Terorismul

Capitolul IV

ABORDARE PSIHOSOCIOLOGICĂ A TERORISMULUI

1. 
   - Primul bilanţ
   

Actele teroriste comise în Franţa şi recenzate de către diverse servicii se ridică la 480 de atentate cu explozive în anul 1976; 548 în 1977, dintre care 15 doar în săptămâna care a precedat Crăciunul; 605 atentate diferita în 1979, dintre care 21 ar fi de inspiraţie străină recunoscută, 107 revendicate de către organisme ale extremei stângi, 52 ale extremei drepte şi 446 ale unor “autonomişti”. De la 1 ianuarie la 30 septembrie numărul de atentate şi crime diverse este de 570. Terorismul internaţional ce operează pe teritoriul francez ar fi responsabil: în 1977 de un asasinat, de un atentat cu explozibil, un schimb de focuri; în 1978 de 4 asasinate, o luare de ostateci, un schimb de focuri, două atentate cu explozibil; în 1979 de 12 atentate dintre care 5 asasinate. Noi nu avem, în majoritatea cazurilor, decât “revendicările” criminalilor ce pretind că acţionează în numele unei oarecare “Armate roşii”: pentru aceasta este suficient un telefon anonim la redacţia unui cotidian sau la o agenţie de presă. În realitate, este dificil să atribui un atentat terorist unei ideologii sau alteia. Atentatul comis la Paris în 1981 la Hotelul Intercontinental a fost revendicat de către două organizaţii arabe până atunci necunoscute, dintre care “Frontul palestinian pentru Qatar”, probabil ca represalii împotriva vizitei la Paris a emirului Qatarului.

În acelaşi timp, actele de piraterie aeriană au înregistrat o uşoară scădere, de la 25 în 1977 la 15 în 1979.

În Italia, poliţia a fost depăşită de un lanţ neîntrerupt de violenţe. Terorismul recent, ce reia modelul vechiului banditism rural din secolul al XIX-lea, a devenit o pregătire pentru gherila urbană, la rândul său model al crimelor de drept comun.

Atentate, crime, răpiri se succedă în Italia cu o cadenţă crescândă din 1975. În 1979 puteau fi numărate 2.000 de atentate: 40 de victime au fost omorâte sau au decedat în urma rănilor şi 54 de răniţi.

Din 1976 în 1979, tot în Italia, din 6.639 de acte atribuite terorismului, 4.882 au contribuit la distrugerea de materiale şi instalaţii diverse; 1.508 dintre acestea au făcut victime: 108 personalităţi asasinate şi 141 de răniţi.

Pe 11 septembrie 1978, şeful Brigăzilor roşii, Corrado Alunni, în vârstă de 30 de ani, a fost arestat într-un apartament în care trăia sub o identitate de împrumut. Confundat, responsabilul asasinatului preşedintelui Aldo Moro şi-a confirmat adevărata identitate, adăugând: “Eu sunt un luptător comunist.”

Într-o a opta scrisoare secretă trimisă de Aldo Moro cu puţin înaintea asasinării sale, destinată unuia dintre prietenii săi, membru al Consiliului de Stat, fostul şef de stat italian visând la o coexistenţă paşnică, acuză Partidul comunist de a fi responsabil de moartea sa: “Primesc ca recompensă din partea comuniştilor, după lungul marş, condamnarea la moarte. Eu nu comentez.” Cotidianul Repubblica a văzut în această publicare: “o manevră obscură de destabilizare”...

Arme, documente găsite într-o ascunzătoare a Brigăzilor roşii în aprilie 1978 au dovedit anchetatorilor că Brigadisti au un suport operaţional eficace, o reţea întinsă de ascunzători, un important parc de maşini furate, posibilitatea de a fabrica atât paşapoarte false cât şi buletine de identitate false. Autorităţile responsabile estimează că Brigăzile roşii trebuie să aibă un efectiv de 700 până la 800 de membri activi în legătură cu alte grupuri ca Nucleele înarmate proletare (NAP) şi că pot conta pe ajutorul ocazional al aproximativ 10.000 de persoane marginale şi că pot beneficia de complicitatea pasivă a 40.000 de simpatizanţi în rândul tinerilor şomeri şi a studenţilor a căror ocupaţie universitară se rezumă doar la înscrierea anuală. Teroriştii italieni au o cunoaştere aprofundată a obiectivelor industriale, a strategiei întreprinderilor şi a problemelor relaţiilor de muncă. S-a mers până acolo încât unul dintre conducătorii sindicali cei mai cunoscuţi din Italia, Enzo Mattina, a estimat că mai mulţi dintre terorişti erau în mod sigur cadre sindicale; obiectivul lor fiind, în cazul Italiei, distrugerea industriei, deci a unui sector important al economiei. A ruina o ţară înseamnă să o pregăteşti să accepte orice: o formă de terorism la fel de eficace ca multe altele cu numeroase implicaţii morale şi cu decăderea oricărei demnităţi umane.

Acţiunea directă a cunoscut mai multe perioade, începând cu primele sale manifestări din 1979. Într-o a doua etapă, din vara anului 1984, acest grup s-a specializat într-un tip deosebit de atentate dirijate împotriva aparatului militar, industrial şi politic al lumii occidentale.

Fracţiunea Armatei roşii revoluţionare a afirmat de partea sa voinţa de a lupta “împotriva imperialismului american şi a NATO”. Se pare că ar fi avut loc un acord între cele două grupuri, la 15 ianuarie 1985, ce afirma deschiderea unei gherile vest-europene.

Pe 25 ianuarie 1985, Rene Audran, inginer general de înarmare şi director al afacerilor internaţionale în ministerul Armatelor este asasinat de către un grup franco-german, în faţa domiciliului său la La Celle-Saint-Cloud. Acţiunea directă revendică crima.

În februarie, Fracţiunea Armatei roşii revendică la rândul său asasinarea lui Ernest Zimmerman, capul industriei aeronautice vest-germane.

În Franţa, RFG, Belgia, Spania şi în Portugalia, Frontul unit atacă instalaţiile NATO şi industriile de armament.

Acţiunea directă revendică bombele puse la Institutul de Afaceri internaţionale, la Centrul de Cercetări şi de Construcţii navale, la Agenţia spaţială sau la Elf-Aquitaine. Fracţiunea Armatei roşii a comis atentate împotriva unui hangar al firmei Siemens, al unui centru de industriei NATO, a Centrului de informatică de la Reutlingen, a birourilor armatei americane de la Dusseldorf şi a unei conducte de petrol a NATO de lângă Giessen.

Alte atentate sunt comise de către Celulele comuniste luptătoare din Belgia.

După asasinarea lui Gerald Von Braumuehl, anchetatorii din Germania federală cred că vor fi comise atentate în Franţa, de către Acţiunea directă.

Pe 9 august 1985, Fracţiunea Armatei roşii şi Acţiunea directă revendică în comun un atentat cu o maşină capcană comis în ajun la o bază aeriană americană (2 morţi şi 20 de răniţi). Acest text comun redactat în germană constituie prima revendicare indisolubil legată de un atentat sau de o nouă manevră “strategică”. Într-adevăr, pe 15 ianuarie 1985, cele două grupuri teroriste anunţaseră într-o lungă scrisoare în franceză şi în germană o ofensivă de gherilă împotriva NATO şi a axei Paris - Bonn.

Un atentat cu bombă este comis, vineri 16 mai 1986 la ora 22.05, la sediul Interpolului în periferia pariziană, de către doi sau trei bărbaţi. Mişcarea Acţiunea directă a revendicat atentatul printr-un manifest, într-o franceză foarte aproximativă: “A lovi articulaţiile centrale care leagă astăzi strategia lor politică, economică şi militară şi în sânul cărora se găsesc incluse şi zărite antagonismele cele mai puternice ale contradicţiei proletariat / burghezie imperialistă... a concretiza saltul calitativ al ansamblului antagonismelor de masă şi a le dezvolta în sensul unei strategii revoluţionare globale.”

2.