Subiectul 12: Taina Mirungerii

c. Dezlegarea datã prin preot penitentului.
Faza a treia şi ultima a Tainei este dezlegarea de pãcate rostitã de duhovnic. Acesta roagã pe Hristos sã-l dezlege pe penitent, apoi adaugã şi dezlegarea sa. Aceasta aratã cã cel ce iartã de fapt pe penitent în acel moment este Hristos; dar rugãciunea duhovnicului este aceea care aduce efectiv iertarea din partea lui Hristos. Venirea iertãrii prin rugãciunea preotului aratã în acelaşi timp poziţia smeritã a preotului, dar şi necesitatea lui, ca rugãtor, pentru producerea iertãrii. Dezlegarea preotului, care se adaugã, este ca un fel de constatare a iertãrii date de Hristos, prin rugãciunea lui ca reprezentant autorizat al Bisericii şi ca organ vãzut prin care Hristos sãvârşeşte Taina. În Taina aceasta nu existã o altã materie decât mâna şi epitrahilul preotului aşezat pe capul penitentului, ca semn al trimiterii preotului de cãtre Hristos şi de cãtre Bisericã şi al rãspunderii aşezate pe umerii lui. Prin trupul şi prin veşmântul lui liturgic vine harul lui Hristos asupra penitentului, cum curgea prin trupul şi prin veşmintele Domnului în cei ce îi cereau ajutorul cu credinţã. În fond tot prin mâna preotului vine harul în fiinţa primitorului şi în alte Taine printr-o materie.

Dar – datã fiind întrepãtrunderea spiritualã deosebitã dintre duhovnic şi penitent în aceastã Tainã, întrepãtrundere în care e prezent Hristos însuşi, în cursul mãrturisirii penitentului şi a sfãtuirii lui de cãtre preot – s-ar putea considera cã aceastã întâlnire intimã este materia prin care lucreazã Duhul Sfânt în aceastã Tainã, ca Duhul comuniunii, ca Duhul care uneşte pe cei doi întrunul, sãdindu-Se ca un singur Duh în ei, datoritã deschiderii pline de cãldurã a fiecãruia din cei doi, cãtre celãlalt. Mâna şi epitrahilul preotului aşezate pe capul penitentului ar putea fi expresia şi încoronarea vãzutã a acestei comuniuni spirituale care s-a realizat între ei, comuniune în care preotul este organul prin care vine Duhul lui Hristos, iar penitentul, cel în care pãtrunde Duhul lui Hristos. Taina în general se aratã şi aci ca unitatea formatã de doi sau de mai mulţi în Hristos. Tainã este şi unitatea celor doi în cãsãtorie prin Duhul Sfânt chemat de preot. Cãci numai în Dumnezeu cele multe pot fi una. P. Florensky, explicând cuvintele Domnului: “Cãci unde sunt adunaţi doi sau trei în numele Domnului, acolo sunt şi Eu între ei” (Mt. 18, 19-20), zice: “Doi” nu sunt “unul şi celãlalt”, ci ceva cu mult mai înalt dupã esenţã, ceva cu mult mai însemnat şi mai puternic dupã esenţã. Aceasta e o nouã unitate a chimiei Duhului, cãci “unul şi celãlalt” se preschimbã calitativ şi alcãtuiesc un “al treilea”. În aceastã nouã calitate superioarã ei cunosc printr-o experienţã tainele împãrãţiei cerurilor, tainele iubirii care uneşte. Datoritã acestui fapt, ei pot lega şi dezlega. “Cunoştinţa tainelor sau în special puterea de a lega şi dezlega este şi rugãciunea comunã a celor doi, care au devenit una pe pãmânt, adicã s-au umilit

desãvârşit unul în faţa celuilalt şi au depãşit contradicţiile, gândurile şi sentimentele contrare pânã la unitate de fiinţã întreolaltã. O astfel de cerere comunã este totdeauna împlinitã, spune Mântuitorul. De ce aceasta? Pentru cã adunarea a doi sau trei în numele lui Hristos înseamnã împreunã-intrarea oamenilor în tainica atmosferã spiritualã din preajma lui Hristos, participare la puterea Lui haricã; aceasta îi preface într-o nouã esenţã spiritualã, fãcându-i din douã pãrticele ale trupului lui Hristos o întrupare vie a Bisericii. Este de înţeles deci cã acolo îndatã e şi Hristos “în mijlocul lor”. E în mijlocul lor ca sufletul în fiecare membru al trupului însufleţit de El”. E de precizat cã întâlnirea preotului şi a penitentului a devenit o întâlnire în numele Domnului, pentru cã penitentul îl recunoaşte pe preot ca organ vãzut al lui Hristos; prin aceasta acordul între ei în Hristos e uşurat de prezenţa preotului. De aceea, deşi la rugãciunea de iertare participã şi penitentul din poziţia lui care are lipsã de iertare, rugãciunea lor se unificã în rugãciunea preotului şi prin aceasta se împlineşte ca rugãciune a preotului cu care e de acord şi penitentul. În poziţia preotului ca punct de convergenţã se manifestã primatul lui Hristos în acest acord. Acest primat se manifestã şi în faptul cã iertarea se dã prin declaraţia de dezlegare a preotului însoţitã de punerea mâinii şi a epitrahilului pe capul penitentului.

TDS 2, pag. 243 – 254

1. Definiţia
Pocăinţa este Taina în care Dumnezeu iartă, prin duhovnic, păcatele creştinilor care se căiesc sincer şi se mărturisesc înaintea preotului. Pocăinţa este virtute şi Taină. Ca virtute o găsim la toate popoarele, dar ca Taină ea e specifică numai creştinismului. În Vechiul Testament era o mărturisire publică şi alta particulară. Pe cea publică o făcea arhiereul în ziua expierii, pe cea particulară şi-o făcea păcătosul lui însuşi, cum au făcut, de exemplu, David şi Manase. În creştinism mărturisirea păcatelor se face în faţa preotului duhovnic.
2. Numirile
Taina aceasta are diferite numiri. Se numeşte pocăinţă, pentru că cel ce o primeşte trebuie să regrete, în mod sincer, păcatele; penitenţă, derivat după unii de la poenarn tenere, ce înseamnă actul prin care omul se pedepseşte pentru păcatele săvârşite, iar după alţii, din paene, paenitus, o durere a inimii pentru păcatele săvârşite; mărturisire sau spovedanie463, întrucât creştinul îşi mărturiseşte păcatele în faţa preotului; al doilea Botez, pentru că prin ea se spală păcatele întocmai aşa ca prin Taina Botezului; iertare; dezlegare (veniam), pentru că prin ea se iartă, se dezleagă păcătosul de legătura păcatelor; împăcare , pentru că ne împacă cu Dumnezeu; scândură (punte de scăpare după naufragiu), pentru că ne oferă posibilitatea de a trece din starea de păcat în cea de virtute etc.
3. Instituirea dumnezeiască
a) Taina pocăinţei a fost instituită de Mântuitorul pentru curăţirea sufletelor de păcate,
pentru ca oamenii să-şi poată redobândi sănătatea spirituală şi odată cu aceasta şi comuniunea
cu Dumnezeu. Puterea de a ierta păcatele nu a păstrat-o însă numai pentru Sine, ci a promis-o şi apoi a dat-o şi Sfinţilor Apostoli şi urmaşilor lor. Promisiunea aceasta o realizează, după învierea Sa din morţi, când a suflat asupra Sfinţilor Apostoli şi le-a zis: „Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele le vor fi iertate; cărora le veţi ţine, vor fi ţinute" (In 20, 22-23).

Sf. Scriptură ne arată că Sf. Apostoli au exercitat adeseori puterea judecăţii spirituale, primită de la Domnul. Pe când era Sf. Ap. Pavel în Efes, „mulţi dintre cei ce crezuseră veneau şi se mărturiseau şi spuneau faptele lor" (FA 19,18). Şi desigur că la Taina Pocăinţei se gândeşte şi Sf. Ap. Ioan când zice: „Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată strâmbătatea" (In 1, 9).

b) Puterea dată Sfinţilor Apostoli şi urmaşilor lor, de a ierta păcatele, nu este limitată. Ea
se extinde asupra tuturor păcatelor, fără excepţie. Aceasta rezultă din spusele Domnului:
„Oricâte veţi lega pe pământ vor fi legate şi în cer şi oricâte veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în cer" (Mt 18,18).
Învăţătura despre posibilitatea iertării tuturor păcatelor a existat totdeauna în Biserica creştină. Cei ce au învăţat altfel, cum au fost de exemplu montaniştii, novaţienii şi donatiştii, au fost condamnaţi. Aceştia recunoşteau Pocăinţa ca Taină; dar susţineau că prin ea nu se pot ierta păcatele grele. Montaniştii ziceau că nu se pot ierta: apostazia, omuciderea şi desfrâul. Novaţienii mergeau mai departe şi susţineau că Biserica nu poate ierta nici un păcat greu, iar donatiştii refuzau să ierte pe cei ce au fost trădători în timpul persecuţiilor.
c) Protestanţii nu recunosc că Domnul a instituit Pocăinţa ca Taină. în această categorie se numără şi Wiclif (1387), care spune că „dacă omul se căieşte de ajuns, orice mărturisire exterioară este superfluă şi inutilă”. Luther (1546) nu a avut o linie dreaptă în privinţa Tainei Pocăinţei. Uneori o numără între Taine, iar alteori îi neagă acest caracter. Calvin (1564) e şi mai categoric. După el, Pocăinţa nu este altceva decât aducerea aminte de credinţa mărturisită Ia Botez şi această aducere aminte are ca urmare iertarea păcatelor .

4. Partea văzută
Partea văzută a Pocăinţei o constituie: a) căinţa sau părerea de rău, b) hotărârea de a nu mai păcătui, c) mărturisirea propriu zisă şi d) dezlegarea. Fără acestea nu există Pocăinţă şi nici iertare de păcate.

a) Căinţa este părerea de rău sau regretul pentru păcatele săvârşite. Este o durere a sufletului şi ura faţă de păcat. Ea se referă la păcatele săvârşite în trecut, iar în ce priveşte păcatele viitoare, căinţa se transformă în hotărârea de a nu mai păcătui. Sf. Ioan Hrisostom scrie: „Dacă lacrimile lui Petru au putut şterge un păcat aşa de mare (al întreitei lepădări), cum să nu le ştergeţi şi voi pe ale voastre, prin lacrimile voastre? Căci lepădarea de Domnul nu este ceva neînsemnat, ci dimpotrivă foarte însemnat şi totuşi lacrimile l-au şters. Plângeţi, dar, şi voi pentru păcatele voastre, dar nu faceţi aceasta numai de ochii lumii. Plângeţi amar, cum a făcut Petru. Vărsaţi şiroaie de lacrimi din adâncul inimii, ca Domnul să se milostivească spre voi şi să vă dea iertare" (Cuvânt III despre Pocăinţă).

b) Hotărârea de a nu mai păcătui este al doilea moment al mărturisirii. Ea este îmbinată în mod natural cu căinţa, deoarece cel ce simte un regret pentru păcatul făcut, înseamnă că ar fi dorit să nu-1 fi săvârşit. Prin aceasta el se simte îndemnat să nu-1 mai facă în viitor.
c) Mărturisirea păcatelor înaintea duhovnicului este atât o necesitate psihologică, atunci când omul e pătruns de căinţă perfectă, cât şi o poruncă dumnezeiască. Fiinţa omenească este astfel alcătuită, încât simte nevoia, de a-şi manifesta sentimentele şi gândurile; de a-şi exterioriza bucuria sau necazul precum şi toate cugetele ce o frământă. Acestei reguli nu i se poate sustrage nimeni. Drept aceea şi în cazul când sufletul omenesc se simte dezechilibrat prin păcate, el caută să-şi regăsească echilibrul prin mărturisire, aceasta fiind singura cale ce-i dă tihnă.
La început mărturisirea se făcea uneori înaintea preotului în public, în faţa comunităţii, iar din sec. IV încoace ea se face în secret, fiind de faţă numai preotul şi penitentul. In Biserica romano-catolică avem mărturisirea auriculară, adică mărturisirea la urechea preotului, fără ca acesta să vadă pe penitent sau penitentul, pe preot. Aceasta este o slăbire a mărturisirii, ca act de călcare peste mândrie. Biserica noastră nu aprobă acest mod de mărturisire, întrucât el slăbeşte încrederea şi comuniunea dintre penitent şi duhovnic şi ia, în bună parte, posibilitatea duhovnicului de a exercita o influenţă mai mare asupra penitentului. Ea abstractizează Taina.

Mărturisirea trebuie să fie deplină, adică trebuie să cuprindă toate păcatele săvârşite după Botez sau de la ultima mărturisire. Păcatele uşoare ajunge dacă sunt mărturisite în general, dar cele grele trebuie mărturisite fiecare în parte. Păcatele mărturisite o dată şi iertate nu mai trebuie mărturisite a doua oară. O mărturisire nouă a acestora este nu numai inutilă, ci şi lipsită de evlavie, deoarece cel ce o face se îndoieşte de efectele Tainei Pocăinţei.

d) Dezlegarea este al patrulea element al pocăinţei. Pe aceasta o rosteşte preotul după ce a ascultat mărturisirea penitentului. Deci dezlegarea poate fi luată numai oral, nu şi în scris, şi numai penitentului care e prezent. Ea este următoarea: „Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos cu darul şi cu îndurările iubirii Sale de oameni să te ierte pe tine, fiule (N), şi să-ţi lase toate păcatele. Şi eu, nevrednicul preot şi duhovnic, cu puterea ce-mi este dată, te iert şi te dezleg de toate păcatele tale, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin".
5. Partea nevăzută
Partea nevăzută o constituie: a) Iertarea păcatelor. Odată cu această iertare, creştinul redobândeşte starea de nevinovăţie pe care a primit-o la Botez. Acest efect îl arată Domnul când zice: „Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate" (In 20, 23).

Restabilirea comuniunii omului cu Dumnezeu. în clipa în care credinciosul a primit Harul iertării, în acea clipă el scapă de robia păcatului şi intră în comuniune cu Dumnezeu, aşa după cum şi Fiul rătăcit a intrat în comuniune cu tatăl său din clipa în care acesta l-a iertat (Lc 15,17-24).

Eliberarea de orice pedeapsă pentru păcat şi prin aceasta dobândirea speranţei vieţii veşnice. Aceasta se vede, între altele, din înseşi cuvintele Domnului, rostite către tâlhar: „Astăzi vei fi cu Mine în rai" (Lc 23, 43). Ceea ce înseamnă că, după ce i s-au iertat păcatele, el nu mai avea să sufere nici o pedeapsă, prin care ar fi trebuit să dea satisfacţie lui Dumnezeu. Din acest punct de vedere există o deosebire între învăţătura Bisericii noastre şi aceea a celei romano-catolice. După doctrina romano-catolică, păcatele atrag după ele pedepse veşnice şi temporale. Prin Pocăinţă se iartă omului păcatul şi pedeapsa veşnică, dar nu i se iartă totdeauna şi pedeapsa temporală. Aceasta trebuie ispăşită de om, fie în viaţa pământească, fie în viaţa de dincolo, în purgatoriu. Liniştirea conştiinţei este un alt efect al mărturisirii; ea se obţine întrucât prin Pocăinţă se elimină din suflet păcatul care tulbură pe om.
6. Săvârşitorul
Săvârşitorul Tainei Pocăinţei este episcopul şi preotul. Aceasta rezultă din cuvintele instituirii Tainei, prin care Domnul a dat numai Sfinţilor Apostoli şi urmaşilor lor puterea de a lega şi dezlega.

Puterea preotului de a dezlega nu se pierde nici în cazul când el e pătat cu păcate grele. Valdenzii însă şi Hus învăţau că Taina Pocăinţei săvârşită de un preot păcătos nu e valabilă. Şi tot ei susţineau, mai departe, că un mirean aflat în stare harică, poate dezlega, în mod valid, păcatele.

7. Primitorul
Primitorul Pocăinţei este orice creştin ortodox (Mărt. Ort., 1,113) care ştie că are păcate şi vrea să se curăţească de ele. Este de la sine înţeles că primitorul trebuie să aibă o anumită vârstă ca să-şi poată da seama de ce e bine şi de ce e rău. Pravila Târgovişteană zice în această privinţă (cap. 321) că băieţii să se spovedească de la 14 ani, iar fetele de la 12 ani. în cap. 324 spune însă că dacă sunt şi mai repede dezvoltaţi la minte, atunci se pot spovedi şi înainte de această vârstă, deoarece „vei afla copii de 12 ani de vor avea minte mai multă decât omul cel ce este de 50 ani...".
8. Canonul sau epitimia
Canonul sau epitimia este o certare sau un medicament spiritual pe care îl impune duhovnicul unor penitenţi pentru vindecarea lor de boala păcatului. Ca epitimii se dau: rugăciuni, milostenii, post, mătănii, cercetarea locurilor sfinte etc. (Mărt. Ort. I, 113). Ele trebuie să fie totdeauna potrivite cu păcatele săvârşite şi cu starea morală a penitentului. Exemplu: celui zgârcit i se va cere să facă acte de caritate, celui lacom i se va da epitimia să postească etc.

Epitimiile nu sunt pedepse propriu-zise, prin ele nu se urmăreşte satisfacerea dreptăţii dumnezeieşti, nu sunt o răzbunare a lui Dumnezeu faţă de om - aşa cum învaţă Biserica romano-catolică -, ci sunt pedepse medicinale şi mijloace pedagogice date pentru vindecarea fărădelegilor. Sf. Grigorie cel Mare scrie: „Nu se potriveşte pentru toţi unul şi acelaşi sfat, pentru că nu toţi sunt de acelaşi temperament; adesea pe unii îi vatămă ceea ce altora le e de folos. Pentru că şi cele mai multe plante care hrănesc pe unele animale, pe altele le ucid; un şuierat uşor, pe cai îi domoleşte, dar pe câini îi aţâţă şi o doctorie care uşurează o anumită boală, pe alta o agravează; pâinea care întăreşte viaţa celor tari, pe cea a copiilor mici o nimiceşte".

Din punct de vedere ortodox, epitimiile nu sunt nici parte esenţială, nici parte întregitoare a Tainei Pocăinţei. Îndreptarea se obţine şi fără ele. Penitentul primeşte şi fără canon toate roadele binefăcătoare ale Tainei. Acestea nu sunt condiţionate de epitimii. Condiţiile absolut necesare pentru iertare sunt numai căinţa cu mărturisirea.

TTDE, pag. 185
Pocăinţa, Spovedania sau Mărturisirea păcatelor (instituire: In. 20, 22-23) este Taina iertării păcatelor săvârşite după Botez, de unde şi denumirile ei: înnoirea Botezului, împăcarea cu Biserica văzută, făgăduinţa pentru a doua viaţă creştină. într-adevăr, creştinul beneficiază nu numai de Tainele de iniţiere spre iertarea păcatului strămoşesc, ci şi de posibilitatea „înnoirii" Botezului, de etape de ridicare prin pocăinţă atunci când a căzut. De aici necesitatea Pocăinţei şi a Spovedaniei pentru toţi cei care au păcătuit după Botez (I In. 1, 9). „Dacă zicem că nu avem păcat, ne înşelăm singuri şi adevărul nu este în noi" (I In. 1, 8).

„Pocăinţa sau harul cel de al doilea, dacă vrem, poate să ne ridice fărăşi la frumuseţea străveche. Dacă nu putem să rămâ­nem cum am fost botezaţi, atunci numai curăţia, câştigată prin ostenelile şi prin durerile pocăinţei, poate să readucă sufletul la frumuseţea originară" (Petru Damaschin, „învăţături duhovni­ceşti", I, II, 1, Filocalia, V, p. 40, 192). Rugăciunea penitentului este: „Am păcătuit ca un om, iartă-mă ca un Dumnezeu". Răs­punsul lui Dumnezeu este: „Spune tu întâi păcatele tale, ca să te îndreptezi".

Taina are mai multe elemente esenţiale:
Recapitularea sau înnoirea mărturisirii de credinţă făcută de penitent la Botezul său: „ Cred în Unul Dumnezeu-Tatăl. Cred în una sfântă, sobornicească şi apostolică Biserică... Cred şi mărturisesc un sfânt Botez...";

Conştiinţa stării de păcat şi hotărârea de a pune un început nou, de a schimba viaţa (prin „înnoirea minţii" (Rom. 12, 2) inspirate de iubirea faţă de Dumnezeu. Creştinii au modele de căinţă pentru păcate, atât în Vechiul Testament (Dan. 10, 10, unde se vorbeşte de căderea în genunchi pe mâini în faţa lui Dumnezeu şi de rugăciunea lui Mânase - 2 Cronici 33, 12-18), cât şi în Noul Testament: smerenia vameşului în raport cu boga­tul (Lc. 18, 14), întoarcerea la casa părintească a fiului plecat: „ Tată, greşit-am cerului şi faţă de Tine; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău" (Lc. 15, 18-19);

Pomenirea păcatelor grave şi mărturisirea lor, pe nume, de­oarece creştinul se află în captivitatea lor. Aceasta se făcea, în trecut, în mod public, în mijlocul Bisericii, ceea ce arăta că Spo­vedania este un act de împăcare cu comunitatea. Mărturisirea este totdeauna necesară, dar, mai ales, în cazul păcatelor grave şi după o lungă separare nejustificată de comunitatea liturgică. Mărturisirea individuală şi deplină a păcatelor grave (Biserica nu admite mărturisirea colectivă şi dezlegarea sacramentală ge­nerală, decât în situaţii excepţionale) este urmată de rugăciunea de dezlegare sau de iertare a păcatelor care este formulată de preot în numele lui Hristos, Singurul care are puterea de a lega şi dezlega (Mc. 2, 7, 10; In. 20, 21-23), dar şi în numele comuni­tăţii: „Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu harul şi cu iubirea Sa de oameni, să-ţi ierte ţie fiule/fiică (N) toate păcatele tale ". Noul Testament dă un mare exemplu: unul din condamna­ţii răstigniţi împreună cu Hristos a zis: „Pomeneşte-mă, Doam­ne, când vei veni în împărăţia Ta". Iisus i-a răspuns: „Adevărat grăiesc fie, astăzi vei fi cu Mine în rai" (Lc. 23, 42-43);

Prin dezlegarea sacramentală se iartă pedeapsa cuvenită păcatelor mărturisite, pentru care există „pocăinţă de faptele moarte" (Evr. 6, 1). De aceea, canonul de pocăinţă (epitimia) nu e o compensaţie pentru păcate, o satisfacţie legalistă. Singura formă de penitenţă cunoscută în Tradiţie este reţinerea pentru un timp de la Cuminecătură. Excluderea de la împărtăşanie nu în­seamnă însă separarea de Biserică. Penitentul primeşte anafora (antidoron) în locul Euharistiei (Sfântul Ioan Postitorul, can. 33). Mai mult, celui ce se pocăieşte i se aplică totdeauna metoda iconomiei, a creditului pastoral, nu cea a acriviei, a verdictului aspru (Sinodul trulan, Can. 102). Spovedania are un caracter terapeutic: „Iată, te-ai făcut sănătos: de acum să nu mai păcătuieşti"(m. 5, 14).

Subiectul 5: Taina Hirotoniei sau a Preoţiei
TDO 3, pag. 149 – 183

1. Deosebirea Hirotoniei de celelalte Taine
În fiecare Taină Hristos Se dăruieşte printr-o lucrare a Sa celor ce cred în El, iar în Taina Euharistiei Se dăruieşte cu însuşi trupul şi sângele Său. Dar fiind nevăzut şi voind să ne dăruiască totuşi acestea, adică trupul şi sângele Său, în chip văzut, trebuie să Se dăruiască prin persoane văzute. Pe aceste persoane le alege şi le sfinţeşte El însuşi prin Tai­na Hirotoniei. Astfel, dacă în celelalte Taine Hristos e primit ca Cel ce Se dăruieşte prin preot, în Taina Hirotoniei Se leagă ca subiect ce ni Se dăruieşte în chip nevăzut de o per­soană umană, pe care consacrând-o ca preot sau episcop, face văzută dăruirea ba către noi prin celelalte Taine. Dacă celelalte Taine reprezintă mijloacele văzute prin care preo­tul ne mijloceşte o putere din cele date nouă de Hristos, sau însuşi trupul şi sângele Lui, preoţia califică însăşi per­soana văzută care împlineşte aceste mijloace, prin care Hristos dăruieşte puterile Sale sau trupul şi sângele Său prin acele Taine.

Dacă Hristos ni S-ar dărui în mod văzut, sau n-ar fi per­soană, n-ar avea nevoie de o persoană care să împlinească actele văzute prin care ni Se dăruieşte. Dar dăruindu-Se în mod nevăzut, subiectul Său cere un chip văzut al Său, sau un alt subiect ca chip văzut al Său, prin care să ni Se dă­ruiască. Taina, ca mijloc al unui har al lui Hristos, nu se poate efectua singură. Preotul, ca organ personal al Taine­lor, implică caracterul personal al Dăruitorului nevăzut al puterilor lor.

Fără un subiect uman, care să-L reprezinte pe Hristos ca subiect în chip văzut, Hristos nu ne-ar putea împărtăşi ca persoană darurile Sale, sau nu S-ar putea dărui pe Sine însuşi în celelalte Taine, ca prin mijloace văzute. Dăruirea Sa nu s-ar putea face decât în mod nevăzut. Dar aceasta ne-ar menţine fără ieşire în nesiguranţă dacă Hristos ni S-a dăruit în mod real, sau suntem robii unor iluzii subiective; nu am avea trăirea lui Hristos ca subiect deosebit de noi în persoana preotului care ne întâmpină în numele Lui. în orice caz aceasta ar menţine un individualism de nedepăşit care ar destrăma orice unitate de credinţă şi deci chiar scopul şi siguranţa unei revelaţii reale, a unui fapt real al mântuirii în Hristos. De aceea, de preoţie atârnă Biserica şi mântuirea în Hristos.

Preotul şi episcopul sunt organele Bisericii ca comuni­tate. Prin ei sunt primite celelalte Taine de credincioşi sau ei se alipesc simplu de Biserică prin Tainele săvârşite de preoţi. Hirotonia îl face pe cel ce o primeşte reprezentant al Bisericii, săvârşitor al Tainelor prin care ea continuă să se menţină şi să se prelungească. Hirotonia e prin exce­lenţă Taina Bisericii, pe lângă faptul că e Taina care-L face pe Hristos trăit prin preoţi, ca subiect deosebit de credin­cioşi. Hirotonia e condiţia celorlalte Taine, deşi ea nu-şi poate împlini menirea fără acelea. La început a fost Hristos trimis ca Arhiereu, Care, devenind nevăzut, a lăsat pe Apostoli şi pe urmaşii lor ca arhierei văzuţi, organe ale Lui.

Dar dacă preotul şi episcopul sunt organe văzute prin care Hristos însuşi ca subiect împărtăşeşte celor ce cred darurile Sale şi pe Sine însuşi, evident că ei nu-şi pot lua de la ei înşişi această calitate de organe ale lui Hristos ca dă­ruitor al puterilor Lui. nici comunitatea creştină nu poate impune lui Hristos aceste organe prin care să dăruiască El însuşi puterile Sale şi pe Sine însuşi. Dar actele de care de­pinde existenta ei însăşi fiind săvârşite de preot şi de episcop, Taina Hirotoniei, prin care aceştia sunt consacraţi ca atare, este condiţia prin care ea se prelungeşte şi se menţine. Ei sunt plantaţi chiar prin hirotonia lor ca centre şi ca mijloace intermediare, vizibile ale harurilor prin care se susţine ea, întrucât sunt organele lui Hristos, centrul şi izvorul ei invi­zibil. Dar hirotonia lor nu se face în afara comunităţii, ci în sânul ei, de către purtătorii autorizaţi ai ei, adică de către episcopii existenţi şi dintre membrii ei. Şi ea dă garanţie că aceştia îi sunt daţi, prin aceia, de către Hristos. Căci ei sunt ridicaţi la această calitate printr-un act vizibil săvârşit prin episcopii ei existenţi. Şi aşa, până la Apostoli. Duhul lui Hristos îi face preoţi şi episcopi pe unii din membrii ei, prin mijlocirea episcopilor ei existenţi, urmaşi ai Apostolilor, prin rugăciunea lor însoţită de rugăciunea Bisericii.

Dacă în planul creaţiei omul a fost creat ca un subiect după chipul Logosului, ca partener al Lui, având să adune în sine raţiunile creaţiei ca să le ofere Logosului, gândite de el, aşa cum le-a oferit Logosul ca dar şi conţinut accesibil şi necesar spiritului omenesc, preotul şi episcopul sunt su­biecte după chipul Logosului întrupat, devenit El însuşi prin întrupare Preotul deplin restaurat, având să slujească Aces­tuia în lucrarea Lui de readunare a oamenilor împrăştiaţi în Sine, prin împuternicirile preoţeşti sacramentale ce li se împărtăşesc, prin propovăduirea învăţăturii Lui unificatoa­re, prin călăuzirea lor spre Logosul cel întrupat.