Teoria informaţiei

Primele prelungiri
Schematic, pot fi distinse două feluri de urmări pentru toate aceste lucrări din anii '20, în domeniul tehnic sau teoretic, chiar dacă cele două tipuri de dezvoltări sunt aici strâns legate. Din punct de vedere teoretic, o veritabilă teorie matematică a informaţiei se conturează încetul cu încetul, dar aceasta se sprijină în acelaşi timp şi pe evoluţia aparatelor de măsură şi a sistemelor de transmisie.

Dacă continuăm să răsfoim numerele din Bell System Technical Journal, vom găsi în 1939, după articolul lui Nyquist din 1924 şi cel al lui Hartley din 1928, un nou articol scris de Shanck şi Cory, la doisprezece ani după cel evocat mai sus. Acesta din urmă nu este scris împreună cu Nyquist, dar comportă totuşi numeroase referinţe la scrierile inginerului de origine suedeză. E vorba peste tot de a măsura transmisiile telegrafice şi, inspiraţi de ideile lui Nyquist, autorii studiază un nou tip de telescriptor automat. Putem nota că vitezele de transmisie sunt exprimate aici în cuvinte pe minut, în puncte pe secundă şi în baud-i. Nu pare să aibă o măsură unificată şi, mai degrabă cercetând noi tipuri de aparate decât dezvoltând lucrările lui Hartley şi Nyquist, autorii speră să poată îngloba cât de multe cazuri posibile, ceea ce le-ar putea permite să ajungă la o măsură-etalon a vitezei de transmisie, chiar dacă acest lucru nu constituie explicit obiectivul lor. De altfel, e de reţinut că ei se referă atât la surse americane, cât şi germane, pentru tot ceea ce vizează funcţionarea diferitelor sisteme telegrafice. Indiferent că e vorba de Nyquist sau de Küpfmüller, cu privire la relaţiile dintre banda de frecvenţe şi timpii de transmisie, găsim de asemenea primele consideraţii relative la stabilitatea amplificatorilor.

Articolul publicat de Küpfmüller în 1928, „Despre dinamica regulatorilor automaţi de amplificare”, conţine de pildă una dintre primele scheme generale de retroacţiune:

Küpfmüller [1928], p. 460 (text şi schemă)
„Dispozitivul de reglare comportă în general un «sistem de transmisie» M₁ şi un sitem de reglaj M₂. Sitemul de transmisie M₁ ilustrează relaţia dintre mărimea S₁ a unui sistem, care de-o manieră sau alta poate fi modificată în timp, şi mărimea S₂ a unui sistem de care depinde şi care poate fi menţinută constantă graţie dispozitivului de reglare. Dacă sistemul de reglaj M₂ n-ar exista, între mărimile S₁ şi S₂ s-ar stabili, în stare staţionară, o relaţie pe care o putem scrie sub forma următoare:
S₂ = A S₁,
unde A este «factorul de transmisie» al sistemului M₁. El poate depinde, la rândul său şi la modul general, de M₁.

Efectul sistemului de reglaj M₂ constă în alegerea factorului de transmisie A în funcţie de mărimea S₂ astfel încât o creştere a lui S₂ să cuzeze o diminuare a lui A şi invers”.

Mai mult, aşa cum arată Bissell, Nyquist şi Küpfmüller au propus amândoi în anii '20 şi '30 criterii permiţând statuarea stabilităţii buclelor de retroacţiuni, ceea ce de altfel a dat prilej unei controverse de prioritate între un coleg de-al lui Küpfmüller, Felix Strecker, şi Nyquist în lucrările publicate de ei la începutul anilor '30. Dacă teoria retrocontrolului nu intervine direct în elaborarea teoriei matematice a comunicaţiei, noi avem ocazia de a constata că ea participă într-o mare măsură la progresul acesteia. În fine, o teorie unificată a comenzii şi reglajului începe să vadă lumina zilei după lucrările teoretice şi tehnice ale lui Harold Black şi Hendrick Bode, publicate în 1935, respectiv în 1945, găsindu-şi expresia formalizată în înflorirea ciberneticii. Black avusese ideea de a amplifica un semnal cu ajutorul retroacţiunii negative, iar Bode dezvoltase teoria matematică corespondentă. Principiul unificării care a rezultat se bazează pe analogia dintre diferitele sisteme de reglare şi vom vedea că dacă – în a doua jumătate a anilor '40 – cibernetica reprezintă reuşita acestui demers în Statele Unite, încă din anul 1940 mai găsim o „teorie generală a reglajului” în Germania, odată cu sinteza propusă de Hermann Schmidt. De abia după apariţia acestui tip de sinteză, buclele de retroacţiune vor fi caracterizate prin transmiterea de informaţie pe care ele o permit. Astfel, un studiu mai aprofundat al acestor mecanisme un-şi are locul aici, dar va abordat în contextul naşterii teoriilor cibernetice sau analoage.

Întotdeauna, pe plan tehnic trebuie să ne aşteptăm că sistemul de modulaţie prin impulsuri codate (M.I.C., Pulse Code Modulation în engleză), pus la punct în 1938, se impune cu adevărat ca sistem de referinţă pentru ca o autentică teorie a informaţiei să poată vedea lumina zilei. Acest lucru se observă în detaliu analizând lucrările lui Shannon. Plecând de la definiţia lui Hartley, un cercetător din laboratorul federal de telecomunicaţii, A.G. Clavier, va defini de altfel un criteriu de eficienţă pentru transmisie, ceea ce demonstrează noul interes pe care-l stârneşte M.I.C.. Acest lucru se întâmplă după cel de-al doilea război mondial, la un moment în care publicaţia lui Hatley revine din nou în actualitate.

În fine, în 1945, această publicaţie din 1928 face obiectul unui editorial al revistei Electronics, pentru noile sale aplicaţii în televiziune. Cercetători precum Strecker în Germania (1935) sau Hartey însuşi într-un raport intern al Bell Labs din 1943, aveau să arate că era delicat de aplicat definiţiile date în 1928 la noi sisteme tehnice precum vocoder-ul (1935, cf. cap. 2) care permitea codarea vocii umane. În acest editorial formulele lui Hartley vizând raporturile dintre lărgimea benzii şi timpii necesari transmisiei unei cantităţi de informaţie iau titulatura de „lege a lui Hartley”, inginerul de la Bell Labs fiind de altfel decorat pentru acest motiv cu medalia de onoare a Institute of Radio Engineers în 1946. Totuşi, doi ani mai târziu, odată cu publicarea lucrărilor lui Shannon ce vor cunoaşte o răspândire considerabilă, „legea lui Hartley” este abandonată, la fel ca şi referinţele la lucrările lui Küpfmüller. Trebuie spus aici că Küpfmüller fusese numit în 1944, direct de către amiralul Dönitz, responsabilul echipei ştiinţifice însărcinată de a duce la bun sfârşit războiul submarin. Acesta este motivul pentru care Küpfmüller avea să fie arestat de forţele americane, din 1946 până în 1947, odată cu ocuparea Germaniei.

E dificil de a şti în ce măsură Hartley participă la teoria matematică născândă a comunicaţiei. Rolul său nu se restrânge, fără îndoială, doar la la lucrările publicate şi la rapoartele în domeniul telecomunicaţiilor. În ale sale Amintiri despre diversele origini ale ciberneticii – scriere ce-i fusese prezentată lui Hartley în 1929 – Warren McCulloch, unul dintre principalii promotori ai ciberneticii din anii '40 împreună cu Wiener, indică referitor la noţiunea de informaţie că această noţiune se afla definită de-o manieră interesantă de către C.S. Peirce: ca al treilea tip de cantitate, dincolo de opoziţia „subiect/predicat”, „antecedent/consecvent”. McCulloch scrie atunci, e adevărat că într-o manieră cu totul retrospectivă: „Aceasta era sâmburele definiţiei americane a informaţiei ca şi cantitate. Înflorirea se va face cu Teoria matematică a comunicaţiei a lui Shannon, în 1948”.

Faptul că Hatley cunoaşte scrierile lui Peirce despre informaţie contribuie fără îndoială la ceea ce într-unul din numeroasele rapoarte nepublicate găsim în 1939, cu puţine dezvoltări, la menţiunea „teoria măsurii cantitative a informaţiei”. În starea actuală a cunoştinţelor despre lucrările lui Hartley, e încă dificil să ne pronunţăm în mod definitiv asupra eventualei influenţe a lui Peirce. Când munca sa de inginer vizează în mod esenţial telecomunicaţiile, el pare conştient de posibilităţile de lărgire a propriei teorii.

Prin urmare, independent de cercetările lui Shannon, se poate constata că impactul lucrărilor lui Hartley a fost de fiecare dată recunoscut. De pildă, William Tuller (născut în 1918) va susţine o teză la M.I.T. în 1948, în care viitorul său articolul din 1949 este un rezumat. Acest articol, intitulat „Limitaţiile teoretice ale nivelului de transmisie a informaţiei” se situează în prelungirea directă a publicaţiei din 1928 a lui Hartley, pe care o caracterizează drept „strămoşul cel mai direct al prezentei comunicări”. Tuller, care reaşează lucrările lui Hartley lângă cele ale lui Nyquist, Küpfmüller şi Carson (pentru tratarea zgomotului), beneficiază în plus de o lectură atentă făcută scrierilor lui Wiener şi Gabor care, în 1946, publică în Marea Britanie o „teorie a comunicaţiei”.

În ceea ce priveşte raportul lui Hartley din 1939, să notăm că acesta este consacrat unei teorii generale a fizicii, chiar dacă Hartley pare a nu fi avut cunoştinţă de lucrările realizate în domeniul fizicii asupra noţiunii de informaţie, principala lui activitate în acest domeniu fiind de a căuta să promoveze fizica newtoniană acolo unde relativitatea se aplică

De-abia în anii '40 găsim articole de fizică în Bell System Technical Journal, în special odată cu lucrările lui K. Darrow care publică în 1942 un articol intitulat simplu “Entropie” unde încearcă să definească această mărime fizică plecând de la probabilităţi. Darow are, de altfel, un parcurs profesional analog cu cel al lui Hartley: începând cu Western Electric (1917-1925) şi continuând la Bell Labs. În publicaţia sa el scrie că regretă „barierele false dintre fizică şi chimie”, ele semănând cu vechile „frontiere europene depăşite (old-fashioned)”. Proiectul său este tipic pentru perioada de la începutul anilor '40, când structura cercetării ştiinţifice – intim legată de eforturile de război – face posibilă interdisciplinaritatea necesară soluţionării problemelor ştiinţifice. Darow scrie că scopul principal al articolului său este „de a aboli batierele atât cât este posibil”  între discipline şi de a preciza semnificaţia fizică a probabilităţilor, mai cu seamă în expresia entropiei pe care el ne-o dă pentru N molecule: S = -k N S ψ ln ψ.

Pentru a opri aici această analiză a diferitelor volume din Bell System Technical Journal, îl mai cităm pe S.O. Rice, intrat la Bell Labs în 1930, care publică în 1944 şi 1945 un articol referitor la „Analiza matematică a zgomotului aleator”. Rice se interesa la Bell Labs de diferitele tipuri de defecte de funcţionare a reţelelor telefonice. Zgomotul, care nu este practic tratat în scrierile lui Nyquist sau Hartley, apare aici considerat ca o variabilă aleatorie şi, din aceast motiv, articolul lui Rice e atât de apropiat ca demers de cel al lui Chandrasekhar, citat mai sus pentru fizică. Concepţia despre zgomot ca variabilă aleatoare este cea care, din faptul că zgomotul alterează mesajul emis, îi va conduce încetul cu încetul pe ingineri să trateze şi mesajul cu ajutorul formalismului probabilitţilor.

Mai constatăm aici doar că frontierele dintre fizică, statistică şi telecomunicaţii sunt îndeosebi formale, marcate mai degrabă de forma structurilor de cercetare şi de formaţia fiecărui cercetător, decât de veritabile închideri disciplinare. De-o manieră foarte schematică, observăm că în vreme ce sistemul de cercetare german apărea mai mult centrat pe individ şi axat îndeosebi pe aspectele tehnice ale cercetării, laboaratoere întregi din Statele Unite suscită, prin structurile lor, dezvoltarea de noi teorii. Diferenţele de formare şi experienţele profesionale fac din cazurile lui Küpfmüller şi Nyquist un exemplu semnificativ din acest punct de vedere.

Printre altele, ne aflăm în prezenţa a trei definiţii cantitative ale informaţiei. Fie ea în fizică, statistică sau telecomunicaţii, informaţia este o mărime care devine măsurabilă, dar rămâne non materială. Cercetările care acompaniază aceste definiţii au două tipuri de prelungiri, deopotrivă în interiorul matricii disciplinare şi pentru elaborarea teoriei matematice a comunicaţiei care se conturează în anii '40 în Statele Unite. Această teorie precede, aşa cum deja am văzut, o unificare nu numai a acestor trei definiţii, dar şi a altora sau a celorlalte dezvoltări contemporane ale lor. E vorba îndeosebi de teoria comenzii şi a reglajului care, împreună cu proiectul cibernetic, se vor integra în această mişcare de sinteză generală. Pentru a nu lăsa să se creadă că această unificare care marchează întreaga perioadă a anilor '40 ar fi putut rezulta din simplele evoluţii proprii diferitelor câmpuri ştiinţifice, trebuie menţionat că, cel puţin în Statele Unite, contextul celui de-al doilea război mondial suscită această unificare şi determină orientarea principalelor cercetări desfăşurate în acest sens.

― Albert Borgmann, Holding On to Reality. The Nature of Information at the Turn of the Millennium, University of Chicago Press, Chicago and London, 1999:

1. Introducere

(traducere si adaptare de Claudia Miclean după Albert Borgmann, Holding On to Reality. The Nature of Information at the Turn of the Millennium, University of Chicago Press, Chicago and London, 1999)

Informaţie vs. Realitate
Informaţia poate explica, transforma sau denatura realitatea. Atunci când o sănătate deficitară sau o defecţiune electrică te privează de informaţii, lumea se închide în jurul tău; devine întunecată şi nedreaptă. Fără informaţie despre realitate, fără rapoarte sau înregistrări, imposibilitatea experienţelor de orice fel ne va arunca imediat în mrejele ignoranţei şi uitării.

Pe lângă informaţia care dezvăluie ceea ce este departe în timp şi spaţiu, există informaţii care ne permit transformarea realităţii şi o fac mai bogată din punct de vedere material şi moral. După cum un raport este paradigma informaţiei despre realitate, tot astfel şi o reţetă este modelul informaţiei pentru realitate, instrucţiunile pentru prepararea pâinii, a vinului sau a supei franţuzeşti de ceapă. În mod similar, există planuri, partituri, şi constituţii, informaţii pentru ridicarea clădirilor, crearea muzicii şi organizarea societăţii.

Informaţia despre realitate îşi prezintă forma originară într-un cadru natural. O extindere a pietrişului fin este un semn că vă aflaţi în prejma unui râu. Pădurile de bumbac indică locul unde se află malul râului. O grămadă de rămurele într-un copac indică prezenţa egretelui. Prezenţa egretelor indică faptul că există păstrăvi în râu. În economia iniţială a semnelor un lucru indică un altul într-o ordine stabilită de referinţă şi prezenţă. Un banc de pietriş din depărtare te trimite la râu. Este un semn. Când ai ajuns la el şi ai început să păşeşti pe pietrele fine şi colorate, pietrişul a devenit prezent de drept. Este un lucru. La fel şi cu pomii, cuibul, păsările de pradă şi peştii.

Dacă semnele naturale rezultă din mediul lor şi dispar în el imediat, semnele convenţionale au o proeminenţă şi o stabilitate nenaturală. Pietrele care sunt strânse într-un morman indică un grad de concentrare şi un unghi de repaus care le diferenţiază de împrejurimi. Semnele convenţionale devin surse cu adevărat distincte de informaţii atunci când nu doar că ies în evidenţă în natură aşa cum fac mormanele de pietre, dar sunt detaşate de asemenea din mediul lor şi devin mobile aşa cum s-a întâmplat prima dată cu crestăturile de pe beţe şi cu pietricelele din buzunar, iar apoi cu simbolurile de lut din săculeţi, semnele de pe tăbliţele de lut, literele de pe papirus şi hărţile pe pergament. Semnele sunt total diferite de lucruri şi reprezintă originea unor lucruri cu totul noi. Acordurile sau înţelegerile au ajutat triburile să devină naţiuni, planurile au dus la ridicarea catedralelor, iar partiturile le-au dat posibilitate muzicienilor să interpreteze cantate.

Această imagine a unei lumi care este clară prin informaţia naturală şi prosperă prin informaţia culturală nu a fost nicicând mai mult decât o normă sau un vis. Este în mod cert de neidentificat în zilele noastre când cărăuşul paradigmatic al informaţiei nu este nici un lucru natural, nici un text cultural, ci un dispozitiv tehnologic, un şir de electroni care transmit unităţi de informaţie. În succesiunea de informaţii naturale, culturale şi tehnologice, fiecare tip care urmează sporeşte funcţia predecesoarei şi introduce o nouă funcţie. Informaţiile culturale, prin înregistrări, rapoarte, hărţi, şi tabele, dezvăluie realitatea într-un mod mult mai larg şi incisiv decât ar fi putut-o face vreodată semnele naturale. Dar semnele culturale de asemenea şi în mod caracteristic oferă informaţii pentru reorganizarea şi îmbogăţirea realităţii. În acelaşi mod, informaţiile tehnologice ridică atât explicarea, cât şi transformarea realităţii, la un alt nivel de luciditate şi putere. Dar introduc de asemenea şi un alt tip de informaţie. Informaţiei despre şi pentru realitate îi adaugă informaţia ca realitate. Paradigmele raportului şi reţetei sunt urmate de paradigma înregistrării. Informaţia tehnologică de pe un compact disc este atât de detaliată şi controlată încât ni se adresează efectiv ca realitate. Ceea ce provine din înregistrarea unei cantate de Bach pe un CD nu este un raport despre cantată şi nici o reţetă - partitura - pentru interpretarea cantatei, ci este ceea ce înţelegem în mod obişnuit prin muzică. Informaţia prin puterea tehnologiei se remarcă ca rival al realităţii.

Astăzi cele trei tipuri de informaţie se suprapun una peste alta într-un loc, se subminează una pe cealaltă în alt loc şi se înalţă şi se strâng în al treilea. Dar în mod cert informaţia tehnologică este cel mai proeminent strat de informaţie în peisajul cultural de astăzi, şi în mod crescând este mai mult o revărsare decât un strat, un potop care ameninţă să erodeze, suspende şi să-şi dizolve predecesorii.

Ca o consecinţă, lumea noastră abundă de informaţii. Te trezeşti cu ştirile de la radio, citeşti ziarul la micul-dejun, eşti absorbit de semne în drumul tău spre birou, te aşezi să porneşti computerul - care deschide într-adevăr ecluza de informaţii – te întorci acasă, porneşti televizorul şi laşi valurile de informaţie să se deruleze până când mergi în pat. În special sub forma publicităţii, informaţia, după cum a remarcat Brent Staples, "se extinde rapid pentru a umple spaţiul vandabil - care este, ca să-l denumim spaţiul gol." A profanat până şi zona sacră a Yankee Stadium-ului, diamantul baseball-ului. "Gândiţi-vă acum", spune Staples, "la o lume lipsită de linişte şi vid, unde fiecare suprafaţă ţipă şi fiecare linişte este umplută".

Vuietul de informaţii continuă să crească, alimentat de progresele enorme din tehnologia informaţiei. Atunci când cultura noastră îşi asumă rolul oficial de a pronunţa sumar efectul noii tehnologii a informaţiei, recită o formulă bine-uzată, spunându-ne că această tehnologie va îmbunătăţi "felul în care trăim, învăţăm şi muncim." Ocazional această restricţie premeditată produce afirmaţii şi mai pline de entuziasm, şi ni se spune că informaţia este ,,izvorul nesecat de mari bogăţii, aşa cum a fost şi pământul acum un secol". Va schimba "faţa peisajului naţional al publicităţii". Şi pentru a nu lăsa acest aspect nelămurit, s-a spus că transformarea informaţiei în viaţă artificială inteligentă "reprezintă Marea Lucrare a informaticianului, aşa cum construirea catedralei Notre Dame în L'Ile-de-France, a reprezentat Marea Lucrare a artizanului medieval".

Acest entuziasm reprezintă mult mai mult decât un capriciu al tocilarilor. Politicienii de extremă dreaptă şi cei de stânga care nu pot cădea de acord asupra vreunui aspect, sunt uniţi în fervoarea şi hotărârea lor de a avansa pe autostrada informaţiei, iar un Congres American - care în mod obişnuit amână acţiunile decisive sau aprobă proiecte de lege decisive la limită - pe data de 1 februarie 1996 a aprobat o reformă a telecomunicaţiilor de mare răsunet cu o majoritate mai mare de 90% în ambele camere.

Un asemenea entuziasm nu este fără motiv. Tehnologia informaţiei a produs deja o creştere enormă în ceea ce priveşte libertatea noastră de a selecta informaţia. Există sute de canale de televiziune din care putem alege, milioane de oameni cu care putem comunica, oceane de date pe care le putem obţine într-o secundă, realităţi virtuale pe care le putem explora şi de care ne putem bucura. Internetul în mod special a oferit oamenilor libertatea de a se elibera de constrângerile vârstei, sexului, rasei, timidităţii, singurătăţii şi să-şi creeze o viaţă liberă şi strălucitoare pe World Wide Web. Profesioniştii remarcă adesea cu bucurie că procesarea electronică a cuvintelor a redus sau eliminat complet bariera care se ridicase şi pe care mult prea des nu au reuşit s-o treacă pentru a-şi îndeplini sarcinile de scris. Teoretic, scriitorii pasionaţi şi cu spirit de aventură au sărbătorit căderea liniară şi ierarhică a cărţii austere şi ridicarea hipertextului multimedia flexibil şi asociativ.

Tehnologia informaţiei a devenit motorul economiei postmoderne. Economia modernă se afla în pericol de colaps datorită unui exces de bunuri produse în masă şi de otrăvire cronică, dacă nu fatală, datorită condiţiilor toxice pe care le crease în mediul înconjurător. Procesarea informaţiei a deschis noi portiţe şi dorinţe de a fi alimentaţi cu bunuri şi servicii sofisticate.A ajutat la monitorizare şi la curăţarea mediul şi la extinderea şi refolosirea resurselor. Informaţia în sine a devenit o resursă valoroasă şi un bun de consum care se găseşte cu uşurinţă pe pământul obosit.

Totuşi, cu toate aceste progrese, ne simţim uneori ca ucenici ai unui vrăjitor, incapabili să ne limităm puterile pe care le-am chemat şi de teamă să nu ne înecăm în potop le-am redus apoi. Şi la fel ca ucenicul, suntem incapabili să găsim cuvântul care ar putea restaura calmul şi ordinea, nefăcându-ne înţeleşi atunci când încercăm să ne controlăm situaţia. Cuvintele care se ivesc cel mai uşor pe buzele celor pregătiţi mereu să critice din cultura noastră, privesc justiţia socială. Va crea tehnologia informaţiei o nouă divizare între a avea şi a nu avea sau va spori vechea diviziune? Aceasta este cu siguranţă o întrebare justă. Dar tinde să ne îndepărteze de o întrebare mai profundă, şi anume: Revărsarea recentă şi iminentă de informaţie este bună pentru cineva, fie bogat sau sărac?

Procesarea cuvintelor noastre cu ajutorul computerelor şi apelând la surse cuprinzătoare de informaţii a transformat proza noastră într-una prolixă şi fără formă. Dar tehnologia informaţiei a dizolvat mai mult decât contururile scrisului nostru. Ne-a contaminat simţul identităţii cu dubii şi disperare. Există în trăsăturile mele palpabile aşa mult zgomot încât distorsionează adevăratul mesaj despre mine? Este eul meu eteric prin Internet adevăratul "Eu", fără accidente ale locului de care aparţin, clasei mele sociale, felului în care arăt? Sau este numai o versiune fragilă şi rătăcitoare a ceea ce de bine sau de rău sunt eu efectiv? Această nu înseamnă că amintitele versiuni virtuale ale eului sunt întotdeauna mai subtile. La anumite persoane deschiderea aceasta nenaturală a spaţiului electronic dă naştere la focuri de furtună de profanare şi ostilitate care ar fi de negândit la întâlnirile faţă-n faţă.

Informaţia inundă cu ambiguitate atât locul cât şi proprietatea. Umbre de îndoială şi de nemulţumire cad asupra lucrurilor care ţi-au fost de mare folos de atâţia zeci de ani atunci când săptămânal cataloage primite prin poştă te îndeamnă la alternative mai elegante şi mai convenabile. Vâltoarea zilnică a oraşelor şi spaţiile deschise de la ţară fac ca locul în care locuiţi să arate dărăpănat şi închis. Atât ţinutul mlăştinos în care locuieşti, cât şi identitatea prietenilor tăi devin confuze atunci când e-mail-urile frecvente fac ca o persoană îndepărtată şi necunoscută să pară mai apropiată şi mai atentă decât prietenul tău de vis-a-vis, sau atunci când un coleg de pe acelaşi etaj rămâne rece şi distant până când începe să se deschidă şi ţi se confesează prin e-mail.

Mai îndepărtatele posibilităţi de a ajunge la realitate şi jaloanele culturale care îi împrumutau coerenţă sunt măturate chiar de la bază de către tehnologie. Conţinutul Galeriei Naţionale din Londra a fost transformat în informaţii tehnologice şi depozitat pe un compact disc în aşa fel încât "acum pot să am întreaga Galerie Naţională la mine pe birou". Odată transformată digital, o piesă de altar poate foarte simplu să fie mutată de pe CD-ul Galeriei Naţionale în realitatea virtuală a bisericii din Upper Rhine Valley, unde s-a aflat cândva centrul de veneraţie. Dar biserica virtuală în sine este un obiect de circulaţie culturală liberă, la fel ca şi altarul. Tot ceea ce este atins de tehnologia informaţiei se detaşează de fundament şi reţine o relaţie cu originea care are aceeaşi importanţă ca şi legătura dintre diamantul Hope şi mina unde a fost descoperit.

Totuşi, din perspectivă globală, trebuie să pară foarte comod să ne îngrijorăm pentru astfel de probleme. Numai aproape un sfert din oamenii din această ţară şi 1% din populaţia mondială sunt suficient de bogaţi pentru a deţine un computer personal, pentru a avea acces la o reţea de computere şi trebuie să-şi facă probleme pentru filtrele de e-mail şi pentru confuziile de pe CD-uri. Totuşi, şi cei mai puţin bogaţi sau mai puţin educaţi din Statele Unite sunt invadaţi de informaţie. Televiziunea este sursa principală care le oferă informaţii până la saturaţie, atât ştiri, cât şi divertisment. Deşi sunt mult mai pasiv conectaţi la informaţie, conexiunea lor cu realitatea este transformată mai profund. Strălucirea nemaipomenită a televiziunii le anesteziază capacitatea de a confrunta şi îndura gravitatea şi presiunea realităţii. Informaţia este elementul de bogăţie tehnologică ce invadează cultura statelor sărace şi pre-moderne mult mai rapid şi mai uşor. Au apărut mai întâi aparatele radio cu tranzistori, apoi televizoarele, ultimele puţine la număr dar urmărite de mulţi. Dacă informaţia nu este mijlocul pentru o copleşitoare nouă cultură, este cel puţin primul pas de intrare care permite culturilor indigene să se strecoare şi să dispară.

De un mileniu, după naşterea lui Christos, aşa cum ne spune Apocalipsa Sfântului Ioan, diavolul a fost aruncat într-o fundătură "pentru a nu mai putea înşela naţiunile … Iar după se vor scurge cei o mie de ani, Satana va fi eliberat din închisoarea sa şi va ieşi să înşele naţiunile". Dar în final Satana este înfrânt, iar prorocul Apocalipsei vede "un nou cer şi un nou pământ". Toate acestea nu s-au întâmplat în anul 1000, nici în anul 2000, doar dacă W. B. Yeats are dreptate:
Că douăzeci de secole de somn de piatră

Au fost transformate în coşmar de-un leagăn

Şi unei fiare sălbatice i-a venit rândul în sfârşit

Şi merge gârbovit spre Bethleem pentru a se naşte?
Totuşi până acum cuvântul mileniu a păstrat atât sensul de reînnoire cât şi cel de criză. Criticii sociali şi teoreticienii informaţiei sunt au păreri împărţite dacă informaţia reprezintă diavolul sau O a Doua Şansă. Desigur, răspunsul nu este nici unul nici altul. Pentru a nu ne afunda în etichetări nesfârşite şi neconcludente, avem nevoie atât de o teorie şi de o etică a informaţiei - o teorie pentru a explica structura informaţiei şi o etică pentru a identifica partea morală a dezvoltării sale. Speranţa mea este că teoria va acorda claritate eticii, iar că etica va oferi teoriei o anumită putere şi că, odată ce am înţeles informaţia, vom vedea că o viaţă bună necesită o adaptare între cele trei tipuri de informaţie şi un echilibru între semne şi obiecte.