional, trebuie să recunoşti avantajele iubirii de Sine. Şi lipsa dezavantajelor. Nu pierzi nimic să încerci şi tu. Hai, iubeşte-te! Dovedeşte-ţi inteligenţa şi odihneşte-te în prezenţa Sinelui. Tăcând şi zâmbind...

Sinele este o fiinţă reală, sublimă. O spun toate tradiţiile spirituale şi înţelepţii lumii. Ai mai auzit asta, dar credeai că descrierea se referă la tine, sufletul mărginit. Şi te-ai îndoit, pe bună dreptate, căci îţi cunoşteai prea bine defectele... A fost o confuzie. Tu nu eşti acea fiinţă – Sinele! Încă nu. Dar El există în tine. Merită atenţia ta, admiraţia şi, mai ales, iubirea ta. Fă o încercare şi admite-I existenţa! E foarte simplu.

Sinele nu-i o autosugestie. Însă dacă afirmi că „nu există”, atunci da, încerci o autosugestie - negativă. Mai bine acceptă c-ar putea exista! Nu va şti nimeni ce gândeşti, nu te vei face de ruşine. Te consideri un „liber cugetător”. Foarte bine, atunci nu crede orbeşte că nu există, ci probează în forul interior. Acolo nu mai e nimeni în faţa căruia să-ţi etalezi scepticismul. Te rog, nu mă crede, verifică personal...!

 

Pentru căutătorii spirituali mai avansaţi

ILUMINARE vs. ELIBERARE

Textele înţelepciunii vorbesc de eliberarea Spiritului de roata reîncarnărilor. Dar e problema Lui... Nu este un ţel rezonabil pentru tine, suflete muritor. De unde ştii tu că Spiritul tău nu mai vrea să se reîncarneze? Tu poţi spera la un alt fel de eliberare – eliberarea de încătuşarea ego-ului, ca să trăieşti spontaneitatea Spiritului.

Nu privi iluminarea ca pe un trofeu de expus în vitrina supraomului. Ea nu te ridică deasupra celorlalţi, ci te umanizează şi mai mult, te face mai înţelegător, milostiv, smerit, dar îţi dă şi puterea de a depăşi orice greutăţi, în numele şi spre lauda Sinelui.

Experienţa iluminării este o ocazie specială, care trece şi nimeni nu ştie dacă se va mai întoarce. Importantă este transformarea ulterioară a vieţii de zi cu zi. Ţi-ai micşorat ego-ul? Ţi-ai eliberat sufletul, ai devenit un receptacol deschis pentru Spirit? Contează eliberarea, nu extazul. Eşti în stare să renunţi la iluminare în favoarea eliberării?

Eliberarea vine din abandonarea totală în faţa voinţei, înţelepciunii şi iubirii Sinelui. Renunţă la ideea fixă că, dacă n-ai trăit un extaz, o experienţă ieşită din comun, nici nu ai putea deveni una cu Sinele supraconştient! Poţi manifesta Sinele şi fără extaz. Prin smerenie sinceră în faţa Sa, prin devoţiune tot mai adâncă...

Dacă nu te poţi deschide astfel, experienţa extazului te-ar putea face să te simţi în restul timpului frustrat, nostalgic, să fugi de realitatea ordinară, să ajungi în stare de sevraj mistic. Riscul dispare numai dacă îţi înţelegi menirea şi limitele sufletului şi te împaci cu tine însuţi, abandonându-te voinţei supreme.

Cel mai simplu este să vrei eliberarea, ea stă în puterea ta de a te unifica cu Spiritul. Şansa iluminării ar putea veni şi ea sau nu, însă nu depinde de tine. Schimbă-ţi priorităţile: caută eliberarea, nu iluminarea! Eliberarea este o stare de libertate lăuntrică, bucurie, lipsă de teamă, iubire pentru tot ce există – sunt efectele totalei deschideri şi transparenţe la influenţa Spiritului. Acestea sunt aduse de iubirea de Sine.

Noţiuni despre iluminarea spirituală

CUM DEFINIM ILUMINAREA SPIRITUALĂ?

Poţi privi sufletul ca fiind copilul Spiritului. Când copilul cere insistent adevărul şi este pregătit să-l afle, părintele i-l spune. Aşa este cu iluminarea.

Este imposibil să descrii principiile televiziunii unui aborigen primitiv. Tot aşa, nu prea avem noţiuni care să descrie o experienţă supramentală, transpersonală, mistică. Totuşi, putem să o definim prin termenii deja introduşi teoretic.

Nucleul divin mai este numit de diverşi învăţaţi astfel: Inima, sau Spaţiul, sau Vidul, sau Prezenţa, sau Nemanifestarea, sau Sat-Chit-Ananda. El are o natură non-duală, adică se identifică simultan cu tot ce este creat, dar şi cu Dumnezeu.

Conştiinţa umană este lipită de minte prin funcţionare, dar originează din stratul cel mai înalt al perispiritului, cel mai aproape de Nucleul divin. Deci conştiinţa umană poate baleia de la nivelul mental dual (unde există relaţia eu-lume) la nivelul non-dual, al Divinităţii (doar în cazul iluminării spirituale).

Despre Nucleul divin al Spiritului nu putem afirma nimic altceva decât că are natura lui Dumnezeu, fiind un fragment holografic din El. Primul strat central al perispiritului (conştiinţa Spiritului asupra universului creat) defineşte identitatea unică a Spiritului printre celelalte spirite - sentimentul subtil de „Eu” (sanscr., Aham) -, care apoi se perpetuează şi asupra sufletului, într-o formă mai vulgară şi dureroasă, numită „ego”. Sentimentul că Eul este diferit de restul obiectelor şi fenomenelor creează dualitatea. Întorcându-ne în Nucleul divin, acest sentiment dispare, lăsând locul unei stări numite în diverse moduri: „Eu sunt”, sau „Unu fără secund”, sau „Eu sunt El”. Aceasta este iluminarea spirituală.

Iluminarea este o Graţie a Spiritului, când îşi lasă sufletul să guste puţin din starea Sa nativă beatifică. Sinele este Maestrul, iar sufletul, ucenicul. Dacă iluminarea ar destabiliza în vreun fel sufletul (ceea ce este chiar de aşteptat), Spiritul va amâna să i-o ofere. Datoria sufletului este să funcţioneze eficient, ca intermediar al intereselor superioare ale Spiritului: să fie sensibil la realitate, dar şi la intenţiile Spiritului, să acţioneze asupra mediului, dar să şi transmită corect datele realităţii către Spirit.

Viaţa trebuie trăită aşa cum este ea. Avem nevoie de oameni echilibraţi şi realişti, dar în acelaşi timp bine ancoraţi spiritual şi intuitivi. Oamenii sunt curioşi să trăiască stări paranormale, ieşite din comun, senzaţii tari psihice. Există variate stări de extaz, mai mult sau mai puţin folositoare sufletului neştiutor şi curios. Dintre toate, numai una poate fi numită starea supremă de iluminare, de beatitudine spirituală. Dar puţini au parte de ea... Doar Dumnezeu ştie care om merită acest cadou suprem.

 

EXPANSIUNEA ILUMINĂRII

Misticul indian Sri Aurobindo a îmbogăţit spiritualitatea omenească cu un concept revoluţionar şi adevărat: iluminarea nu este finalul căutării spirituale, după care nu mai ar fi nimic de făcut. Dimpotrivă, cu cât te înalţi mai mult către supraconştient, cu atât poţi şi trebuie să cobori în adâncurile inconştientului, ca să purifici sedimentele psihice depuse timp de milioane de ani de evoluţie inconştientă. Este o „yoga integrală” pe care doar iluminaţii şi-o pot asuma. El însuşi a obţinut iluminarea în 3 zile, dar şi-a petrecut restul lungii sale vieţii iluminând tenebrele inconştientului personal, dar şi a celui colectiv.

În Occident, psihiatrul John Welwood, pionier al psihologiei transpersonale şi practicant al meditaţiei budiste, a lansat o „psihologie integrală”, care abordează simultan cele 3 domenii distincte:

1 - Accederea la dimensiunea suprapersonală, prin meditaţie contemplativă.

2 - Pe măsură ce conştiinţa se dilată dincolo de graniţele personale, acest fapt scoate deseori la suprafaţă tipare nocive emoţionale şi mentale subconştiente vechi, care se manifestă adesea cu o forţă impetuoasă. Este esenţial să le demolezi, prin autocunoaştere şi sinceritate. Nerezolvarea problemelor psihologice provoacă distorsiuni în dezvoltarea spirituală, cum se pot vedea, din păcate, chiar şi la unii lideri de comunităţi religioase sau maeştri spirituali.

3 - Practica spirituală induce deseori o anumită detaşare de relaţiile interpersonale (fie izolare, fie indiferenţă, fie complexe de superioritate etc.). Pentru că relaţiile noastre cu ceilalţi constituie testul suprem al dezvoltării spirituale, trebuie să devenim conştienţi de ele, optimizându-le cu înţelepciune.

În concluzie, perfecţionarea fiinţei umane, pe toate etajele sale, nu are sfârşit. Călătoria spirituală este mai importantă decât ţinta ei.