Tendinţe morfosintactice ale limbii actuale manifestate în mass-media audiovizuală

12. Concluzii
Materialul lingvistic examinat cu ocazia monitorizărilor nu oferă mari surprize, dar confirmă existenţa zonelor de instabilitate în limba cultă vorbită (atracţia între unele paradigme flexionare, în morfologia verbală şi nominală, concurenţa conjugării verbale cu sau fără sufixele -ez- şi -esc-, concurenţa desinenţelor de plural -e/-i, -e/-uri), ca şi rezistenţa unor fenomene condamnate de normă (formele vroiam sau să aibe, construcţia relativului care în poziţia de complement direct, fără marca pe; folosirea invariabilă a numeralelor compuse cu unu/una, doi/două etc.) şi impunerea masivă în mass-media naţională a unor inovaţii (uzul lui ca şi în locul lui ca – prepoziţie a calităţii, al locuţiunii din punct de vedere, al formelor adverbiale maxim şi minim, topica semiadverbului mai, folosirea lui decât în construcţii afirmative etc.). Interesante sunt, prin frecvenţă, şi fenomenele de reacţie (hipercorectă sau doar analogică) la tendinţele cunoscute: extinderea genitiv-dativului feminin în -ei sau a formelor de feminin ale numeralelor. Materialul cercetat a confirmat ideea că lipsa acordului la genitiv-dativ nu se produce decât extrem de rar la adjective, fiind însă aproape generalizată pentru participiile adjectivale. Corpusul oral a permis observarea unor tendinţe manifestate mai puţin în scris, pentru că se datorează influenţei registrului colocvial (de exemplu, folosirea extinsă a prepoziţiei pe).

1 Contractul dintre Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti” şi Consiliul Naţional al Audiovizualului (CNA) prevede, printre altele, libera utilizare a datelor în scopuri ştiinţifice şi didactice.

2 9 posturi de radio (Kiss FM, Europa FM, Pro FM, Radio 21, Radio Antena Satelor, Radio Guerrilla, Radio InfoPro, Radio România Actualităţi şi Radio România Cultural) şi 13 posturi de televiziune (Acasă TV, Antena 1, Antena 3, B1 TV, N24, Naţional TV, OTV, Prima TV, Pro TV, Realitatea TV, TVR 1, TVR 2, TVR Cultural).

3 „În cazul imperativului, modificarea este facilitată şi de lungimea silabică a formei, care, în prezenţa pronumelor neaccentuate enclitice, ajunge la o structură de trei, patru sau cinci silabe” (Pană Dindelegan 1987: 65).

4 Concurenţa între modelele de conjugare cu şi fără sufix a fost mult cercetată: cf. Guţu Romalo (1972, în 2000: 97–100), Brâncuş (1975), Pană Dindelegan (1987: 72-89), Croitor (2002), Dragomirescu şi Dediu (2006) etc. Vezi şi Dragomirescu, în acest volum, p.

2 Pentru factorii care favorizează preferinţa pentru formele cu sau fără -ez sau -esc, vezi GALR I: 559–561.

5 Menţinerea formei este motivată atât de analogia cu conjunctivul prezent, unde sufixul este acceptat de normă (să trebuiască), cât şi de nevoia de a marca acordul cu subiectul predicatului complex, obţinut în urma reorganizării sintactice. De altfel, Iordan (1948: 150) considera normale (şi chiar necesare) variantele cu -esc atunci când verbul a trebui nu este strict modal şi are subiect la plural. Vezi, pentru dinamica oscilaţiei între cele două paradigme, Pană Dindelegan (1987: 89−92).

6 „Formele fără -ră- la indicativ mai-mult-ca-perfect plural sunt învechite/populare” (DOOM²: XCVII). În DOOM¹ se recomanda forma cu -ră-, dar era acceptată ca variantă literară liberă şi cea fără -ră-, la persoanele I şi II plural: pierduserăm/pierdusem, pierduserăţi/pierduseţi – opţiune considerată corectă, în acord cu uzul limbii, de Pană Dindelegan (1987: 47). Cf. Avram (1997: 230), Zafiu (2007a).

7 Desinenţa a fost semnalată de Iordan (1943, în 1948: 142–143) ca fenomen regional (oltenesc), puţin pătruns în limba standard. Avram (1973, în 2005: 182–190) confirma, pe baza atlaselor lingvistice, statutul dialectal al formei, dar atrăgea atenţia şi asupra prezenţei sale în gramatici din secolul al XIX-lea şi tindea să o considere mai curând un arhaism decât o inovaţie. Vezi şi Pană Dindelegan (1987: 50).

8 Aşa cum a arătat Avram (1985), nu este vorba de o tendinţă analogică recentă, ci de existenţa foarte veche şi foarte răspândită a două tipuri flexionare, dintre care numai unul a fost acceptat de normele moderne (în Avram 2005, 198−204, unde sunt trecute în revistă şi recomandările normative din diferite lucrări de cultivare a limbii).

9 Formele de tip vroiam sunt destul de vechi şi au fost în unele gramatici tolerate ca variante (vezi Zafiu 2006); totuşi DOOM¹ le-a exclus implicit (prin nemenţionare), iar DOOM² a formulat explicit excluderea lor din uzul literar (XCVIII). Răspândirea lor actuală este însă foarte largă; Guţu Romalo (2000: 103) afirmă că „raportul de frecvenţă pare a fi favorabil formelor respinse de lucrările normative” şi „uzul actual pare a prefera, chiar la nivelul unor experimentaţi stilişti (...), formele rezultate din suprapunerea paradigmelor”.

10 Forma are o lungă tradiţie a apariţiei în mass-media: în 1979, Mioara Avram semnala că „forma greşită ultimile apare cu o perseverenţă inadmisibilă în subtitrarea filmelor prezentate pe marele sau micul ecran” (Avram 1987: 102).

11 Discutată pe larg de Avram (1979), în Avram (1987: 102−104).

12 Vezi, în acest volum, Pană Dindelegan, p.

13 Vezi, în acest volum, Rădulescu Sala, p.

2 Fenomen semnalat de Guţu Romalo (2000: 43) şi discutat pe larg în Guţu Romalo (2002) (în 2005: 212).

14 În exemplul dat poate fi vorba şi de un acord prin atracţie cu substantivul întrebare.

15 În ultimul exemplu, forma de feminin ar putea fi explicată printr-un acord (hipercorect) cu pluralul neutru subînţeles procente.

16 Am ales să ilustrăm fenomenele foarte frecvente prin mai multe exemple, chiar dacă acestea sunt de acelaşi tip şi nu aduc informaţii noi, pentru că astfel se poate dovedi amploarea trăsăturii. În liste, exemplele similare sunt furnizate în ordinea alfabetică a posturilor la care au fost înregistrate şi, în cadrul aceluiaşi post, în ordinea datei.

17 Avram (1997: 170) chiar recomandă folosirea unor sinonime pentru a se evita dezacordurile. Pentru folosirea actuală a lui chiar, vezi Mîrzea Vasile (2007).

18 „Numeroasele greşeli de acord în cazul lui al, ai etc. se explică prin complexitatea raporturilor implicate de folosirea lui” (Guţu Romalo 2000: 45). Şi Avram (1997: 100) explică greşelile prin „atracţia exercitată de forma atributului introdus sau/şi prin nesiguranţa vorbitorilor” şi prin fenomene de hipercorectitudine.

19 Pentru ultimele două exemple, vezi şi 5.4.

20 Acordul cu subiectul regentei este acceptat de GALR II: 382: „orientarea după un fals antecedent este permisă, acest tip de acord fiind foarte frecvent”.

21 În aceste situaţii, în GALR II: 379 se recomandă acordul gramatical, dar se admite faptul că şi acordul după înţeles e frecvent în limba literară.

22 În GALR I: 274, se arată că interogativul cine „apare doar în contexte de singular masculin”. Totuşi, şi în ciuda regulii reafirmate, Graur (1968: 346) constata deja o înmulţire a construcţiilor cu cine subiect şi verbul la plural.

23 Vezi, în acest volum, Stan, p.

24 Vulpe 1975 (în 2004: 334−336) afirmă că invariabilitatea relativului care nu ar trebui considerată o greşeală sau o „degradare”, ci o trăsătură a normei orale, opuse normei scrise, dar manifestându-se la fel de puternic şi de consecvent. Vezi şi Zafiu (2007b).

25 Norma dublării este formulată explicit atât în ceea ce priveşte complementul direct, cât şi complementul indirect: „Dubla exprimare a complementului direct este obligatorie ori de câte ori se realizează prin (...) forma prepoziţională cu pe: – substantiv comun personal/personificat sau substantiv propriu nume de persoană, indiferent de poziţia faţă de verbul regent” (GALR II : 401−402); „Dacă nominalul prin care se exprimă complementul indirect postpus faţă de verbul regent are trăsătura semantică [+ Uman], complementul indirect este, conform normelor limbii literare, dublat prin clitic pronominal antepus faţă de verb” (GALR II: 433).

2 Fenomenul, neînregistrat în Guţu Romalo 1972, e semnalat în ediţia a doua a cărţii (2000: 106−107).

26 Vezi Iordan (1948: 450−451), Guţu Romalo 1972 (în 2000: 106), Avram 1977 (în 1987: 143−148).

27 Cf. Zafiu (2002d), Gruiţă (2006: 232).

28 Vezi, în acest volum, Croitor, p.

29 Fixarea formulei, care „tinde să se transforme dintr-o combinaţie liberă într-o locuţiune”, a fost semnalată de mai multe decenii, de Guţu Romalo 1972 (în 2000: 80–81).

30 Vezi, în acest volum, Manea, p.