Terorismul

- Există un terorism internaţional ?

Un om politic al Republicii federale germane a gândit definirea terorismului care făcea ravagii în ţara sa în următorii termeni:

“Un nucleu dur de vreo treizeci de terorişti aflaţi sub incidenţa mandatelor internaţionale de arestare; aproximativ 400 de potenţiali complici în Republica federală germană, 5.000 de simpatizanţi gata să ofere la nevoie adăpost şi susţinere. Şi asta este tot.”
Totuşi, la funeraliile lui Gudrun Ensslin, Andreas Baader şi Ian Carl Raspe, drapele vietnameze fluturau printre drapelele negre ale anarhiei şi cele roşii ale marxism-leninismului, iar o telegramă de susţinere din partea Armatei republicii irlandeze a fost citită cu această ocazie.

La anunţul sinuciderii lor, adesea pus sub semnul întrebării de către o parte a presei, unde se vorbea, într-o manieră de-abia voalată, despre asasinat, nişte manifestanţi, deseori puţini la număr este adevărat, şi-au arătat simpatia faţă de teroriştii germani: în Olanda, în Franţa, în Turcia - la Izmir -, în Creta, şi în Sardinia, atacând autocarele turiştilor germani, ca la Paris, agenţiile, birourile sau magazinele germane, ca la Paris, Grenoble, Cagliari sau Brescia.

Teroriştii înşişi şi-au revendicat întotdeauna apartenenţa lor, cel puţin spirituală, la o revoluţie; certă, cel puţin pentru ei, din moment ce o plăteau cu viaţa.

Probabil că tentativa de a lega crimele lui Ravachol şi ale lui Emile Henry de un curent revoluţionar internaţional ar fi zadarnică, chiar dacă, la vremea respectivă, ziarele vorbeau cu plăcere despre un “complot al dinamitei”.

La prima vedere, terorismul apare ca o strategie, un mijloc de presiune a cărui unitate este constituită doar de repetarea aceloraşi atentate.

Pare deci preferabil să vorbim despre discontinuitate a terorismelor, a folosirii violenţei. Este o părere care va fi întărită probabil încă şi mai mult, aşa cum vom vedea mai departe, de similitudinea cu anumite crime de drept comun.

Putem face legătura între terorismul întrebuinţat de anumite grupări autonome, îndepărtate în spaţiu, terorismul micilor grupări despre care s-a putut spune că erau victimele unui climat de violenţă, terorismul palestinienilor şi numeroasele acte criminale izolate care pleacă de la un acelaşi model?

Prezenţa lui Kibaltchiche, mai cunoscut în Rusia bolşevică sub numele de Victor Serge, şi a misteriosului Jean Dubois în istoria Bandei lui Bonnot poate aduce un prim element de reflecţie, nu asupra terorismului în ansamblul său, ci asupra preluării sub control, a utilizării, cu scopuri politice îndepărtate, a criminalilor într-un moment precis al istoriei.

Fără îndoială, este posibil să afirmăm într-o primă etapă că ideile şi armele parcurg un drum lung, putând să treacă uneori prin mâinile traficanţilor internaţionali.

Pe 26 iunie 1972, 75 de grenade de tipul M 26 au fost furate de la baza americană de la Nisau, în Republica federală germană, de către membrii grupului Baader. Trei dintre aceste grenade au fost aruncate de către teroriştii japonezi în apropierea ambasadei Franţei la Haga, pe 13 septembrie 1974 - în ciuda acceptării tuturor condiţiilor lor de către guvernul francez; o alta a fost aruncată de către Carlos în mulţimea din centrul comercial Saint-Germain la Paris. Majoritatea grenadelor neutilizate a fost găsită într-unul din domiciliile lui Carlos la Londra.

Circulaţia acestor grenade materializează legătura dintre Armata roşie japoneză, grupul Baader şi cel al lui Carlos. Bombele plasate de către membrii grupului Boudia la Paris în august 1974 în faţa birourilor cotidianului L’Aurore, a săptămânalului Minute şi a unei reviste, L’Arche, erau de acelaşi model ca cele întrebuinţate de către teroriştii IRA în Irlanda. Şi oamenii circulă în acelaşi fel, trecând de la un grup la altul şi schimbând câmpul de acţiune. Cazul cel mai evident este cel al japonezilor care au asasinat cu sânge rece pelerinii portoricani pe aeroportul Lod. Ei fuseseră antrenaţi de către doi instructori palestinieni.

Şi franţuzoaice au fost prezente alături de palestinieni, ca Evelyne Barge care, după deturnarea deasupra oraşului Cairo a unui Jumbo-Jet al Pan Am, a participat la sabotarea rafinăriei Gulfoil la Rotterdam, sfârşind prin a fi arestată la Lod, pe 12 aprilie 1971, în momentul în care se ducea în Israel pentru a incendia mai multe hoteluri. Ea era însoţită de surorile Bradley sau Bardali, însărcinate cu aceeaşi misiune; în sfârşit Henriette Van der Meer care, pe 28 august 1971, acosta pe aeroportul din Roma o pasageră a companiei El-Al şi căreia îi cerea să-i ia o valiză, de fapt capcană, plină cu explozibil.

De altfel, pe 8 iunie 1970, Horst Mahler şi Hans Jurgen Backer, amândoi căutaţi de către poliţia din Berlinul de Vest în urma evadării lui Andreas Baader, îşi iau zborul spre Beirut, având asupra lor paşapoarte false, însoţiţi fiind de unul dintre complicii lor şi de trei femei tinere. De la Beirut, grupul a plecat în Iordania într-o tabără de antrenament a FPLP, ca şi alţii care vor primi aceeaşi instrucţie în Yemenul de Sud. Trebuie să amintim că Abou Daoud (cf. supra, pag. 69) fusese atins de cinci gloanţe, sâmbătă 1 august 1981, la Varşovia, în timp ce efectua una dintre misiunile sale regulate “pentru a întâlni, în mod special, responsabilii Companiei maritime a Liniilor oceanice poloneze”. El avea asupra sa un paşaport irakian pe numele Tarik Shakir Mahdi, în vârstă de 46 de ani, locuitor al Bagdadului.

În sfârşit, o valiză plină de explozibil - pentrită - este descoperită în februarie 1982 în maşina unei militante germane a “Celulelor revoluţionare”. Maşina aparţinea unui membru al Frontului de eliberare naţională din Corsica. Explozibilul este acelaşi care a fost folosit la motocicleta capcană lăsată pe 3 octombrie 1980 în faţa sinagogii de pe strada Copernic şi probabil este tot acelaşi folosit la bomba plasată, pe 29 martie 1982, în vagonul 18 al trenului rapid Paris-Toulouse unde ar fi putut lua loc primarul Parisului Jacques Chirac. Să adăugăm că pentrita este un explozibil militar ce poate fi procurat în Franţa.

Alte elemente vin să întărească această ipoteză a terorismului internaţional. Se pare că Libia şi Algeria ar fi ajuns la un acord privind ajutorul dat mişcărilor autonome din Europa occidentală, în special în Franţa. Libia ar finanţa programul, iar Algeria ar lua asupra sa realizarea tehnică a operaţiunii. Cinci grupuri şi-ar fi terminat deja antrenamentul într-o tabără de lângă Blida. Trei dintre ele ar urma să opereze în Bretania şi celelalte două în Ţara bascilor.

Un prim grup corsican ar fi încheiat de asemenea stagiul de pregătire la Benina lângă Benghazi. Armele ar fi fost livrate în Corsica - undeva la sud de Bastia - în cursul lunii februarie, cu ajutorul a două vase de pescuit.

Se pare că mişcările corsicane sunt cele care au primit ajutorul financiar cel mai important, permiţându-le astfel să-şi sporească în mod considerabil acţiunile. Libia evită totuşi să fie implicată direct în realizarea acestui program, în aşa fel încât să nu întâlnească obstacole în cumpărările sale de arme din Franţa.

Bascii şi bretonii pleacă din Franţa în Algeria prin Spania, corsicanii tranzitează prin Roma şi Tripoli (David Floyd, Arab aid rebels in France, Daily Telegraph, 26 martie 1977, Londra).

Această informaţie a fost reluată în esenţă de către cotidianul France-Soir în numărul său din 9-10 octombrie 1977, care mai adaugă precizări interesante.

Deja la câteva săptămâni după raidul împotriva OPEP-ului de la Viena, în decembrie 1975, David Martin, un ziarist englez corespondent în Africa pentru Observer, afirmă întreaga responsabilitate a Libiei, după o mărturie pe care el o consideră demnă de încredere.

În această perspectivă trebuie situată acţiunea anumitor asociaţii, cum ar fi Solidarite în Franţa, numită mai târziu Aide et Amitie, al cărei animator a fost Henri Curiel, fost conducător al Mişcării anticolonialiste franceze - MAF - care, o perioadă, a sprijinit activ Frontul algerian de Eliberare naţională - FLN -, în paralel cu Reţeaua Jeanson.

Într-adevăr, prin statutul său, Solidarite se prezintă ca “o asociaţie franceză care are drept scop ajutorarea luptelor de eliberare a popoarelor Lumii a Treia şi a popoarelor supuse unei dominaţii fasciste”.

În proiectul său de “Reguli de lucru”, Solidarite afirmă că “doar o asemenea asociaţie este capabilă:

- să acumuleze mijloacele de acţiune;

- să dobândească o experienţă crescândă în diferite domenii;

- să formeze militanţi capabili şi specialişti abili şi experimentaţi”.

În plus se precizează într-un proiect de “Platformă” că “Solidarite este o asociaţie franceză de militanţi care consideră ca pe o obligaţie ajutorarea concretă a luptelor de eliberare a popoarelor Lumii a Treia”. Se subliniază că “activităţile Solidarite nu reprezintă o participare directă la luptele de eliberare, ci un ajutor acordat celor care duc aceste lupte aşa cum o înţeleg ei. Această distincţie este capitală”.

Totul este să defineşti ceea ce responsabilii acestei asociaţii înţeleg prin “eliberarea popoarelor Lumii a Treia” şi prin “dominaţie fascistă”, ca şi de a şti cine este însărcinat cu definirea liniilor prioritare de acţiune, şi, mai suntem noi tentaţi să adăugăm, în numele cui? (Pentru elemente diferite dar complementare, cf. Georges Suffert, Le Point, nr. 196 din 21 iunie 1976.)

În urma apariţiei primei ediţii a acestei cărţi, i s-a reproşat autorului de al fi prezentat pe domnul Henri Curiel ca pe unul dintre animatorii terorismului internaţional dându-se ca singură referinţă articolul citat al lui Georges Suffert.

Pentru a permite cititorului o cât mai completă informare, semnalăm, într-un sens diferit sau contrar: