Subiectul 12: Taina Mirungerii

Subiectul 9: Împărăţia lui Dumnezeu-Basileia. Recapitularea (anakephaleiosis) tuturor (ta panta) în Hristos.
TTDE (2009), 399-420:
1. „Lumea ce va să vină" începe cu întoar­cerea - parousia. adventus (Mt. 24, 3; I Cor. 15. 23: 11 Pt. 3, 4), adică venirea lui Hristos în plină slava pe norii cerului (Mt. 24, 30), ca să com­pleteze istoria mântuirii cu „ultimele evenimente". din „zilele din urmă" - eschatos (F.A. 2, 17). Cu manifestarea ei plină dc mărire, la slărşilul acestei lumi. se deschide o perspectivă infinită a Împă­răţiei Iui Dumnezeu sau „ziua Domnului", care. după Bamaba (Epistola 15* 9). este „ziua a opta " ziua veşniciei. începutul unei lumi înnoite, care urmează zilei a şaptea, simbolul acelui „mtlent-um " în care lisus va împăraţi cu drepţii. De altfel. Ziua Domnului indică şi „Ziua Judecăţii' (Mt. 12, 36), momentul final al tensiunii dinlrc Hristos şi puterile răului (I Tes, 5,2; Hvr. 10, 25; ApocJ, 10); „Noaptea e pe sfârşite; ziua este aproape" (Rom. 13, 12). De ce întârzie Hristos să vină şi să împlinească făgăduinţa mesianică? El aşteaptă încă pocăinţa oamenilor (II Pt. 3, 9).

2. În Tradiţia ortodoxă nu s-a insistat prea mult asupra evenimentelor „Zilei Domnului", când Dumnezeu îi va aduna pe cei vii şi pe cei morţi, prin lisus Hristos şi cu El (I Tes. 4, 13. 18). Ac­centul a fost pus pe proslăvirea Fiului, Care va intra „în slava mare" pe care a avui-o din veş­nicie, împreună cu Tatăl (In. 17, 5). „A Lui este slava, acum şt în ziua veacului" (II Pt. 3, 18). Hristos cshaiologic esie lisus chenotic. Care S-a întrupau a luai chip dc rob (Filip. 2. 7), Care nu are alt semn decât semnul lui Iona - Mt. 12,40). Acelaşi Fiu al Omului, Care a petrecut trei zile în inima pământului, este înălţat la dreapta Tatălui: „Iată. vad cerurile descinse şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu" (F.A. 7. 56). Hristos Cel înviat. Cel întâi născul din morţi, Doinnul împăraţilor pământului. Panto­cratorul, Cel Care arc cheile morţii şi ale iadului este asemenea cu Fiul Omului (cf. A poc 1, 5. 8. 13.18). Hristos S-a înălţat cu trupul şi va veni cu ci; „Dacă cineva va spune că Hristos va părăsi acum trupul Său sfânt, că Dumnezeirea Sa este-dezbră-cată de trupul Său şt că El va veni fără ceea ce Şi-a asumat, acela nu va vedea slava apariţiei Sale" (Grigoric de Nazianz. Scrisori teologice, l, 25, Irad, cit., p. 47).

3. Manifestarea plină de slavă a Fiului înseam­nă şi glorificarea celor ai Săi (I Tes. 5, 9-10; II Tes. I, 12), care reprezintă moştenirea Sa - klero-nomia (Mt, 21, 38; Mc. 12, 7; Col. 3, 24; iivr. 9, 15, PS. 3, 8; 27, 12). Fiul i-a dobândii pe cei bo­tezaţi într-un mod direct, devenind o comunitate de moştenitori", o comuniune speci­fică. Aceasta proslăvire a comuniunii sfinţilor are loc într-un context cosmic. Căci toată creaţia su­pusă legii păcatului şi in aşteptare să fie răs­cumpărată (Rom. 8. 20-21) va fi înviată şi trans­figurată. Cei blânzi vor primi ca moştenire acest pământ înnoit (Ml. 5, 5). Cât priveşte „ziua Domnului¹, ziua dc în­toarcere a Fiului Omului. Pavel insistă asupra ca­pacităţii credinţei de a discerne semnele venirii: „Iar despre ani şi despre vremuri, fraţilor, nu aveţi nevoie să Ml scriem, căci singuri ftiţi bine că ziua Domnului vine aşa, ca un fur noaptea/¹ (I Tes. 5. 1-2). „Să nu vă amăgească nimeni, cu nici un chip Căci ziua Domnului nu xa sosi până ce. mai intâu nu va veni leţtădarea de credinţă şi nu se va da pe faţă omul nelegiuirii, fiul pierzării, potrivnicul - inălţându-se mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu sau e lăcui pentru închinare, incăt să se aşeze el in Biserica lut Dumnezeu şi pe sute să se dea drept dumnezeu" (II Ies. 2, 1-4).
A- învierea trupurilor

Parotisia, adică venirea în slavă a Fiului, este instiţită dc învierea morţilor, care va precede jude­cata finală şi transfigurarea veşnică. O înviere a tu­turor - a drepţilor şi a păcătoşilor (F.A. 24, 15), aşa cum se arată în vi/iunca lui lezechtcl (37, l-A). Toţi cei din morminte (In. 5_T 28) sc vor bucura dc învierea lui Hrislos, Care a învins puterile morţii (I Cor. 2, 8). „învierea trupurilor" (Crezul apos­tolici, adică refacerea unităţii trupului şi a sufle­tului pentru a primi, astfel, răsplata definitivii şi mirarea vieţii corporale în slava cerească, este universală. Nimeni nu este exclus dc la această înviere, indiferent dc meritele lui, după cum a arătat Sfântul loan Hrisostom. Prin aceasta, ni­meni nu e în afara Împărăţiei, numai că se poate vorbi de „mic" şi de „mare" în împărăţia ce­rurilor (Mt. 5, 19). Ca articol de credinţă. învierea morţilor a fost introdusă în Simbolul ortodox de la Constantinopol, sub forma unei Făgăduinţe şi aştep­tări: „Aştept învierea morţilor şi viaţa veacttlut ce va să vină." Pentru Apostoli, argumentul în­vierii morţilor se bazează pe realitatea hristologică; Voia Celui Ce M-a trimis aceasta este: să nu pierd nimic din tot ce Mi-a dat să-i inviez in ziua de apoi" In 6, 39), „Pentru că. de credem că lisus a murit şi a înviat, tot aşa (credem) că Dum­nezeu, pe cei adormiţi intru lisus, ii va aduce im-preună cu El Căci aceasta vă spunem, după cuvântul Domnului, că noi. cei vii. care vom fi rămas până la venirea Domnului, nu \om lua înainte celor adormiţi, pentru că însuşi Domnul, intru poruncă, la glasul arhanghelului şi intru trâm­biţa lut Dumnezeu, Se va pogori din cer, şi cei morţi Intru llristos vor invta întâi După aceea, noi, cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi, impreună cu ei. in nori, ca să întâmpinăm pe Domnul in văzduh, şi aşa. Pururea vom fi cu Domnul" (I fes. 4, 14-17,1 Cor. 15 12-14, 20). De aceea, pentru a dezminţi ideca că Învierea lui 1 Irislos ar fi un mit sau o superstiţie. Apostolii recurg Ia proba .Martorilor învierii" (Mt, 2, 9-17; In. 20, 19-25; F.A. 1, 22; 2. 32). Teologia poslapostolică foloseşte ca argument mimiuile săvârşite dc lisus, pe care le considera o anticipare a învierii. În­vierea trupului este deci anticipată in minunile Şale. mai ales, în cele asupra morţilor. 1:1 anunţă Învierea Sa (Mc. 10, 34), având ca ilustrare sem­nul lui lona (Ml. 12, 39-40). Învierea lui Adam este anticipată in învierea lui Lazăr. Învierea tru­purilor stă numai in puterea tui Dumnezeu.

4. Care esle realitatea trupului înviat ţinând scama de dualitatea naturii umane: trup-sullet? După Origcn, trupul va trece în nefiinţă, sufletele şi fiinţele spintuale revenind la starea lor dinainte de intrarea în trup. Biserica mărturiseşte insă cre­dinţa în învierea şi în veşnicia trupurilor, transfigurate prin harul îndumnezeitor (1 Tes, 4, 14-17». În învăţătura despre învierea morţilor, creştinismul răsăritean a vrui să pună în valoare ideea că moartea nu este o pierdere sau o desfiinţare a per­soanei şi a personalităţii omului, ci o trecere spic o unică exislen|ă cu Dumnezeu spre veşnicie Trupul sc va strica pentru a învia nestneăcios. In acest sens, condiţia naturală a trupului sc păs­trează, dar corupţia în sens dc disoluţie a dispărut. De asemenea, uillelul există ca substanţă diferită şi este nemurilor dar el participă la slava lui Dum­nezeu împreună cu trupul Mai bine zis, trupul este înglobat dc sulletul spiritualizat» iar acesta eslc covârşit de energiile divine nccrcalc Esle vorba dc 0 „făptură nouă " (II Cor 5, 17), de un „trup duhovnicesc" înviat: „Aşa este şi invierea morţilor: se seamănă trupul intru stricăciune, inviază intru nestricăcîune; se seamănă intru necinste. inviază intru slavă: se seamănă întru slăbi­ciune, inviază intru putere, se seamănă trup firesc, inviază trup duhovnicesc" (I Cor. 15, 42-44), Toţi vor învia cu unicitatea lor proprie data de Creator, nu ca spirite dezcarnate sau reîncarnate. Aceasta înseamnă că Adam dacă n-ar fi păcătuit, n-ar fi fost supus morţii trupeşti.

5. Una din cele mai populare credinţe in evla­via ortodoxă, învierea morţilor, arată că trupul uman, creaţia materială şi fizică, are un rol esenţial in istoria mântuirii. Dc aceea, creştinii cugetă nu numai la nemurirea sullctului, la puterile cereşti nemuritoare. Există spe­ranţa dc răscumpărare pentru trup şi pentru suflet care nu stă pe o idee vagă despre nemurire. Cre­dinţa tn învierea trupurilor este inseparabilă de credinţa in învierea iui Hristos, a umanităţii Sale deplin glorificate.

6. Teologia răsăriteană a insistat asupra în­vierii impurilor şi pentru a păstra unitalca fiinţei umane în dualitatea trup-suflet, aceasta contra ideii de eternitate şi de necesitate a materiei, în starea ei de creatură. Astfel, teologia vorbeşte despre moartea fizică, corporali, care nu înseamnă dispariţia persoanei, ci dezagregarea şi imprăştierea materiei părţii ei corporale, căci şi trupul este consacrat lui Dumnezeu, aparţine lui Hristos (1 Cor. 6, 16-20). El este sămânţa care trebuie să moară pentru ca fiinţa umană să îmbrace o stare noua, de transfigurare. De aceea, Biserica Orto­doxa, considerând trupul ca parte integrantă a per­soanei, nu practică incinerarea (incinerarea a fost introdusă de cei care negau învierea trupurilor. Dar arderea trupurilor nu împiedică învierea lor), în actul învierii, sufletul şi trupul sunt reunite pen­tru eternitate într-o umanitate cshalologică, pătrun­să de energia duhului ncstricăeim. umanitate Iară caracter carnal şi sexual (Ioan Damaschin. Despre credinţa ortodoxă, IV, XXVII), „căci carnea şi sângele nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu (ICor. 15.50).

7. Care va fi strălucirea de pe urmă a zidirii? „Dar chiar cănd va fi reînnoită, zidirea nu va

fi iarăşi cum a fost adusă de Dumnezeu la exis­tenţa, la început, să nu fie, căci se seamănă trup sufletesc (1 Cor. 15_t 44). cum s-a spus. şi nu se ridică un trup cum era cel al primului om creat înainte de neascultare, adică material şi sensibil şi schimbăcios. Având lipsă de hrană materială, ci se scoală trup întreg înduhovnteit şi neschimhăcios, cum era al Stăpăntdui ¡1 Dumnezeului nostru după înviere, adică al Celui de al doilea Adam şi al Celui întâi-născut din morţi, deci cu mult deosebit de acela. In acelaşi fel întreaga zidire se va face _„ la un semn al lui Dumnezeu, nu cum a fost creată, materială şi supusă simţurilor, ci va fi prefăcută, la naşterea din nou, într-o locuinţă nematerială şi duhovnicească mai presus de toată simţirea" (Simeon Noul Teolog. Cuvântări morale, I, 5. in „Filocalia", vol 6, pg. 139). „învierea este refacerea firii în aşa fel că întrece starea ei din paradis. Superio­ritatea aceasta constă ttt neschimhahilitatca uni-versală a tuturor. în special, îtt negrăita ittdumne-zeire după har a sfinţilor” (Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 54» 22, în „Filocalia -vol. 2, p. 253). „Fericitul Moise a arătat, prtn slava Duhului care lumina prin faţa lui şi la care nici un om nu putea căuta, felul cum_r la învierea drepţilor se vor slăvi trupurile sfinţilor cu slava de care se învrednicesc sufletele credincioase ale sfinţilor încă de acum. întru omul dinlăuntru. „Căci. noi, zice. cu faţa descoperită, adică întru omul dinlăuntru, oglindim slava Domnului, (11 Cor. 3. 18)... Slava cu care se îmbogăţesc su­fletele sfinţilor, cum s-a zis, încă de aici, aceea va acoperi şi va îmbrăca trupurile goale la înviere şi le va face să fie răpite la cer. Şi atunci^se vor odih­ni cu trupul şi cu sufletul neîncetat in împărăţia lui Dumnezeu" (Simcon Mclufrustul, Parafrază ia Macarie Egipteanul, M-3, „Filocalia", voi. 5, p. 330-331). „După cum Trupul Domnului, atunci când S-a suit pe munte, a fost slăvit şt S-a trans­format în strălucire divină şi într-o lumină ne­mărginită, la fel vor fi slăx ite trupurile sfinţilor şi w străluci Şi. dufki cum slava cea dinlăuntru a lui Hristos /-ii acoperit Trupul şi (pcestaf a strălu­cit, la fel. şi in cazul sfinţilor, puterea lui Hristos care este în lăuntrul lor. in ziua aceea se va re\ăr-sa in afară peste trupurile lor Pentru că. incă de pe acum. ei participă cu mintea lor la fiinţa şi na­tura Lul Că s-a scris: «Cel Care sfinţeşte şi cei care se sfinţesc dtntr- Unul sunt ţtofi/» (Evr. 2, 11). Şi: «Slava pe care Slt-at dat-o. Eu le-am dat-o lor» (In. 17, 22). Şi, după cum dintr-un singur fac se aprind multe făclii (iar acestea siutt ta feti. in mod firesc, trupurile sfinţilor, fiind mădulare ale lui Hristos, devin de aceeaşi (natură) ca şi a tui Hristos " (Macarie Fgipteanul, Omilia XV, 38).
B. Judecata ultimă: 8. „ Care iarăşi va să vină să judece viii şi morţii". Tot aşa şi Hristos după ce a fost adus o dată Jertfă ca să ridice păcatele multora, a doua oară fără de păcat Se %v arăta celor care cu stă­ruinţă ¡1 aşteaptă spre mântuire" (Hvr. 9, 28). Iisus Hristos, Domnul înviat din mormânt şi înălţat la cer, va veni din nou (F.A. 1. 11:1 Tes. 4. 16-17). la sfărţitul timpului. În ziua judecăţii, ziua Domnului", Cum îi va fi răscumpărat pe toţi, toţi aparţin lui Hristos. Ei sunt sub domnia (basileia lui Hristos, nu sub altă autoritate Cor 15. 27). Basikia este baza libertăţii copiilor lui Dumnezeu, faţă de orice putere pământească.

Judecaţii (krisis) este confruntarea istoriei şi a omului cu dreptatea lui Dumnezeu, la sfârşitul veacurilor, cand întreaga lume \ a fi adusă sub au­toritatea supremă a lui Dumnc/cu (c£ Fvr. 4. 13 >. Judecata este actul final al lui lisus Hristos. adică „sfârşitul", când Domnul va preda împărăţia lui Dumnezeu şi Tatălui, când va desfiinţa orice dom­nie şi orice stăpânire » orice putere, căci El tre­buie să împărătească până ce-i va pune pe toţi vrăjma>ii Săi sub picioarele Sale. Vrăjmaşul cel din urmă care va fi nimicit este moartea. Căci toate le-a supus sub picioarele Lui „Iar când toate vor ft supuse Lui. atunci şi Fiul însuşi Se va su­pune Celui Ce I-a supus Lui toate, ca Dumnezeu să fie totul în toţi" (I Cor. 15. 24-28).

9. Două Duminici de la începutul postului Paştelui (Duminica înfricoşatei judecăţi - texte biblice: 1 Cor. 8. 8-9; Mt 25. 31-46; şi cea a căderii lui Adam şi a izgonirii din rai - texte bi­blice: Rom. 13. 11-14; 4; Ml. 6. 14-21), ne aduc aminte că există o judecată, ultimă, răscumpărătoare în care Dreptul Judecător (II Tim 5, 6-8), duce la capăt dreptatea Sa (II Pt. 3. 8-9; II Cor. 3. 7-11). Deosebind stea de stea (I Cor. 15,41). adică, dând sfinţilor şi drepţilor răsplata pe care o aşteap­tă, iar celor păcătoşi, pedeapsa pe care o merită. Nu există scăpare de această judecată. Ea este despărţirea ultimă nu numai între om şi Dumne­zeu, dar şi între oameni: „ Va despărţi pe unii de alţii, precum desparte păstorul oile de capre. Şi pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stân­ga¹¹. (Mt. 25, 32-33). Evanghelistul Mt. (25, 31-46), care descrie pe larg ziua judecăţii ultime, arată că Iisus vorbeşte aici de El Însuşi, anunţând că va veni în slava Sa, va lua loc pe scaunul de slavă ca să-i judece pe ei [i Iară distincţie, înconjurat dc îngerii Săi, separându-i pc cei aleşi, care au lacul fapte bune. dc cei respinşi. O explicaţie este sub­limată: in măsura in care „aţi făcut unuia din cei mai mici fraţi ai Mei, Mie Mi-aţi făcut". Hristos intră în scenă nu numai ca judecător, ci şi ca Cel căruia i s-a refuzat dragostea. Ceea ce facem pen­tru alţii porneşte nu numai din altruism, din com­pasiune naturală, ci şi din fnptul câ-L iubim pc Dumnezeu in apmapele nostru. Mântuirea veşnică a fiecăruia din noi depinde de ceea ce am Jăcut celor mai mici surori şi fraţi ai noştri, cu care se identifică Hristos, „Iar oricine vă va da să beţi un pahar de apă in numele Meu. fiindcă sunteţi uce­nici ai lui Hristos. adevărat vâ spun untă că nu-şi va pierde răsplata sa. Dar cine va sminti pe unul din aceştia nuci. care cred in Mine, ar fi mai bine pentru el să i se lege o piatră de moară şi să fie aruncat in mare" (Mc. 9. 41-42).

10. Judecata aparţine Fiului Omului (In. 5. 22; 27-30), Care-i asociază pe prietenii Săi: „ Voi, care Mi-aţi urmat Mie. veţi şedea ii vot pe douăspre­zece tronuri, judecând cele douăsprezece senunţit ale tui Israel" (Mt. 19,28). Această afirmaţie va fi preluată dc autorul Apocalipsci, caic pune accen­tul pc mulţimea cc se prezintă înaintea tronului lui Dumnezeu, aducând laudă, adorare şi mulţu­mire Celui Ce şade pe tron " (cf Apoc. 4. 9-10; 7,9-17).

Condiţiile judecăţii sunt drepte şi eficiente, după cum cei botezaţi şi consacraţi au fost fideli Fui şi prietenilor Fui sau nu au (ost (Mt. 25. 31-46), după măsura credinţei* a nădejdii şi a iubirii. Există, totuşi, o mângâiere: FI judecă, nu Tatăl (In, 5, 22), FI Care ştie totul despre condiţia ihiiu-lui [„purtând trup şi vieţuind in lume"), din pro­pria experienţă, FI Care S-a confruntat cu insi­nuările şi cu vanităţile diavolului. El însuşi a re­cunoscut cursul istorici şi caracterul amestecat al vieţii pământeşti, în care separarea dintre grâu şi neghină nu este posibilă. Totuşi, Iii Se arată in­flexibil cu „sluga vicleană " şi „netrebnică" (Mt. 25, 26-30), deoarece Kl csfe drept (cf. ML 13, 40: 5, 29-30; Lc. 13, 24). El nu-i poate trece cu ve­derea, mai ales. pc cei care au fost inumani şi ne­drepţi faţă de cei săraci şi blânzi, fiindcă FI însuşi S-a identificat cu aceştia. „Mie Mi-aţi făcut" (Mt. 25, 40)- Cei care au trişat cu dreptatea nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu (1 Cor. 6, 9-10). Cel care s-a compromis cu păcatul nu poate să scape de mânia lui Dumnezeu (Col 3, 5-6). Ce­rerea bogatului nemilosliv de a fi iertat n-a fost auzită şi împlinită (I.c. 16, 24-31). Tocmai de aceea, la judecată vor fi prezenţi cei care s-au bu­curat, în această viată, de laptele bune ale altora, pentru a le aduce „mulţumirea" lor. Acest act de mulţumire * euharistie - face parte din „răsplata" cc s-a pregătit celor drepţi.

11, Judecata nu este ziua răzbunării, ci ziua răsplătirii, când fiecare va da seamă de lucrul ce i s-a încredinţat (cf. Mc. 13, 34). liste un act de dreptate, dc aceea fiecare va fi judecai după conşti­inţa şi după legea sa (In. 6,45). Pentru unii, jude­cata va fi un act de binecuvântare şi de mulţu­mire; pentru alţii, va lî un act de separare şi de izolare: „Prietene, cum ai intrat aicifara haină de nuntit?. „Legaţi-l de picioare şi aruncaţi-l in întu­nericul cel din afară. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor" (Mt. 22, 12-13). Mântuitorul vorbeşte de „multe locaşuri ale Tatălui" (In. 14, 2): „N-a Înţeles prin multele lo­caşuri deosebiri de locuri, ci trepte de daruri. Căci, precum fiecare se bucură de soarele văzut, după curăţia puterii văzătoare şi primitoare, şi precum un sfeşnic ce luminează într-o casă răs­pândeşte raze diferite, fură ca lumina lui să se împartă între multe sfeşnice, aşa şi în veacul viitor toţi drepţii se sălăşluiesc într-o singură patrie, fură să se împartă, dar fiecare e luminat de unicul Soare înţelegător şi înţeles pe măsura lui, ca de un singur văzduh şi loc şi scaun şi vedere şi chip... Fiecare se veseleşte in lăuntrul său după harul dat lui, după măsura lui. dar una este vederea cea dinlăuntru a tuturor, şi alta le este bucuria. Şi. în afară de ce/e două mari cete nu este vreo alta de mijloc. înţeleg prin una pe cea de sus, iar prin cealaltă pe cea de jos; iar ta mijlocul lor, mul­ţimea felurită a răsplătirilor. Iar dacă acesta este adevărul, precum este şi de fapt, ce e mai nebuneşte şi mai prosteşte decât a spune ceea ce spun unii: «îmi ajunge să scap de gheenă, nu mai am grijă că nu intru în împă­răţie». Căci a scăpa de gheenă e una cu a intra în împărăţie. Precum, a cădea din aceasta înseamnă a intra în gheenă. Fără îndoială, nu ne-a învăţat Scriptura trei locuri Dar ce? «Când va veni Fiul Omului întru slava Sa, va aşeza oile la dreapta Sa şi caprele la stânga Sa» (Ml. 25, 31). N-a spus trei cete, ci două; una de-a dreapta şi alta de-a stân­ga. Şi a despărţit hotarele sălaşurilor diferite ale lor, zicând că unii adică păcătoşii, vor merge la osândă veşnica, tar drepţii vor străluci ca soarele in viaţa veşnică (Mt. 25, 46) iarăşi: «Vor veni de la răsărituri şi de la apusurt şi se vor odihni in şanurile lui Avraam intru împărăţia cerurilor fiii împărăţiei; tar ceilalţi vor fi scoşi in întunericul cel mai din afară, unde va fi plânsul şi scrăşnirea dinţilor» (Mt. 8, 11)» ceea ce e mai înfricoşător decât orice foc". (Isaac Sirul, Cuvântul LVI „Filocalia". vol. 10, pp. 284-285).

La judecata ultimă, starea fiecăruia are un caracter proporţional, potrivii cu măsura în care s-a deschis faţă de alţii: „În măsura în care aţi fă­cut... În măsura în care nu aţi făcut", liste vorba de proporţia iniţiativei, a libertăţii, a răspunderii personale, fără de care nici harul lui Dunmezeu nu lucrează. „Cum mă voi înfăţişa înaintea Domnu­lui!" (Mih. 6,6). Cine are curajul să intre la jude­cată prevalându-se de meritele sale? Şi« totuşi, creştinii aşteaptă judecata, cu încredere absolută in iertarea lui Dumnezeu. Căci taina judecăţii vii­toare este taina lui Dumnezeu „ îmblânzit de însăşi milostivirea Sa ", a unui Dumnezeu .. Care nu ţine mime răul" şi Care nu „ingăduie ca făptura să fie înghiţită de pieire". Este un Dumnezeu milostiv tuturor (Rom. 11, 32), Care „pe cel din urmă mi-luieşte şi pe cel dintâi mângâie; acestuia plăteşte şi aceluia dăruieşte". In cele din urmă, va birui iertarea lui Dumnezeu: „Nimic nu egalează şi nu întrece mila lui Dumnezeu. De aceea cel care dez-năilăjduieşte este propriul său duşman de moarte " (loan Sinaitul, Scara* V, 23). Cei „de-a stânga", ruşinaţi, aşteaptă un ultim gest al milei lui Dum­nezeu; cei „de-a dreapta", drepţii, în mijlocul cosmosului transparent căci „lumea veşnică" este nu numai pentru umani tale, ci şi pentru creaţie sunt invitaţi, în haină de nuntă, la ospăţul împă­răţiei cereşti. „Cei care au câştigat dragostea desăvârşită faţă de Dumnezeu şi şi-au înălţat aripile sufletului prin virtuţi se răpesc în nori şi la judecată nu vin Iar cei cure n-au câştigat cu totul desăvârşirea, ci au păcate şi fapte hune laolaltă, vin la locul ju­decăţii şt acolo, dacă se Ingreuie cumpăna celor hune. se vor izhăvi de munci" (Diadoh al Foticeei. Cuvânt ascetic. 100, „Filocalia" voi. I, pp 389-390).

12. Crezul de la Niccea se încheia eu această declaraţie finală ”împărăţia lut Dumnezeu nu va lua sfârşit". Iisus Hristos vine ca un Mesia unic. Care aduce pe pământ împărăţia lui Dumnezeu (Mt. 3, 2; 4, 17). A vorbii despre împărăţie tot timpul, în Predica dc pe Munte şi, mai ales, în parabole (Mt, cap.5-7), unde o compară cu sămânţa de muştar, cu aluatul, perla, banul pierdut comoara, nunta, banchetul, casa Tatălui, via. Semnele împărăţiei sunt cele dc la Cina cea ultimă, cu Apostolii: „Ca să mâncaţi şt să heţt la masa Mea in fmpărăţia Mea fi să şedeţi pe tronuri fudecând cefe douăsprezece seminţii ale lui Israel..

13. Spre deosebire de Origen, care susţine că stabilitatea mişcării e dată odată cu aducerea în existenţă a lucrurilor, Părinţii răsariteni spun că mişcarea temporală nu are sensul unui cerc, ca mişcare ciclică, fizică si biologică, ci pe acela de stabilitate în eternitate, a devenirii voite de Dum­nezeu. Pentru sfinţi, ca şi pentru îngeri, veşnicia înseamnă „permanenţă in sfinţenie" (Sfântul Vasile, Despre Duhul Sfânt. XVI, 38, p. 379).

14. O altă perspectivă în care s-a dezvoltat această Învăţătură este aceea a sabatismului. unul din subiectele preferate ule spiritualităţii isihasic. Fsle vorba dc odihna sfinţilor, despre care vor­beşte Apocalipsa (Apoc. 14. 13). În veacul acesta nu avem nici sâm­băta adevărată, nici ziua a opta. in sens de opnre deplină din mişcarea patimilor şi a virtuţilor, in cursul vieţii pământeşti, se pot primi, anticipat, tainele desăvârşim, iar ziua a opta (Duminica) sc dă prin ieşirea din mormânt. Aceasta este veşnica existenţă în care se „sabatizează”, se odihnesc sufletele sfinţilor, primind încetarea a toată mişcarea, prin arătarea şi împărtăşirea Celui pe Care l-au căutat Sfinţii sc ostenesc în Dumnezeu, pentru că Dumnezeu Se odihneşte în sfinţii Săi in felul acesta, „sabatul" cshalologic înseamnă odihna de lucrarea natuialâ pentru a face loc lucrării dumnezeieşti, adică o înaintare infinită in contemplarea slavei Iui Dum­nezeu:

15. În aşteptarea „lumii care vine", creştinul se întreabă:„ Ce vom da în schimb Domnului pentru toate câte ne-a dat nouă? " „ Căci n-a mântuit ca prin Moise un popor din Egipt şi din robia lui Faraon, desparţind marea, ci, mai mult, a izbăvit întreaga omenire de stricăciunea morţii şi de sub robia crudului tiran, a păcatului. Nu duce cu forţa spre virtute, nici nu acoperă cu pământ, nici nu arde cu foc şi nici nu porunceşte să fie loviţi cu pietre cei păcătoşi, ci convinge, prin blândeţe şi îndelungă răbdare, ca oamenii să aleagă virtutea, să lupte prin necazuri pentru Ca să se bucure şi de roadele ei Altădată, cei care păcâtuiuu erau pedepsiţi, dar stăruiau în păcat şi păcatul le era socotit de Dumnezeu; acum. insă, oamenii aleg pentru credinţă şi pentru virtute asupriri, torturări şi moarte. Slavă Ţie. Hristoase, Cuvinte al lui Dumne­zeu, înţelepciune. Putere şi Dumnezeule atotpu­ternic! Ce-Ţi vom da noi. neputincioşii, în schim­bul tuturor acestora? Căci toate sunt ale Tale şi nu ceri de la noi nimic altceva decăţ să ne mân-tuim; dar şi pe aceasta o dai şi din pricina nespu­sei Tale bunătăţi eşti chiar recunoscător celor care o primesc. Mulţumesc Ţie Celui Ce ue-ai dat existenţa. Celui Ce ne-ai dăruit o fericită existen­ţă. Celui Ce ne-ai adus, prin negrăita Ta bună­voinţă, iarăşi la aceasta stare pe noi. cei căzuţi din ea!" (Ioan Darnasehin. Dogmatica. IV, 4).