Subiectul 1: Iconomia Duhului Sfânt şi legătura Sa cu iconomia Fiului ttde, pag 144 – 148: Iconomia Duhului Sfânt

Vladimir Lossky a socotit că Duhul Sfânt are o lucrare deose­bită de a lui Hristos şi ea constă în imprimarea unei note diferenţiate în fiecare persoană din Biserică, pe când Hristos unifică pe toti în unitatea de natură, pe care El o are co­mună cu ceilalţi oameni.

Pe de altă parte, nici Hristos nu trebuie văzut ca unul care realizează numai o unitate de natură între oameni şi El în Biserică. Hristos, deşi e ipostasul dumnezeiesc al na­turii noastre, deci un ipostas cu o conştiinţă umană deschi­să în gradul suprem altora, împlineşte totuşi funcţia unei persoane umane, distincte de celelalte. După pilda şi din puterea Lui, oricât de mult s-ar deschide persoanele uma­ne una alteia, ele rămân cu conştiinţa de persoane necon­fundate, cum sunt şi Persoanele treimice. Deci Hristos, aducând la unitatea cu Sine persoanele umane, în baza unităţii lor de natură cu El, nu le confundă.

Ipostasul Fiului ca ipostas întrupat a devenit şi Ipos­tasul fundamental sau Ipostasul-Cap al Bisericii. Dar întrucât de la înăl­ţarea Fiului cel întrupat, interpenetrarea Duhului cu Fiul se înfăptuieşte şi cu Fiul ca om, Duhul realizează un fel de in-terpenetrare cu Hristos şi în "calitatea Acestuia de ipostas extins cu trupul Său personal în trupul Bisericii. El extinde astfel legătura Fiului cu Tatăl şi la trupul tainic al Fiului. Prin aceasta are loc o împletire intimă a Bisericii cu Sfânta Treime, care va deveni desăvârşită în viata viitoare.

Cum se vede, în "dar" e implicată nu numai lucrarea Sfântului Duh, ci şi un act de împropriere a Lui din partea omului, uneori chiar o predispoziţie a omului pentru acest dar, care implică şi un efort al lui de a dezvolta, cu ajutorul lucrării Duhului, predispoziţia sau capacitatea lui.

De aceea nu e greşit să se atribuie darurile însuşi Du­hului Sfânt. Totuşi darul nu e numai o "lucrare" (ένέργεια) a Duhului Sfânt, ci şi efectul acestei lucrări, în firea omului, care nu poate exista fără o însuşire, deci fără o colaborare a omului.

Când un dar sau altul a sporit considerabil, el devine, harismă. Aceasta înseamnă o pnevmatizare foarte accentuată a unui om, o covârşire accentuată a legilor naturii de către spiritul uman umplut de Sfântul Duh. În general, toţi membrii Bisericii care-şi întăresc cre­dinţa prin virtuţi ajung la posesiunea unor daruri deosebite, prin care se fac de folos unii altora şi Bisericii şi se unesc mai strâns între ei, întărind unitatea Bisericii.

Subiectul 4: Pogorârea Duhului Sfânt şi începutul Bisericii TDO 2 pag: 201-214

(A se citi Fapte cap 2)
Mântuire = Întruparea, viaţa de ascultare, Răstignirea, Moartea, Învierea şi Înălţarea Domnului, toate acestea suferite pentru noi. Totuşi, mântuirea propriu-zisă se înfăptuieşte doar prin sălăşluirea lui Hristos cu trupul Său în noi. Cum este posibil acest lucru? Prin lucrarea Duhului Sfânt trupul lui Hristos, devenit transparent, se uneşte cu trupul nostru cel pământesc. Astfel ia naştere Biserica.
Protestanţii au slăbit caracterul văzut al Bisericii, iar catolicii i-au dat mai mult un caracter juridic (instituţional), decât unul sfinţitor şi îndumnezeitor.
Coborârea Sfântului Duh e cea care dă existenţă reală Bisericii. Pogorârea Sfântului Duh este astfel actul de trecere de la lucrarea mântuitoare a lui Hristos în umanitatea Sa per­sonală la extinderea acestei lucrări în celelalte fiinţe uma­ne. Prin întrupare. Răstignire, înviere şi înălţare, Hristos pu­ne temelia Bisericii în trupul Său. Prin acestea Biserica ia fiinţă virtual. Dar Fiul lui Dumnezeu nu S-a făcut om pentru Sine, ci pentru ca din trupul Său să extindă mântuirea ca viaţă dumnezeiască în noi. Această viaţă dumnezeiască, extinsă din trupul Său în credincioşi, e Biserica. Această viaţă iradiază din trupul Său ridicat la deplina stare de pnevmatizare prin înălţarea şi aşezarea Lui de-a dreapta Ta­tălui, în suprema intimitate a infinităţii vieţii şi iubirii lui Dumnezeu îndreptată spre oameni.
Duhul Sfânt trebuie socotit totdeauna ca Duhul lui Hristos, deci nu trebuie văzut în nici un fel despărţit de Hristos. E falsă imaginea unui Hristos în cer şi a Duhului Sfânt în Biserică, pentru că nu ia în serios unitatea Persoa­nelor treimice. Aceasta duce sau la(raţionalism sau la sen­timentalism.
Biserica, aflată virtual în trupul lui Hristos, ia fiinţă actual prin iradierea Duhului Sfânt din trupul Său în celelalte fiinţe umane, fapt care începe la Rusalii. Duhul Sfânt trebuie socotit totdeauna drept „Duhul lui Hristos”, deci nu separat de Acesta. E falsă imaginea unui Hristos în cer şi a Duhului Sfânt în Biserică. Aceasta duce fie la raţionalism, fie la sentimentalism.
Sfântul Ioan Gură de Aur: „ Precum Hristos a spus despre Sine: «Iată, Eu cu voi sunt până la sfârşitul zilelor», şi de aceea putem serba Epifania (Crăciunul) pururea, aşa şi despre Duhul a spus: «Va fi cu voi în veac», şi de aceea putem serba şi Cincizecimea pururea”. Prezenţa Duhului în noi este atât de legată de a Fiului şi a Tatălui, că "dacă n-ar fi Duhul, n-am putea numi pe Iisus Domn". Dar fără Duhul "n-am putea chema nici pe Dumnezeu, Tată", deci n-am putea rosti rugăciunea Tatăl nostru.

Fără Biserică opera de mântuire a lui Hristos nu s-ar putea realiza. Lucrarea Duhului în noi constă în a ne face tot mai mult după chipul Fiului, adică fii adoptivi ai Tatălui (înfierea). Sfântul Chiril din Alexandria chiar vorbeşte de o „filiaţie duhovnicească”, la care sunt chemaţi toţi oameni.

Prin Fiul am intrat şi noi în iubirea infinită a lui Dumnezeu, iubire ce iradiază asupra noastră prin nemijlocita lucrare a Duhului Sfânt. Sfântul Grigorie Palama exprimă acestea (în Cuvântarea 24 la Cincizecime) declarând că „Fiul trebuie să Se înalţe ca om la Tatăl, pentru ca să trimită pe Duhul chiar de la sânul Tatălui de unde purcede”, afirmaţie întemeiată pe cuvântul din Evanghelia Sfântului Ioan (15, 26).
Duhul nu poate penetra decât printr-un trup pe deplin pnevmatizat sau transparent. Aceasta înseamnă că Hristos Însuşi Îl arată pe Duhul ca ipostas, aşa cum şi Duhul conlucra cu Hristos înainte de înviere ca să-L facă mai clar un ipostas divin. În acest sens, Paul Evdokimov zice: „În timpul lucrării pământeşti a lui Hristos relaţia între oameni şi Duhul Sfânt nu se efectua decât prin şi în Hristos. Dimpotrivă, după Cincizecime, relaţia cu Hristos nu se efectuează decât prin şi în Duhul Sfânt”. Sau tot el zice că: „Alături de domnia lui Hristos se instaurează domnia Duhului”.
Prin coborârea Duhului Sfânt în lume ia fiinţă Biserica, deoarece acum Hristos coboară pentru prima dată în inimi. El nu iradiase decât în mod nedeplin ca ipostas dumnezeiesc în oameni. Duhul rămâne pururea în această iradiere.
Duhul şi Hristos nu sunt statici, întrucât nu sunt puteri impersonale, ci persoane. Iar persoanele sunt mereu în mişcare, mereu vor să se comunice şi mai mult.
Duhul ipostatic Se pogoară în chip de limbi de foc împărţite peste toţi Apostolii (care „stăruiau în rugăciune” - Fapte 1,14), arătând voinţa şi intenţia Mântuitorului de a extinde puterea dumnezeiască şi sfinţenia firii Sale omeneşti peste întreaga creaţie. Mai mult, se urmăreşte ca în această unitate să se menţină şi identitatea fiecărei persoane (Sfântul Ioan Gură de Aur: „Şi s-a produs un lucru nou şi uimitor: precum atunci (la Turnul Babel) limbile au împărţit lumea, aşa acum limbile au unit-o şi au adus la armonie (într-o simfonie) cele dezbinate”).
Dar pogorârea Duhului în chip de limbi de foc arată nu numai voinţa lui Hristos de a cuprinde în Biserică, adică în iubirea Lui, toată lumea, unficată în această iubire, ci şi voinţa ca în această unitate să se menţină identitatea fiecă­rei persoane. Hristos şi Duhul nu desfiinţează varietatea creaţiei. De aceea limbile au chipul focului, pentru că focul arde tot ce e rău, tot ce dezbină; pentru că focul susţine entuziasmul iubirii de Dumnezeu şi de oameni, entuziasmul ridică­rii îri infinitatea iubirii lui Dumnezeu şi a răspândirii acestei iubiri spre toti oamenii, pentru ca toti să se adune în ea.
Dar Duhul Sfânt nu S-a coborât numai în chip de limbi de foc, ci şi însoţit de „un vuiet, ca de vijelie, care a umplut toată casa unde şedeau Apostolii "- (Fapte 2, 2). Prin aceasta se indică puterea de care au fost umpluţi primii membrii ai Bisericii.

Subiectul 5 : Constituţia teandrică a Bisericii (TDO 2, pag 214-236)
a) Biserica, trupul tainic al lui Hristos. Hristos, capul ei.
Biserica este unirea a tot ceea ce există sau, cel puţin, este destinată să cuprindă tot ceea ce există: Dumnezeu şi creaţie. Astfel, ea reprezintă împlinirea planului etern a lui Dumnezeu, adică atotunitatea.
Biserica reprezintă un eu comunitar în Hristos ca „TU” divin, dar în acelaşi timp eu-l ei este Hristos. În ea e eternul şi temporalul (ultimul trebuie cuprins de primul), necreatul şi creatul (ultimul destinat a fi cuprins de primul), spiritualul de tot felul şi materia (ultima fiind destinată spiritualizării), cerul şi pământul (ultimul penetrat de cer), nespaţialul şi spaţialul (ultimul cuprins de primul), eu şi tu, eu şi noi, noi şi voi, toate acestea unite într-un „Tu” divin cuprinzător sau aflate într-o relaţie dialogică cu Acesta.
!!! În Biserică toate sunt unite, dar nu îşi pierd identitatea: A se vedea pasajul semnificativ din I Cor 12, 12-27 (legăturile ce există între mădularele aceluiaşi trup).
Biserica e imanentul care are în ea transcedentul, comunitatea treimică de Persoane plină de o nesfârşită iubire faţă de lume. Ea e Hristos extins cu trupul Lui îndumnezeit în umanitate (Col 1, 24). Hristos este capul Bisericii (Col 1, 18). Numind pe Hristos „cap al Bisericii”, Sf. Ap. Pavel precizează că prin aceasta trupul e plinit şi hrănit în creşterea cea duhovnicească.
Hristos a devenit „capul Bisericii”(1) prin faptul că Ipostasul divin şi-a asumat firea umană, luând ca om o poziţie centrală între oameni. Această poziţie devine eficientă doar prin faptul că poate să ne comunice prin Duhul ceva din puterea dumnezeiască. S-a făcut „capul Bisericii” şi (2) prin faptul că a ridicat pârga firii noastre la starea de Înviere.
Biserica are prin aceasta o constituţie teandrică (Theos=Dumnezeu; Andros=Bărbat). Conţinutul ei constă din Hristos cel unit cu Tatăl şi cu Duhul, după firea dumnezeiască, şi cu noi, după firea omenească. Cei doi factori, Hristos şi umanitatea, sunt atât de uniţi între ei încât nu se poate vorbi de unul fără de celălalt.
b) Fundamentul Bisericii – Fiul lui Dumnezeu cel întrupat.
Prin întrupare Hristos, luând „pârga umanităţii”¹, a asumat trupul Bisericii, întrucât în firea omenească asumată de El a fost cuprinsă şi recapitulată toată omenirea.
Întreaga creaţie este ridicată la statura de „zidire nouă”, fiindcă se înnoieşte continuu din viaţa infinită şi neveştejită a Cuvântului întrupat. Sf. Chiril al Alexandriei zice că: „ În Hristos, ca prunc născut fără păcat, s-a făcut începutul zidirii celei noi”.
Sfinţii Părinţi nu-L văd pe Mântuitorul cap al Bisericii în mod separat prin Întrupare, sau prin Răstignire, sau prin Înviere, ci prin toate acestea legate între ele. De câte ori declară pe Hristos drept cap al Bisericii, Părinţii bisericeşti înţeleg pe Hristos cel trecut cu trupul Lui prin toate aceste momente.
Prin faptul că e şi Dumnezeu adevărat, Hristos e prin aceasta şi un cap mai deosebit, care vede incomparabil mai departe decât vede orice om prin capul sau prin mintea lui. El e deschis luminii şi vieţii infinite şi pe acestea le comunică Bisericii Sale.
!!! E foarte important de amintit că, raţiunea capului imprimă sau modelează conform ei raţionalitatea corpului. Apoi, capul oferă trupului un fel de orientare, o lumină ce se proiectează în jurul lui şi mult mai departe. Întreg trupul se poate mişca astfel în lumina în care se mişcă şi capul.
Tot Sf. Chiril al Alexandriei spune că „Hristos zideşte Biserica cu pietre inteligibile”. Aceste pietre inteligibile sunt chiar fiinţele umane înzestrate cu minte, iar minţile oamenilor sunt la fel cu mintea omenească a lui Iisus Hristos. Prin aceasta, minţile umane se pot deschide spre infinitul cel dumnezeiesc.
Hristos e Pantocratorul Bisericii într-un sens special de cum este Pantocratorul creaţiei. El menţine Biserica în Sine ca pe o realitate unitară, dar nu ca pe una impersonală, ci personală. Mai mult, Hristos stă într-un dialog nemijlocit cu fiecare mădular al Bisericii. Astfel, Biserica reprezintă un „partener simfonic” în acest dialog duhovnicesc.
c) Biserica, imprimată de jertfa lui Hristos. Relaţia cu Tatăl.
Efortul naturii umane în Hristos face posibil efortul nostru în Biserică şi este un exemplu grăitor pentru acesta. Doar în felul acesta Hristos devine sau este cu adevărat „cap al Bisericii”.

Natura umană asumată de Mântuitorul trebuia să învingă, prin ascultare de voia cea dumnezeiască, afectele înrobitoare intrate în firea noastră prin păcat, inclusiv moartea, ca ultimă consecinţă a acestor afecte.

Dacă renunţăm la egoismul ce ne bântuie îndelung, mărginindu-ne, şi intrăm în dialog cu Fiul lui Dumnezeu (Iisus Hristos), putem atinge starea de jertfă bineplăcută lui Dumnezeu Tatăl, iar prin aceasta ne putem sfinţi. Acelaşi Sf. Chiril al Alexandriei zice: „Căci a murit Emanuel, lărgindu-ne nouă intrarea în Sfânta Sfintelor şi deschizându-ne uşile Bisericii din ceruri, nouă, celor ce credem în El”.

În Sfânta Biserică suflă Duhul iubirii dintre Tatăl şi Fiul. Acelaşi Duh aduce şi sălăşluieşte în oameni iubirea filială faţă de Tatăl, precum şi simţirea iubirii Tatălui faţă de Fiul, iar prin Acesta, faţă de toţi cei uniţi cu El în trupul Bisericii. Noi nu trebuie să murim de moarte sângeroasă ca Hristos, deoarece nu în noi se biruieşte moartea. În schimb, trebuie să renunţăm la tot felul de plăceri dăunătoare (păcate) şi să sporim în săvârşirea binelui (în virtuţi). E vorba de o întărire a voinţei, de a nu mai trăi nouă („Pe noi înşine, şi unii pe alţii, şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”- la Sfânta Liturghie). Sf. Ap. Pavel ne îndeamnă: „Înfăţişaţi, aşadar, trupurile voastre jertfă vie, sfântă, bineplăcută lui Dumnezeu – jertfa voastră înţelegătoare” (Rom 12,1).

d) Biserica pnevmatizată prin Duhul lui Hristos cel înviat.
Abia odată cu Învierea şi Înălţarea, Cuvântul cel întrupat şi răstignit Se extinde, prin Duhul Său cel Sfânt, cu trupul în toţi cei care Îl primesc şi se deschid Lui. Duhul lui Hristos cel jertfit şi înviat conduce pe cei ce şi-L însuşesc la înviere.
Biserica reprezintă un rug aprins, dar nemistuit de focul inepuizabil al iubirii. Hristos cel înviat luminează din ea şi o înflăcărează la nesfârşit, dar nu o consumă în nici un fel.
Pnevmatizarea (sfinţirea) Bisericii (a mădularelor ei) nu se face fără Cruce, dar nici fără Duhul Sfânt. Numai printr-un astfel de trup pnevmatizat se pot face transparente prezenţa şi slava Mântuitorului Iisus Hristos.
Subiectul 6: Însuşirile Bisericii
TDO 2, pag. 263 – 311
A) Unitatea Bisericii:
a) Unitatea de viaţă în acelaşi Hristos: Unitatea ţine de constituţia Bisericii, ca trup existent al Cuvântului întrupat. Domnul S-a întrupat, a fost răstignit şi a înviat (ca om) pentru a aduna pe toţi cei dezbinaţi. Unificarea aceasta a tuturor întru Sine constituie însăşi esenţa mântuirii. De altfel în afară de Dumnezeu nu există unitate, deci nici mântuire.
Biserica numai întrucât este una reprezintă locul şi efectul lucrării mântuitoare a lui Hristos, sau rodirea efectivă a acestei lucrări.
In 17, 21: „Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis”.
Sf. Maxim Mărturisitorul identifică Biserica cu unirea tuturor în Cuvântul cel întrupat, Care e şi la Tatăl, dar şi în noi, „ca aluatul întregii frământături”. Toţi suntem chemaţi să ne adunăm întru El, „ca membrele trupului cu capul” (Ambigua).
Unde este Hristos este şi unitate, deoarece acolo se face simţită iubirea care vrea să-i îmbrăţişeze pe toţi întru Sine şi să-i înfăţişeze Tatălui. Dezbinarea înseamnă ruperea acestei „legături mântuitoare”.
Creatorul şi Susţinătorul unităţii Bisericii este Întemeietorul şi Cârmaciul ei, „Cel ce a adunat pe cele rătăcite şi împrăştiate într-o unitate şi le-a făcut pe toate o singură Biserică, o singură turmă” (Sf. Grigorie de Nyssa).
La rândul său, Sf. Ignatie din Antiohia spune că: „Unul este trupul Domnului Iisus şi unul sângele Lui vărsat pentru noi; una şi pâinea îmbiată tuturor şi unul paharul împărţit tuturor”. De aceea una e şi Sfânta Biserică.
Numai unde este Biserica este Euharistia şi numai unde este Euharistia este Biserica. Biserica se menţine ca una prin împărtăşirea comună de Hristos.
Dar Euharistia nu e singura Taină prin care se menţine şi se întăreşte unitatea Bisericii. Prin ea se desăvârşeşte unitatea între membrii Bisericii, dar ei nu se pot apropia de la început de ea. Este nevoie a se înainta spre ea ca pe o scară prin alte Sfinte Taine, precum Botezul, Mirungerea şi Spovedania.
În catolicism acest fel de unitate interioară a slăbit simţitor, datorită faptului că prin Taine se primeşte numai o graţie creată, nu harul ca energie necreată în care este Hristos Însuşi (e una din cauzele majore ale pretenţiei de primat papal). Să nu mai vorbim de protestantism, care a redus legătura cu Hristos doar la o simplă legătură a credinciosului cu El prin credinţă (sola fidae).
Unitatea Bisericii nu e neapărat una de ordin instituţional, ci o unitate de viaţă în Hristos şi Duhul Sfânt. Pe măsură ce eforturile credincioşilor de a experia acest tip de viaţă sunt din ce în ce mai mari, în aceeaşi măsură şi gustarea din puterea Duhului lui Hristos e şi ea mai mare.
Credinţa dogmatică deplină şi totalitatea Tainelor formează un tot (unitar). Numai împreună ţin Biserica şi pe credincioşi în ambianţa iubirii nesfârşite a lui Hristos. Biserica e una prin unitatea ei în toate cele trei laturi: în dogme, în cult şi în lucrarea ierarhiei.
b) Unitatea în păstrarea aceleaşi credinţe dogmatice ca expresie a experienţei lui Hristos: În Ortodoxie nu se poate face deosebirea între „dogme principale” şi „dogme secundare”, aşa cum nu se pot scoate dintr-o clădire materialele de mai mici proporţii fără a se surpa toată clădirea. Tarasie, patriarhul Constantinopolului, a spus: „A păcătui în dogme, fie mari, fie mici, e acelaşi lucru, căci prin amândouă se desfiinţează legea lui Dumnezeu”.
Unitatea Bisericii presupune: unitatea în Taine; în investirea ei cu o ierarhie unitară săvârşitoare a tuturor Tainelor, fără diferenţieri şi în propovăduirea aceleiaşi credinţe dogmatice. Credinţa dogmatică deplină şi totalitatea Tainelor formează un tot.
Dar atunci se pune întrebarea: Ce reprezintă celelalte confesiuni creştine care nu mărturisesc o astfel de unire intimă şi lucrătoare a lui Hristos cel integral în ele? Socotim că ele sunt biserici nedepline, unele mai aproape de deplinătate, altele mai depărtate.
Sf. Grigorie de Nyssa vorbeşte de „biserica ajunsă în noroiul păcatului” (Explicare la Cântarea Cântărilor), iar Sf. Ioan Gură de Aur aminteşte de o biserică „trasă în jos, întinată, uscată, roabă, goală, murdărită de sânge, slujnica demonilor, supusă rătăcirii” (Comentariu la psalmi).
O altă întrebare ce poate surveni este următoarea: În situaţia actuală de nedeplinătate bisericească a diferitelor confesiuni creştine se mântuiesc membrii lor? Această întrebare nu poate primi un răspuns simplist: 1. În diferitele confesiuni creştine sunt mulţi credincioşi a căror viaţă creştină nu s-a redus la formele doctrinare oficiale ale confesiunilor lor; 2. Mulţi credincioşi ale acestor confesiuni creştine s-au trezit fără voia lor în cadrul acestor denominaţiuni creştine; 3. „În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt…” (In 14, 2).

O vină neîndoielnică au ereziarhii, care, fără prea multă aprofundare a credinţei moştenite şi conducându-se mai mult de patima trufiei, au sfâşiat unitatea Bisericii, producând numeroase schisme în interiorul acesteia.

B) Sfinţenia Bisericii: Aceasta stă în strânsă legătură cu unitatea Bisericii. Cu cât este mai unită cu Capul ei cel sfânt, cu atât e şi mai sfântă, în calitate de trup al Lui. Cu alte cuvinte, ca şi în cazul unităţii Bisericii, şi sfinţenia acesteia îşi are izvorul în Hristos cel sfânt, prezent în ea.
Nu se poate dobândi mântuirea fără a se participa la sfinţenia lui Hristos. În protestantism, unde a slăbit credinţa în prezenţa vie şi lucrătoare a lui Hristos în Biserică, precum şi în catolicism (aici a slăbit foarte mult preocuparea de sfinţire a trupului: lipsa postului, mâncarea înainte de Sfânta Împărtăşanie etc.), a slăbit foarte mult şi sfinţenia Bisericii.
Hristos este sfânt mai întâi pentru că este Dumnezeu. Sfinţenia este o însuşire a lui Dumnezeu. Creatura nu are sfinţenia decât numai prin participare. De această sfinţenie a umplut Fiul lui Dumnezeu, prin Întrupare şi prin Jertfă, şi firea omenească asumată, ridicând-o pe tronul dumnezeiesc şi asigurându-i eternitatea.
Hristos Se numeşte: „Acela pe care Tatăl L-a sfinţit şi L-a trimis în lume” (In 10, 36). Iar în alt loc din Sf. Scriptură se zice: „L-a uns pe El în Duhul Sfânt şi în putere” (Fapte 10, 38). El este „Sfântul lui Dumnezeu” (Mt 1, 24) prin excelenţă.
Sfântul Chiril de Alexandria spune că „toată firea văzută şi nevăzută se împărtăşeşte de Hristos. Îngerii şi arhanghelii şi cei mai presus de ei nu sunt astfel sfinţi, decât numai prin Hristos în Duh. Deci El este altarul, El tămâia şi El Arhiereul. De asemenea, El este sângele curăţirii păcatelor”(Închinare în duh şi Adevăr).
Sfinţenia, ca stare de jertfă a Fiului în faţa Tatălui, e o stare de iubire, din iubirea Tatălui. Dumnezeu făcându-ne în Hristos sfinţi ne dă viaţa veşnică. Sfinţenia reprezintă expresia pozitivă şi progresivă a curăţiei şi a iubirii (înaintarea într-o viaţă de virtuţi).
Biserica este laboratorul duhovnicesc în care Duhul lui Hristos ne face sfinţi, sau chipuri tot mai depline ale lui Hristos. Sfinţii poartă chipul lui Hristos ca Cel ce ne comunică prin umanitatea Sa sfinţenia şi strălucirea Sfintei Treimi.
Ef 5, 25-27: „Hristos a iubit Biserica Sa şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească pe ea, curăţind-o în baia apei prin cuvânt, ca să o înfăţişeze Sieşi Biserică slăvită, neavând pată sau zbârcitură sau altceva din acestea, ci ca să fie sfântă şi fără de prihană”.

Prin sfinţenie, Biserica este pelerină spre cer, ca şi credincioşii ei. Prin sporirea în sfinţenia dobândită înaintăm spre înviere. Sfinţenia este o însuşire dinamică, şi nicidecum una statică. Credinciosul în Hristos este mort păcatului. El e îndreptat mereu înainte, nu trăieşte nici trecutului, nici prezentului, ci viitorului eshatologic desăvârşit.

Toţi credincioşii Bisericii sunt sfinţi în mod tainic încă din momentul Botezului. Cu toate acestea, ca în orice relaţie personală, lucrarea, sau manifestarea de iubire, trebuie să se manifeste continuu, din ambele părţi. Biserica este mediul transmiţător al focului infinitei sfinţenii a lui Dumnezeu. Botezul e Cincizecimea fiecărui om care intră în Biserică şi prin el fiecare poate începe „un drum nou”, căci a devenit „făptură nouă”.
Sfinţenia are un caracter dinamic, nu e o însuşire statică. Credinciosul în Hristos e mort trecutului, fiind condus de har mereu înainte. Totuşi, are şi el partea lui de îndeplinit în această lucrare duhovnicească.
c) Sobornicitatea generală a Bisericii.
Traducătorii slavi ai Crezului niceo-constantinopolitan au redat termenul grec „catholiki” prin „sobornuiu” din resentiment faţă de Biserica din Apus, dar probabil şi pentru că sensul de „universală” dat de această Biserică cuvântului „catholiki” nu redă fidel înţelesul acestuia. Traducerea românească a adoptat din aceleaşi motive termenul slav, numind Biserica „sobornicească”. Acest termen are un sens mai apropiat de înţelesul cuvântului „catolică”. Prin el se exprimă modul sinodal de păstrare a învăţăturii Bisericii la nivel episcopal, dar şi modul general comunitar al practicării învăţăturii. Numai prin conlucrarea membrilor Bisericii se păstrează şi se valorifică bunurile ei spirituale.
O redare directă a sensului termenului „catolicitate” ne-ar oferi-o termenul de „întregime” (öλον) sau de „plenitudine”. Biserica este un întreg organic, un organism, sau un corp spiritual, o plenitudine care are totul, iar acest „tot” este prezent şi eficient în fiecare din mădularele ei. Înţelesul acesta al Bisericii precizează înţelesul ei de „corp” al lui Hristos.
Sfântul Vasile cel Mare afirmă direct că Duhul Sfânt „este întreg (öλον) în fiecare şi este întreg pretutindeni”(Liber de Spiritu Santo).
I Cor 12, 13: „Căci noi toţi am fost botezaţi într-un Duh, pentru ca să fim un singur trup”.
Sfântul Ioan Gură de Aur insistă asupra ideii că mădularele întregului sunt diferite, cât şi asupra faptului că în ele este întregul comun. Comentând cuvântul Sf. Ap. Pavel: „Dacă toate ar fi un mădular, unde ar fi corpul?” (I Cor 12, 19), el zice: „Iată ce spun: dacă n-ar exista între voi mari deosebiri, n-aţi fi una; şi dacă n-aţi fi una, n-aţi fi de aceeaşi esenţă. Dar acum, tocmai pentru că n-aveţi un singur dar, sunteţi un corp; şi fiind un corp, sunteţi una; şi nu mai sunteţi deosebiţi, odată ce sunteţi un corp” (Omil. 30 la Ep. I Cor ). Dar după ce a semnalat paradoxul deosebirii şi unităţii mădularelor în corp, Sf. Ioan dă şi explicaţia: unitatea lor se datorează faptului că săvârşesc o operă comună. Apoi trage concluzia: „Căci fiecare din mădularele noastre are în acelaşi timp o lucrare proprie şi o lucrare comună; la fel există în noi o frumuseţe proprie (a fiecărui mădular al nostru) şi o frumuseţe comună”.
Întregimea, înţeleasă cantitativ şi calitativ, trebuie să fie scopul Bisericii, ca ea să crească în Hristos, deoarece Hristos e totul în toate.
d) Apostolicitatea Bisericii
Aşa precum prin toate celelalte însuşiri se vede Hristos ca ultima temelie şi izvor al Bisericii, aşa se vede şi prin apostolicitate. Apostolii au fost prima grupă de oameni care au crezut în Hristos, şi au dat mărturie despre Învierea şi dumnezeirea Lui. Pe credinţa şi mărturia apostolilor, pe vorbirea lor despre Hristos, s-a întemeiat şi se prelungeşte Biserica.
Hristos n-a ales nicio singură persoană devotată căreia să i se destăinuie în întregimea Sa, ci unui grup, care primind în mod unitar aceeaşi imagine integrală şi autentică a persoanei şi operei Sale, să o poată transmite în mod unitar urmaşilor. De aceea, în Noul Testament Apostolii sunt împreună numiţi „temelia” Bisericii (Ef 2, 20).
Biserica e o cetate al cărei zid are „douăsprezece pietre de temelie şi în ele douăsprezece nume, ale celor doisprezece Apostoli ai Mielului” (Apoc. 21, 14).
Apostolii trimit în mod unitar la Hristos, Îl indică pe El ca piatra cea din capul unghiului; dar dacă Mântuitorul n-ar fi făcut din grupul Apostolilor o temelie statornică, Biserica nu ar fi putut lua fiinţă şi n-ar fi putut continua.
Sfinţii Apostoli au fost primii care L-au primit pe Duhul Sfânt la Cincizecime, şi L-au primit fără nicio mijlocire omenească. Întrucât sunt primii care Îl primesc pe Hristos în ei, prin mijlocirea Duhului Sfânt, devin primii creştini, căci pe Acelaşi Hristos Îl vor primi şi creştinii de după ei.
Apostolicitatea Bisericii uneşte istoria cu prezentul (I. Karmiris). Harul primit de episcopi prin succesiunea apostolică asigură păstrarea învăţăturii apostolice (Sf. Irineu de Lyon).