Teoria informaţiei

2. Informaţia naturală şi ancorarea în realitate

(traducere si adaptare de Claudia Miclean după Albert Borgmann, Holding On to Reality. The Nature of Information at the Turn of the Millennium, University of Chicago Press, Chicago and London, 1999)

Originea informaţiei
"Informaţie" este un cuvânt vechi, iar verbul "a informa" este chiar mai vechi. Cuvântul latinesc informare, aşa cum a fost utilizat de Cicero (106-43 î. Cr.) a însemnat a impune o formă asupra unui lucru, în special asupra minţii, pentru a-l instrui şi pentru a-l îmbunătăţi. Pentru învăţaţii din Evul Mediu informaţia a reprezentat un însoţitor al materializării. Ei au văzut lucrurile ca fiind structurate în formă şi materie, forma informând materia, materia materializând forma. Cuvântul "informaţie" din zilele noastre s-a născut în Evul Mediu târziu, când engleza în sine s-a conturat ca un descendent prodigios al limbilor germanice şi romanice. "Informaţia" a dus o viaţă semantică discretă până în cea de-a doua jumătate a secolului douăzeci când s-a mutat treptat, la început ezitant, spre rândul din faţă.

Certificatul de naştere al informaţiei, ca noţiune şi cuvânt proeminent, este un articol publicat în 1948 de către Claude Shannon. Cuvântul "Informaţie", totuşi, nu figurează în titlu, "Teoria matematică a comunicaţiei". În 1960, Fritz Machlup a publicat "Producerea şi distribuirea cunoaşterii în Statele Unite", un titlu care sună ciudat astăzi. Este informaţia, am putea crede, care poate fi produsă şi distribuită. Gândul i-a venit într-adevăr lui Machlup. El a recunoscut ascensiunea informaţiei şi s-a gândit chiar la includerea termenului în titlu, dar apoi a rămas la tradiţia care a început de la Platon unde subiectul important şi evident este cunoaşterea, în vreme ce informaţia este în mod neclar percepută ca aducătoare de probleme.

Noţiunea noastră despre informaţie a fost concepută ca răspuns la problemele care s-au ivit chiar în momentul apariţiei cuvântului "informaţie". Ca şi în cazul tuturor culturilor pre-moderne, lumea din Evul Mediu târziu, a fost plină de înţelesuri. Lucrurile sfinte îl proclamau pe Dumnezeu; natura a fost invadată de spirite blânde, seducătoare şi periculoase. Realitatea s-a adresat puternic oamenilor; a fost copleşitor de importantă şi elocventă.

La începutul erei moderne, totuşi, a început o perioadă de îngheţ semantic în vestul Europei, care a cuprins de atunci întreg globul. Legenda greacă a lui Pygmalion şi Don Giovanni a lui Mozart, prezintă scene de viaţă rezultând din piatră - Venus a dat viaţă minunatei statui a lui Pygmalion pentru a-şi bucura inima, iar Dumnezeu a dat viaţă statuii neîndurătoare a comandorului pentru a-l aduce pe Don Giovanni în faţa judecăţii. Aceste povestiri au inspirat pictorii romantici şi designerii contemporani să ne ofere imagini ale elocvenţei care trece în materia fără viaţă. Reversul s-a întâmplat în perioada modernă. Elocvenţa şi sensul au început să se separe de realitate.

Un eveniment istoric de o asemenea importanţă are antecedente şi consecinţe - prăbuşirea culturii medievale, dezvoltarea ştiinţei şi a tehnologiei. Ea nu este totuşi guvernată de o lege cosmică sau de un model universal. Nu este în întregime vina sau realizarea cuiva. Dar include şi implică gânditorii, persoanele de acţiune şi cele care reuşesc să facă ceva. Aşadar filozofii, de la începutul perioadei moderne, au notat, analizat şi poate accelerat pierderea unei structuri semnificative. Ei s-au gândit la cultura lor ca fiind în poziţia cetăţenilor Veneţiei care într-o frumoasă zi de 1902 contemplau o grămadă de cărămizi acolo unde se aflase de 750 de ani Campanila San Marco. Peste noapte, peisajul major al vieţii civice şi religioase se prăbuşise.

Unii observatori ai culturii contemporane acuză ştiinţa de a fi distrus voit şi cu răutate edificiile morale şi spirituale care ne-au fost folositoare atâta timp Majoritatea filozofilor, din contră, privesc această prăbuşire cu detaşare rece. Atunci când a lovit fulgerul descoperirii ştiinţifice, în aşa fel încât oamenii să-l vadă, construcţiile noastre culturale nu au reuşit pur şi simplu să se menţină.

Cinci ani le-au fost necesari cetăţenilor Veneţiei să decidă dacă să reconstruiască acea Campanilă şi cum să facă asta. Dar de reconstruit, au reconstruit-o. Filozofii au încercat încă din secolul al şaptesprezecelea să reconstruiască sensul pe baza unanim acceptată a realităţii ştiinţifice. Dar până în ziua de azi, nu există o viziune larg răspândită despre cum să ajungem de la structura ştiinţifică la cea semnificativă, de la atomi şi molecule la modele şi jaloane care ne-ar ordona şi ghida vieţile.

Informaţia structurală
Ceva pare să lipsească într-o lume formată doar din materie şi energie - un principiu al ordinii şi structurii -, iar informaţia pare să fie ingredientul necesar. Informaţia, spune Donald MacKay, este "ceea ce determină forma", fie construind-o, fie selectând-o. Ştiinţa a demonstrat că realitatea este structurată până în cele mai mici amănunte. La bază este alcătuită nu din "depuneri fără atomi"sau poate din patru tipuri de depuneri – pământ, apă, aer şi foc – ci mai degrabă dintr-un număr finit de particule definite, unite în mod legic una cu cealaltă.

Aşadar, avem speranţa că am putea construi informaţii substanţiale despre lumea noastră din informaţiile elementare pe care le găsim în treapta cea mai de jos a realităţii.

Edward Fredkin a dus această idee chiar mai departe. El ne-a făcut să ne imaginăm universul care constă dintr-o reţea de celule în spaţiu, o mare structură cristalină de cuburi, în care fiecare celulă sau cub se poate afla într-un număr finit de stadii. Structura prinde viaţă conform unor reguli relativ simple, care fac ca întreaga structură să pulseze de la un stadiu la altul şi vor spune fiecărei celule cum să treacă dintr-un stadiu în altul. Simplitatea produce şi lămureşte complexitatea. Tot ceea ce trebuie să facem este să descoperim regulile numerice care se află la baza şi sunt transcendentale fizicii particulelor.

Voi numi informaţia care intră în relaţie cu structura informaţie structurală şi voi lăsa fizicienii să stabilească dacă este o noţiune utilă în munca lor. Când a fost folosită pentru a explica lumea contemporană, informaţia structurală, ca un text în deconstrucţie, prezintă un anumit grad de distincţie între totul şi nimic. Totul este informaţie, nimicul nu este. Scopul acestor distincţii este de a împinge mijloacele materiale necurate într-un abis al nimicului - nu vor mai exista confuzii pentru teoreticianul informaţiei, nu vor mai exista lucruri obiective pentru deconstrucţionist.

Dar lipsa de conţinut este preţul curăţeniei. Un concept este util numai atunci când ne permite să facem distincţii în realitate, nu atunci când egalează toate distincţiile şi reduce totul la texte sau informaţii. Reprezintă anvelopa o informaţie? "Există profesori de fizică", spune Robert Wright, "care ar mângâia anvelopa cu căldură şi ar spune, "Există multă informaţie la care vă uitaţi acolo" Dar asemenea "informaţie de fizician", după cum o numeşte Wright, nu este ceea ce avem nevoie. "Suntem interesaţi", spune, "de informaţia din viaţa reală - informaţia utilizată de organisme (inclusiv noi), fie intern, fie extern".

Informaţia cognitivă
După cum sugerează Wright, putem spera să separăm informaţia utilă de cea generală prin aplicarea principiului cognitiv al selecţiei şi prin folosirea acelei informaţii care este preluată de o plantă, un animal, un computer, poate, dar în special de fiinţa umană. Numesc ceea ce am selectat mai sus informaţie cognitivă.

Nu există nici un dubiu că cercetarea modului în care structurile din mediu se angrenează sau nu se angrenează cu cele ale urechilor, ochilor, creierului a fost edificatoare. Informaţia cognitivă este un punct central fructuos pentru fiziologie, psihologie şi ştiinţele cognitive. În teoria culturală şi socială, a reprezentat o forţă neliniştitoare pentru unii şi una eliberatoare pentru alţii. Odată ce starea de conştienţă a devenit o măsură a informaţiei, se pare că aceeaşi stare de conştienţă poate fi rezultatul unor circumstanţe externe. Conform lui Adelbers Ames, "ceea ce o persoană vede atunci când se uită la un obiect nu poate fi determinat de simpla cunoaştere a naturii fizice a obiectului, deoarece un număr nelimitat de obiecte fizice pot da naştere aceleiaşi percepţii".

Ames a fost un creator ingenios de trucuri care dau naştere iluziilor optice. Cea mai faimoasă este "camera lui Ames", care văzută prin gaura cheii arată la fel ca o cameră în perspectivă obişnuită, dar este în realitate transformată cu atenţie în aşa fel încât când persoane de aceeaşi înălţime sunt plasate în colţurile îndepărtate ale camerei una arată un uriaş, iar cealaltă ca un pitic. Activitatea lui Ames a făcut mult pentru a transforma percepţia artiştilor şi a teoreticienilor sociali despre modul în care realitatea informează mintea.

Reacţiile, care au avut mai întâi loc în anii de după război, s-au reflectat în timpul actual şi se împart în latura conservatoare şi cea progresistă. Pentru minţile conservatoare, Ames pare să submineze noţiunea de realitate obiectivă ca ultimă resursă în cazuri de confuzie şi neînţelegere. Aşa cum o văd observatorii progresişti, activitatea lui Ames eliberează fiinţele umane de realitate, sau, mai exact, de modul rigid şi autoritar în care fiecare trebuie să-şi construiască o lume proprie dintr-o realitate care în sine permite mai multe construcţii.

Totuşi, sugestia că ar trebui să ne gândim la informaţia despre realitate ca o construcţie a realităţii pare inconsecventă, iar suspiciunea privind argumentul lui Ames este alimentată de eroarea comisă atunci când a afirmat că, dacă obiecte diferite pot produce aceeaşi percepţie, cunoaşterea obiectului nu însemnă că avem percepţia lui. Cunoscând camera lui Ames, ştim deja ce va vedea observatorul.. Dar uitându-ne prin gaura cheii nu putem spune dacă vedem o cameră a lui Ames cu două persoane obişnuite, sau o cameră obişnuită cu un pitic într-un colţ şi un uriaş în celălalt.

Aşadar putem reasigura conservatorii şi trebuie să dezamăgim progresiştii arătând că atât ambiguitatea realităţii, cât şi libertatea noastră de a construi în acest mod vor dispărea când plasăm lucrurile în context. Nu există nici o ambiguitate pentru Ames experimentatorul. El ştie cum arată lucrurile pentru observatorul lor şi dacă interpretarea sa este corectă. Incertitudinea observatorului va fi eliminată, la rândul ei, atunci când acesta îşi lărgeşte contextul pătrunzând în camera cu pricina sau inspectând cele patru colţuri ale camerei din exterior. Răspunsul scepticilor la această problemă a fost dat încă de când Grecia antică a făcut o artă din scepticism şi a constat în eliminarea ambiguităţii prin extinderea contextului.

Constructivii şi scepticii pot ridica mizele, fireşte, şi susţine că contextul văzut de experimentator este în sine ambiguu şi nu este nici mai tare, nici mai mult constrâns de realitate decât obiectul observaţiei şi percepţia lui. Orice context care este invocat pentru a lămuri o ambiguitate poate fi la rândul său considerat ambiguu. Dar acum ne confruntăm încă o dată cu distincţia dintre totul şi nimic, iar dacă totul este ambiguu, ambiguitatea însăşi devine un nimic. Putem numi ceva ambiguu numai dacă este clar ce "el", acel "ceva" este, aşa cum putem să nu fim de acord numai dacă suntem de acord asupra a ceea ce nu suntem de acord. Trebuie să fie clar că e acea cameră văzută prin gaura cheii cea despre care vorbim, înainte de a începe să ne întrebăm dacă cea la care ne uităm este o cameră obişnuită sau una de tipul Ames.

Totuşi putem percepe interacţiunea unei persoane cu mediul său în întregime ca o informaţie cognitivă, fără a cădea în scepticism sau constructivism cu privire la lumea reală.

Pentru a vedea că aceasta este mama mea am nevoie de un anumit tip de informaţie. Pentru a şti că sunt acum acasă înseamnă să deţin alte informaţii. Să vorbesc cu mama mea înseamnă să produc informaţii. Aşa cum a afirmat precursorul lui Claude Shannon, Waren Weaver, "În discursul oral, sursa informaţiei este creierul, transmiţătorul este mecanismul vocal care produce presiune sonoră ce variază (semnalul),care este transmisă pe calea aerului (canal)". Această abordare poate fi de asemenea edificatoare, dar nu ţine cont de felul în care vorbim, şi va acoperi modul în care trăim sau obişnuiam poate să trăim. Dacă cineva m-ar întreba dacă deţin vreo informaţie despre Rattlesnake Valley din vestul statului Montana, aş ezita în a spune da şi aş răspunde în schimb că, ei bine, cunosc valea, acolo locuiesc. Aş da un răspuns asemănător dacă mi s-ar cere informaţii despre soţia mea, aş spune că o cunosc şi trăiesc împreuna cu ea.
Informaţie şi prezenţă
Dar a deţine informaţii nu este acelaşi lucru cu a şti? Aşa este; dar există două tipuri de cunoaştere: cunoaştere directă şi cunoaştere indirectă, şi numai cea de a doua înseamnă a deţine informaţii despre ceva sau cineva. Ştiu câte ceva despre Death Valley; ştiu că este aridă şi conţine cel mai jos punct din Statele Unite. Dar trebuie să mărturisesc, nu o cunosc. Ştiu câteva lucruri despre Toni Morrison; ştiu că a scris Tar Baby şi că a primit Premiul Nobel. Dar recunosc cu regret că nu o cunosc. Cunoaşterea directă, aşa cum se realizează ea, vizează un obiect nemijlocit, cunoaşterea indirectă are un obiect mijlocit printr-o clauză subordonată sau printr-o propoziţie dintr-o frază. Franceza şi germana au verbe diferite pentru cunoaşterea directă (connaitre şi kennen) şi indirectă (savoir şi wissen). Bertrand Russell a făcut distincţia între cunoaşterea prin luare la cunoştinţă şi cunoaşterea prin descrieri. Lămuririle sale asupra distincţiei sugerează că ea prezintă mai mult decât un interes lingvistic sau logic şi reflectă o chestiune de stiluri şi moralităţi, chestiune subtilă şi esenţială. Russell explică: "De fapt, cred că relaţia dintre subiect şi obiect pe care o numesc luare la cunoştinţă este pur simplu conversa relaţiei dintre obiect şi subiect din care se constituie prezentarea sau descrierea. Adică, dacă spunem că S are cunoştinţă/cunoştinţe despre O este acelaşi lucru cu a spune că O este prezentat lui S." Concluzia pe care o putem trage din punctul de vedere al lui Russell este că dacă permitem ca informaţia să ascundă diferenţa dintre cunoaşterea directă şi cea indirectă, simţul nostru despre prezenţa lucrurilor va deveni obtuz.

Un simţ al realităţii foarte puternic se poate pierde foarte uşor prin sofisticare tehnică. J.L. Austin obişnuia să ia în derâdere filosofii care insistau că sunt necesare "evidenţe" sau "dovezi" pentru a sprijini afirmaţia că ne aflăm în prezenţa unei realităţi tangibile. Nu este cazul, spune Austin, ca de fiecare dată când se realizează un enunţ "material” despre un "obiect" vorbitorul să trebuiască să deţină sau să poată produce evidenţe/dovezi pentru acel enunţ. Acest lucru poate părea suficient de plauzibil; dar implică o utilizarea greşită flagrantă a noţiunii de "evidenţă" sau "dovadă". Situaţia în care aş avea dovezi/m-aş baza pe evidenţe pentru afirmaţia că un animal este un porc e aceea în care, de exemplu, animalul nu se află în vizorul observaţiei, dar pot fi observate o serie de urme ale porcului pe pământ în lipsa prezenţei lui. Dacă găsesc câteva găleţi cu mâncare pentru porci înseamnă că am un pic mai multe dovezi, iar zgomotele şi mirosul pot oferi dovezi chiar mai bune în sprijinul afirmaţiei mele. Dar dacă animalul iese şi stă perfect la vedere, nu se mai pune problema adunării de dovezi; venirea sa la vedere nu oferă însă mai multe dovezi că este un porc, acum pot pur şi simplu să văd că este, astfel problema fiind lămurită.

Ceva asemănător se poate spune despre informaţie. Cuvântul în mod normal cuprinde o arie focalizată de apropiere şi un domeniu periferic de îndepărtare. David Israel şi John Perry susţin că "informaţia", "implică în mod tipic un fapt [un semn, după cum aş spune eu] care arată ceva despre modul în care lucrurile sunt în altă parte şi în alt moment, şi acest lucru face ca informaţia să fie folositoare şi interesantă".

Austin trage câteva învăţături filosofice în legătură cu "întrebarea a fost lămurită". Aşa ar putea fi ceea care priveşte noţiunea de evidenţă/dovadă sau informaţie. Dar când vine vorba despre viaţa noastră în lumea de azi, întrebarea despre prezenţa lucrurilor şi persoanelor este cu mult mai cuprinzătoare. Echivalarea distincţiei dintre cunoaşterea directă şi cea indirectă şi cea a diferenţei dintre apropiere şi îndepărtare a realităţii nu este rezultatul unei manevre epistemologice greşite, ci o reflectare a degradării istorice a semnificaţiei lor culturale. Semnele culturale, dimensiunile şi distincţiile încep să se dizolve. Toată lumea devine indiferentă faţă de tot şi de toţi ceilalţi. Acest proces a început în epoca modernă şi îşi atinge acum punctul culminant prin tehnologia informaţiei. William Mitchell, Decan al unei facultăţii de arhitectură, vede oraşul tradiţional locul al locurilor, ca fiind strămutat - dacă nu chiar înlocuit - de structuri de informaţii. Vorbind despre "Oraşul biţilor", el spune: "Acesta va fi un oraş fără rădăcini într-un loc clar pe suprafaţa pământului, modelat mai degrabă de constrângeri de conectivitate şi lărgime de bandă decât de accesibilitate şi valori de teren, mult asincronic în funcţionarea lui şi locuit de subiecţi fără corp şi defragmentaţi care există ca şi colecţii de porecle şi agenţi. Locurile sale vor fi construite virtual de programe-control şi nu fizic din pietre şi bucăţi de lemn şi vor fi conectate prin legături logice şi nu prin prin uşi, pasaje sau străzi." Pentru a aprecia semnificaţia acestei prognoze, trebuie să cunoaştem mai multe despre natura informaţiei.

3. Natura informaţiei ((traducere si adaptare de Raul Stroiescu după Albert Borgmann, Holding On to Reality. The Nature of Information at the Turn of the Millennium, University of Chicago Press, Chicago and London, 1999)
Relaţia de informare
Când privim către lume ca la o informaţie structurala, vedem ordine şi structură peste tot. Nimic nu scapă descrierii şi explicaţiei. Dar, din punctul de vedere al informaţiei structurale, nu există diferenţe între un gard şi o persoană. Ambele sunt structurate de la un capăt la altul. Când ne asumăm poziţia informaţiei cognitive, luăm ca fiind centrală distinţia dintre oameni şi lumea în care trăiesc. Ne axăm pe acele structuri informaţionale care conectează lumea la oameni. Dar, de fiecare dată, câte ceva rămâne indistinct. Ceea ce rămâne invizibil instrumentelor cognitive este diferenţa dintre lucruri prezente şi lucruri de care am auzit sau am citit. De aceea e nevoie de un înţeles mai clar al informaţiei. Acest înţeles îl putem numi informaţie instructivă sau instrucţională deoarece în sensul său original şi central ne învaţă despre ceea ce se află la distanţă în spaţiu şi timp.

Informaţia instructivă nu este un cărăuş care ne aduce în pragul uşii un lucru îndepărtat. Nu este adevarat că un semn este un lucru îndepărtat; ci mai degraba vorbeşte despre un lucru îndepărtat. Ceea ce oferă un semn nu este un lucru anume, ci sensul acelui lucru, un mesaj. Pentru ca informaţia să funcţioneze, trebuie să existe semne, obiecte de un anume fel care să lămurească un lucru, obiecte a caror funcţie este mai degrabă de referinţă decât de prezenţă.

Deşi ecologia lucrurilor şi economia semnelor sunt cruciale pentru informaţie şi viaţă într-o lume care deopotrivă este si angrenanta şi clară. Dacă lumea ar fi alcătuită doar din semne, nimic nu ni s-ar adresa şi prezenta în adevăratul sens al cuvantului. Un semn este promisiunea unui lucru. Într-o lume exclusiv a semnelor, o promisiune ar desemna o alta, dar nimic nu ar putea fi dus la îndeplinire. Pe de altă parte, dacă lumea ar fi alcatuită doar din lucruri, am fi condamnaţi la imediat. Nimic nu ne-ar putea raporta la lumea largă ca un întreg.

Structura centralăa informaţei este o relaţe dintre un semn, un lucru ş o persoană o persoană este informată de un semn despre un lucru. Există multe denumiri pentru aceste trei elemente ale relaţtiei menţionate. Persoana poate fi imaginată ca un recipient al informaţiei sau drept ascultatorul, cititorul, spectatorul sau investigatorul. Semnul poate fi denumit semnal, simbol, vehicul sau mesager. Lucrul poate fi un mesaj, un înţeles/o semnificaţie, o noutate sau chiar o informaţie (dar în înţelesul îngust, comun al cuvântului). Spre exemplu, să ne gândim la Noe ca la recipient, la porumbelul cu crenguţa de măslin în cioc ca la mesager şi la “apele s-au retras” ca la mesaj.

Economia semnelor este în mod normal a doua noastră stare naturală şi o parte neobservată a ecologiei naturale şi culturale. Totuşi, aceasta poate ieşi în evidenţă în circumstanţele în care un obiect oscilează între semn şi lucru sau bursc se transformă din referinţă în prezenţă. O scrisoare este, în general, un semn. Dar ca să conteze, trebuie să fie şi lucru, de exemplu o urmă de cerneală pe o bucată de hârtie. E posibil de realizat un joc intre manifestarea unei scrisori drept un lucru si referinţa acesteia drept un semn, asemena jocului de mai jos:

Literele mici, luate drept lucruri mici, urme mărunte de cerneală, conturează cuvântul HOLISM; luată ca un semn şi citită în consecinţă, fiecare literă mică din fiecare grup, defineşte – împreună cu celelate – cuvântul REDUCE. O privire comprehensivă sugerează “holism”, în vreme ce o privire mai atentă reduce lucrul la părţile lui componente.


Figura 1, John Hollander, "Kitty: Black Domestic Shorthair”, in Types of Shape ( New Haven, Conn.: Yale University Press, 1991), poezia 16. Copyright © 1967, 1968, 1969, 1991 de John Hollander

Acest joc de semne şi lucruri aparţine unei vechi tradiţii a scrierii şi aranjării de poezii sub o anumita formă, precum in figura 1. În silueta unei pisici este înscrisă o povestioară. Fiecare joc de cuvinte este o joacă dintre un semn şi un lucru, ambele referinţe fiind lăsate să se îmbine. În caligrafie, lucrul şi semnul sunt ridicate la un rang de echilibru superior din punct de vedere estetic, precum codexurile medievale sau manuscrisele ornate cu aur şi pietre pretioase.

Necazul poate face ca un semn să revină la un simplu lucru. De exemplu, pentru nişte excursionişti care se rătăcesc în viscol, ghidul turistic nu mai are nici o importanţă, nu le mai este de folos pentru orientare. Au nevoie însă de hârtie pentru a aprinde un foc, rupând astfel o parte din broşura turistică. La fel se întâmplă şi cu banii. Bancnotele nu mai au valoare de schimb economic, ci sunt folosite pentru aprinderea focului.

Un semn poate să îşi piardă referinţa când este prezentat la o scară nenaturală. Obiectele pot fi prea mici sau prea mari pentru a fi semne evidente. Alteori, un obiect nu este simplu un semn sau lucru; el depinde de context dacă este una sau alta. Contextul este conturat de nevoile noatre. Scopul nostru răspunde până la urmă ultimului context, chiar realitatea. În fond, armonia contextului cosmic şi a lucrurilor fundamentale fac lumea coerentă semnatic, îi conferă semnificaţie şi permite ivirea sau ascunderea referinţelor. Drept urmare, informaţia trebuie să fie o relaţie între cel puţin patru elemente: o persoană este informată printr-un semn despre un lucru oarecare intr-un anumit context.

Dar şi dacă semnele şi contextele sunt clare, mai este nevoie de încă un ingredient pentru ca mesajul semnelor să fie înţeles de o persoană. Linear B este o scriere descoperită în Creta, datând din perioada myceniana din al doilea mileniu dinainte de Hristos. Însă la mai bine de 50 de ani după ce arheologii au început lucrările de scoatere la lumină a artefactului, nimeni nu ştia dacă simbolurile respective erau silabe sau litere şi nici limba în care a fost scris textul. Ceea ce lipsea era cunoaşterea şi ingeniozitatea. Descifrarea a devenit posibilă când agerimea lui Michael Ventris i-a permis acestuia să extragă – din contextul cultural şi natural ce îl împărtăşim cu scrierile de tip Linear B – cunoaşterea de fundal necesară descifrării scrierii antice. Din contextul cultural fac parte natura scrisului silabic, convenţiile scrisului pictografic (de exemplu când silueta unei femei sau cea a unei roţi sunt reduse la nişte linii simple) şi uneltele limbajului flexibil. Tot parte a contextului natural este locaţia oraşelor şi porturilor.

De vreme ce manuscrisul cretan contine 87 de semne distincte, textul nu are cum să fie logografic, ceea ce ar însemna că fiecare semn reprezintă un lucru sau un concept, deoarece realitatea conţine mult mai multe obiecte şi idei decât 87. Sistemele logografice – precum cel chinezesc – conţin cel puţin o mie de semne şi pot avea până la zeci de mii. În mod contrar, sistemele alfabetice au între 20 şi 30 de semne. Acest lucru conduce spre un sistem silabic unde fiecare cuvânt este descompus în silabe, fiecare având un semn distinctiv. În ceea ce priveşte înţelesul acestor semne, unele prezintă o origine logografică şi reprezintă siluete reconoscibile de bărbaţi, femei, capete de cai, vase, suliţe sau roţi. Dar, deşi aceste asemănări ne oferă indicii ale înţelesului semnului, cum suna oare limba care era codată astfel?

Cercetătorii au căutat inflexiuni, sufixe care fac diferenţa între plural şi singular, prezent şi trecut, între genul feminin şi cel masculin. Ventris a căutat şi denumiri de localităţi despre care ştim sigur că erau cunoscute în antichitate – Knossos, locaţia palatului regal de pe insula Creta şi Amnisos, orasul-port. Oamenii de ştiinţă, în marea lor majoritate, au căzut de acord că Linear B nu putea fi o scriere din Grecia. Dar aşa cum Ventris a condus investigaţiile, improbabilul a devenit inevitabil. Linear B este de fapt o scriere silabică a unei culturi arhaice din Grecia.
Aşa stând lucrurile, nu este adevărat că orice persoană, pusă în faţa unui anumit semn într-un anumit context, poate să înţeleagă ce reprezintă acel semn. Este nevoie de cunoştinţe pentru a putea face acest lucru: cunoştinţe obişnuite pentru semne uzuale şi cunoştinte ieşite din comun pentru semne extraordinare. De aici înainte, cunoştinţa, împreună cu straturile native şi cele acumulate de-a lungul timpului, este al cincelea termen care produce informaţia: beneficiind de cunoaştere, o persoană este informată de un semn despre un anumit lucru într-un context anume. Există o simetrie armonioasă în această relaţie. În centru se află semnul, iar în jurul său se constituie relaţia ce oglindeşte simetria umanului şi realităţii, a cunoaşterii şi contextului, care a fost pentru prima oară descoperită de Aristotel prin celebra afirmaţie: “Sufletul este într-un fel totul”.