Terorismul

CAPITOLUL ÎNTÂI

ÎN CĂUTAREA UNUI MODEL


Regresie şi “revoluţie”
Istoricii au tendinţa, studiind terorismul, să nu urce dincolo de parantezele însângerate care au marcat Europa în cursul ultimelor trei secole. Totuşi, în altă parte, în afara Occidentului, trebuie să căutăm rădăcinile acestei identificări a omului cu moartea, omorându-şi semenii fără a invoca nevoia de apărare, doar pentru a-şi afirma puterea sau, ceea ce tot acolo ne duce, remodelarea lumii după visul pe care îl poartă în el.
În aproape toată Africa, încă până acum câţiva ani, oamenii-fiare marcau drumul încă prost cunoscut care duce, de la o formă de iniţiere deosebită şi fără îndoială de la un grad superior, la terorismul politic “modern” în concepţia şi în funcţia sa, dacă nu în forma sa.

Organizaţi în mici grupuri, la ordinile unui şef, ei se proslăveau pentru a îndeplini omoruri rituale, necesare de exemplu înmormântării unui rege, sau mai simplu pentru a “spăla” o răzbunare.

Două elemente precizează caracterul acestei forme de terorism:

- mai întâi personalitatea omului-fiară, care acceptă, prin simbolurile unei contra-iniţieri, să regreseze către stadiul de animalitate. În momentele alese de către conducător, după înghiţirea unei băuturi sacre, anonimatul cagulei sau al botului ascunde faţa omului, ocultându-i condiţia umană, aşa cum răgetul înlocuieşte limbajul articulat.

Prin ucidere repetată, iniţiatul se afirmă ca un stăpân al societăţii căreia îi transgresează interdicţiile, limitele cele mai extreme, stăpân al morţii căreia îi uzurpează rolul.

În istoria lor, societăţile oamenilor-fiară au fost tot atâtea forme ale unei reacţii de apărare ale unor civilizaţii mortificate de întâlnirea lor cu Occidentul. Reacţie în sensul propriu al termenului, acţiune care-şi ia un sprijin în trecut, în căutarea mărturisită a unei puteri magice necumoscute de învingători, dar venită din inima pădurii, din marile fiare a căror forţă îi anima pe strămoşi: o întoarcere în trecut, o “revoluţie”.

Oamenii-leoparzi, oamenii-pantere, oamenii-caimani au fost folosiţi de către şefii de triburi la vederea apariţiei unei noi lumi în care ei nu vor mai avea loc şi căreia nu îi vor mai fi stăpâni. Mai ales, ei simţeau cum le scapă o putere trecută la alte etnii favorabile Albilor, noilor notabili, noilor regi.