Terorismul

Capitolul II


ÎN CĂUTAREA UNEI DOCTRINE “A ACŢIUNII”

Este interesant - pentru o anumită concepţie a istoriei - să notăm că acest acelaşi secol XIX, cel al oamenilor faustieni şi a “antreprenorilor” după Saint-Simon, a văzut înmulţindu-se rapid în toată Europa societăţile secrete în care se întruneau aceiaşi conjuraţi; intelectuali convinşi că o conspiraţie, o Seară Mare poate schimba devenirea unei naţiuni prin simpla substituire a unui guvern cu un altul, în mod naiv convinşi că vor avea susţinerea Poporului, aşa cum ei şi-l imaginează, împodobit cu virtuţi charismatice de inocenţă şi virtute.

De altfel, Europa napoleoniană, Franţa cu cele 101 departamente au adus trezirea sentimentelor naţionaliste, în rândul elitelor, cu voinţa de a continua, în numele Poporului, lupta pierdută pe câmpurile de luptă. Astfel, războiul patriotic clandestin dus împotriva cotropitorului a născut războiul revoluţionar dus împotriva regimului instalat la putere - Revoluţia franceză rămânând modelul întotdeauna revendicat.

De aici apare această Charbonnerie, aceşti Cavaleri ai Libertăţii - atât de puţin şi atât de slab studiaţi - cu iluzia unei elite, considerându-se ca atare şi spunându-şi singura luminată, voind să se alăture Poporului, pentru a-l face să se elibereze - în ciuda inerţiei sale - de o putere considerată prea absolutistă, şi dorind să-l antreneze în aventura revoluţionară. Şi romantismul unui întreg tineret se află aici cu o dorinţă arzătoare de sacrificiu.

După atentatul lui Karakosov împotriva ţarului în 1866, revoluţionarii şi chiar şi liberalii fug din Rusia cu miile, refugiindu-se mai întâi în Elveţia (unde câţiva dintre ei trăiau în vile somptuoase întreţinuţi prin nu se ştie ce mecenate) înainte de a se împrăştia în Europa în voia simpatiilor pe care speră să le întâlnească, jucării poate ale unui plan de subversiune a Europei.

O întreagă elită a gândirii şi entuziasmului va da un nou curs celei ce ar fi putut rămâne o ceartă a utopiştilor socializanţi, a economiştilor autodidacţi şi a teologilor ateismului.

Bakounine a fost o verigă între aceşti călători şi aceşti exilaţi, iniţiindu-i în doctrine a căror existenţă nu o bănuiau şi în mod special în gândirea lui Proudhon.

Revoluţia, care pentru Marx nu este decât un mod de a grăbi desfăşurarea unui proces ineluctabil, capătă în gândirea acestor noi discipoli ai lui Proudhon, Weitling şi Marx, caracterul unei purificări necesare a societăţii. Ea reprezintă pentru ei această contradicţie creatoare a unei ordini noi despre care a vorbit Hegel în a sa Filosofia dreptului, toporul îndreptat spre rădăcina copacului condamnat ca să răsară noi mlădiţe. Dar în spiritul acestor tineri, se perpetuează nostalgia “vechilor credincioşi” care, în Rusia, doreau să reînnoade cu tradiţia unui creştinism cu adevărat ortodox, cu Biserica Martirilor şi cu spiritul Evangheliei.

Într-o scrisoare către Jules Michelet, Bakounine scria în 1862: “Rusia nu va fi niciodată un mediu adecvat... Ea nu va face revoluţie doar cu scopul de a-l debarca pe ţarul Nicolae.” Dar, pentru Bakounine, nu proletariatul zdrenţăros din oraşe, “marea canalie populară”, va putea face revoluţia, deoarece este un act pur rezervat celor puri, ţăranilor ruşi, “izvorul pur al tuturor revoluţiilor”. Cu toate acestea, atunci când pentru prima dată de la Gracchus Babeuf şi Buonarotti, el formulează liniile directoare ale unei acţiuni subversive - bazele terorismului revoluţionar - el preconizează dezlănţuirea celor mai rele pasiuni ale maselor, “pentru a merge în faţa revoluţiei” (Scrisorile din 8 decembrie 1848 către George Herwegh in Oeuvres et correspondances, vol. III, pag. 367).

La 13 aprilie 1869, Bakounine îi scria unuia dintre prietenii săi pentru a-i spune că a întâlnit “unul dintre aceşti tineri fanatici... credincioşi fără Dumnezeu, eroi fără fraze”: Serghei Ghenadevici Neciaev. Neciaev sosise la Geneva pe 4 martie 1869. El afirma într-o proclamaţie adresată “studenţilor Universităţii, ai Academiei şi ai Institutului de Tehnologie” că reuşise “graţie fericitei sale îndrăzneli să scape de zidurile fortăreţei Petru şi Pavel”... (Franco Venturi, op. cit., vol. I, pag. 633). O asemenea evadare, ca şi în rest multe altele, reprezintă o enigmă care deschide poate o perspectivă asupra raporturilor întotdeauna posibile dintre terorism şi provocarea poliţistă - cel puţin în Rusia ţaristă a acestui sfârşit de secol XIX.

În mod firesc, sosirea acestui tânăr de douăzeci şi unu de ani care trăise în mediul revoluţionar al oraşelor ruseşti şi care se considera trimis de o puternică societate secretă - fapt ce nu era adevărat - a fost considerată de către principalii membri ai emigraţiei ruseşti drept un semn de o importanţă excepţională.

Într-o primă etapă, Neciaev reia în esenţă o temă de acţiune lansată de către Ogarev cu zece ani mai devreme: “A merge spre popor”. Trebuiesc - spunea Ogarev - pregătiţi învăţători, predicatori ai ştiinţei pentru ţărani, dascăli care, călătorind dintr-un capăt în celălalt al Rusiei, vor putea răspândi cunoştinţele utile şi aplicate... În momentul dezordinilor şi a închiderii universităţilor, în toamna anului 1861, apelul “a merge spre popor” va deveni un cuvânt de ordine (cf. Franco Venturi, pag. 267-268). Neciaev preconizează, pentru a atinge acelaşi scop, abandonarea voluntară a cursurilor de către studenţi care trebuie să se consacre propagandei în rândul poporului: “Oh, studenţi ruşi, poliţia vă brutalizează”, apel reluat de către Bakounine într-un manifest adresat aceloraşi studenţi. “Fructul cel mai interesant al prieteniei care-l va lega o perioadă pe Bakounine de Neciaev va fi Catehismul revoluţionar imprimat ca un cod, şi cu caractere latine, pe care Neciaev îl va aduce în Rusia când se va întoarce la Moscova (Franco Venturi, pag. 635).

Cititorul descoperă în el un straniu ideal de asceză şi de renunţare, cel al predicatorilor de odinioară care se reclamau din spiritul Liber, revoluţionarul trebuind să se dedice în întregime sarcinii sale de distrugere.
“Dacă el continuă să trăiască pe această lume, aceasta este doar pentru a face tabula rasa. Revoluţionarul trebuie să dispreţuiască tot ce pleacă de la o doctrină, el trebuie să renunţe la orice ştiinţă, la orice cultură, la orice cunoaştere pe care o va abandona generaţiilor viitoare. El nu trebuie să aibă decât o singură ştiinţă, cea a distrugerii. Pentru a atinge acest scop şi doar acest scop, el va trebui să studieze mecanica, fizica, chimia şi chiar medicina, pentru a ajunge să distrugă cât mai mult posibil, pentru a dăuna ordinii existente.”
Am putea adăuga la această listă a discipolilor posedaţi de teroristul ideal sociologia şi psihologia. Căci pentru Neciaev păturile societăţii trebuiesc tratate într-o manieră diferită. Trebuie ca, într-o primă etapă, bogaţii să fie cruţaţi, deoarece bogăţia lor trebuie să alimenteze revoluţia. Pe urmă, ei vor fi aduşi la stadiul de sclavi ai proletariatului.

În viziunea lui, trebuiesc de asemenea eliminaţi cei care se pretind grupaţi în asociaţii revoluţionare. Nu se pune problema modificării instituţiilor lăsând neatinse bazele societăţii actuale. Dimpotrivă, toate eforturile trebuiesc depuse pentru a spori relele, durerile, necazurile ce apasă poporul pentru a-l aduce la capătul răbdării sale şi a-l împinge spre revoluţie, pentru a provoca insurecţia sa în masă.

Neciaev pare să aibă în vedere o revoluţie de tipul celei avortate în 1968, mai mult decât cea a revoluţiei agrare ruseşti, sau revoluţiile burgheze şi militare de tipul celor din Lumea a Treia.
“Prin acţiunea ce are o influenţă asupra publicului, noi înţelegem acte distructive pentru o persoană, o cauză, o condiţie sau o instituţie care stânjeneşte sau întârzie emanciparea poporului”.

Astfel de exemplu, după Neciaev, funcţionarul partizan al subversiunii care va duce la revoluţie trebuie să fie: în mod deliberat de o nedreptate gravă, dacă este magistrat, în aşa fel încât să ridice opinia publică împortiva ţarului; tracasant, dacă el este însărcinat să perceapă impozitul, în aşa fel încât să-i împingă la disperare pe micii burghezi timoraţi care atunci vor participa la acţiunea revoluţionară.

Neciaev denunţă societăţile secrete ale căror acţiuni sunt necunoscute publicului. Toate acestea, spune el, reprezintă în ochii noştri tot atâtea jocuri puerile, ridicole - intolerabile - fără influenţă.

În acelaşi timp, Neciaev subliniază importanţa acţiunii directe.

“În dispreţul vieţii noastre, trebuie să intrăm în viaţa însăşi a poporului, prin gesturi temerare, ba chiar lipsite de orice semnificaţie, car care vor ajunge să dea poporului încredere în el însuşi, să conştientizeze unitatea sa, să-i întărească coeziunea.”