The mad king the life and times of ludwig II of bavaria greg king regele nebun

în 1842, pe atunci ca print mostenitor, Maximilian se cãsãtorise cu nepoata regelui Friedrich Wilhelm al III-lea al Prusiei. Monarhul Ludwig I a scris cu bucurie despre sotia fiului sãu: „Este însãsi întruchiparea blândetii, foarte frumoasã si are ochi fermecãtori ... Am cãpãtat acum prin Mãrie o a doua fiicã adoptivã, scumpã si încântãtoare."1 Cuvintele suveranului corespundeau în-tr-adevãr realitãtii, întrucât Mãrie de Prusia era cum nu se poate mai frumoasã, cu pãrul negru ca pana corbului si ochi albastri, expresivi si pãtrunzãtori, desi nu reprezenta o alegere întru totul popularã si inspiratã pentru viitoarea reginã. Originea ei prusiana a stârnit resentimente în rândul bavarezilor xenofobi, care ar fi preferat o printesã aleasã din propria lor tarã. Nu numai cã bavarezii respingeau considerarea Prusiei drept stat german, dar viitoarea lor reginã era si o adeptã înfocatã a protestantismului, refuzând sã se converteascã la catolicism. De-a lungul anilor, însã, Mãrie a reusit sã intre în gratiile poporului de adoptiune si a câstigat afectiunea supusilor, asigurând regatului continuitatea dinastiei cu un mostenitor la tron, Ludwig, si cu un al doilea fiu, Otto Wilhelm

38

fâggele nebun

T uitp°ld Adalbert Waldemar, venit pe lume în 27 aprilie i «48, la mai putin de o lunã dupã urcarea pe tron a lui IVtaximilian al Il-lea.

Cu toate cã, pe mãsura scurgerii timpului, Maximilian nu avea sã se dovedeascã un tatã ideal, inima i se umpluse de mândrie la venirea pe lume a primului sãu bãiat. La patru zile dupã nasterea lui Ludwig, printul de coroanã i-a scris cumnatului sãu, printul Adalbert al Prusiei:

„Aceste rânduri îti vor aduce vestea fericitã cã Dumnezeu cel Atotputernic a blagoslovit-o pe iubita noastrã Mãrie cu un prunc viguros, chiar în ziua de nastere a tatãlui meu, care este realmente în culmea bucuriei ... Dure^ rile au început cam pe la patru dimineata, Mãrie m-a anuntat la ora sase si travaliul s-a sfârsit de-abia dupã miezul noptii, la douãsprezece si jumãtate, când micutul a vãzut pentru prima oarã lumina acestei lumi. Momentul în care copilul a slobozit întâiul orãcãit a fost de-a dreptul minunat. Prea buna Mãrie a uitat deodatã toate chinurile facerii ..."2

Primii câtiva ani din viata micului Ludwig au fost linistiti. Perspectiva sa timpurie asupra realitãtii înconjurãtoare se limita în linii mari la camerele regale ale copiilor, o anfiladã de încãperi modeste, situate la catul de sus al palatului. A fost crescut în preceptele spartane ale vârfurilor clasei privilegiate din epoca victorianã, potrivit cãrora copiii erau adeseori privati de cele mai mãrunte comoditãti si plãceri lumesti, din chiar traiul oricãrei rapturi de rând, în efortul de a clãdi caractere viguroase si de a evita rãsfãtul si îngãduinta fatã de slãbiciuni sau dorinte. Ludwig a trecut astfel direct din leagãn într-un pat cazon de campanie, cu pãturi aspre de lânã si perne Urnplute cu roshar. E adevãrat cã a avut totusi la înde-

mânã jucãrii frumoase: machete de castele, soldãtei de plumb si patine de lemn, dar, încã din fragedã pruncie, bãiatul a fost supus la bãi cu apã rece, chiar si la înfometare, conform unui program de educatie extenuant, impus de îndatoriri regesti care-i rãpeau mult din timpul liber, drastic limitat. Bucatele servite la mesele regale erau drãmuite cu cea mai mare economie, iar prima doicã a lui Ludwig, Lisei, recurgea adesea la sterpelirea alimentelor din bucãtãrie, destinate copilului flãmând aflat, culmea, sub oblãduirea ei.3

în vremea nasterii lui Ludwig, odraslele de vitã nobilã erau crescute separat de pãrintii lor, lãsate în seama dãdacelor si bonelor si vegheate cu afectiune de o serie de guvernante strãine; tatii-capete încoronate îsi asigurau fiii ne vârstnici si cu instructori militari, în cazul lui Ludwig, efectele acestei izolãri s-au accentuat prin faptul cã pãrintii aveau rang de monarhi. Cât copiii erau încã mici, regina Mãrie încerca sã-si rezerve o orã zilnic pentru a si-o petrece cu Ludwig si Otto; pe mãsurã însã ce ei se mãreau iar mama lor îsi asuma tot mai multe îndatoriri regesti, chiar si aceastã minimã duratã de timp era adesea sacrificatã. Singurele momente diurne împãrtãsite de Ludwig cu pãrintii lui surveneau la masa de prânz, ora ceaiului sau la cinã, însã chiar si aceste ocazii erau pur si simplu concesii rituale fãcute obligatiilor familiale. Bãietii erau adusi jos din camerele lor, îngrijit pieptãnati, bine spãlati si dichisit îmbrãcati cu cele mai bune straie, numai ca sã fie tinuti deoparte, stând în tãcere, retrasi într-un ungher, prezenta lor fiind în mod limpede mai mult una de decor decât afectivã.

Copilãria lui Ludwig a fost deseori lipsitã de prezenta pãrintilor, datori sã-si slujeascã poporul si patria în de-

40

nebun

propriilor vieti personale. Aceastã izolare s-a perpetuat de-a lungul vremii. Dat fiind cã ei însisi fuse-serã crescuti înainte tot atât de rigid cum îsi cresteau acum/ la rândul lor, copiii, nici Maximilian, nici Mãrie nu vedeau vreo nevoie de schimbare. A se abate de la traditia regalã ar fi însemnat recunoasterea propriilor esecuri. Pãrintii se simteau penibil de stângaci în compania odraslelor: Maximilian si Mãrie nu stiau absolut nimic despre preocupãrile lor si nu puteau nicicând întretine decât o conversatie superficialã cu ei. La rândul lor, Ludwig si Otto reactionau cu un acut sentiment de jenã si nici una dintre pãrti nu stia cum sã depãseascã tãcerea apãsãtoare ce se asternea de obicei dupã orice tentative de comunicare. Faptul cã vlãstarele le priveau cu mare afectiune si cãldurã sufleteascã pe doicile si slujnicele care umpleau încãperile, arãtându-se în schimb intimidati si stânjeniti în prezenta pãrintilor, era atât de dureros pentru rege si reginã, încât ei pur si simplu îi evitau pe bãieti. Incapabil sã înteleagã lipsa de dragoste a pãrintilor si simtindu-se neiubit si ignorat, Ludwig se retrãgea din ce în ce mai mult de cei din jur într-o lume a închipuirii.

Maximilian al II-lea nu era un tatã care sã se dedea la efuziuni sentimentale. Chiar de n-ar fi fost rege, cu obligatiile si restrictiile impuse de pozitia-i înaltã si care-i mgrãdeau timpul disponibil, este îndoielnic dacã înclinatia lui cãtre îndeletniciri intelectuale si cãtre o sobrietate rigidã 1-ar fi fãcut cu mult mai îndrãgit de fiii sãi nevârstnici. Ca si sotia lui, el îl prefera în mod vãdit pe ^tto, cu infailibilul sãu simt al datoriei, Maximilian se Credea obligat sã se poarte întru totul diferit cu fiul lui

ai mare, iar relatiile dintre ei erau totdeauna marcate
de un formalism rece, cel mult binevoitor, si de o vizibilã lipsã de afectiune. Tatãl n-a fost niciodatã în stare sã înteleagã predispozitia lui Ludwig spre cugetãri melancolice sau visurile lui romantice.

Maximilian si-a crescut fiul asa cum erau crescuti cei mai multi printi mostenitori europeni în secolul al XlX-lea. Se pare cã mai toti suveranii din Europa cãzuserã de acord cã trebuiau sã le vâre descendentilor în cap, cu metode extrem de severe, chiar cu bãtaia, întelegerea viitoarelor responsabilitãti. Nu era absolut nimic iesit din comun în preceptele puritane si-n sperantele exagerate ale monarhului bavarez. O comparatie a regelui Maximilian cu alti doi regesti pãrinti din aceeasi epocã, si anume împãratul Franz Joseph al Austriei si Albert, printul-consort britanic, ilustreazã cã primul nu era nici mai mult nici mai putin vinovat decât orice alt semen în postura lui. Toti cei trei tati marcanti din perioada victorianã au trasat obligatii nerationale si au nutrit nãdejdi excesiv de mari pentru progeniturile lor si în special pentru mostenitorii tronului. Printul de coroanã Ludwig, laolaltã cu contemporanii lui, printul mostenitor Rudolf al Austriei si Albert Edward, print de Wales, trebuiau sã fie superiori oricui altcuiva, cu idealurile mai nobile, cu o mai mare ascutime a mintii si cu mai multã demnitate decât ceilalti copii, în scopul de a sluji drept pilde morale pentru viitorii lor supusi. Fatalmente, asemenea sperante erau zãdãrnicite si spulberate. Când fiii au esuat în a îndreptãti principiile riguroase ale tatilor, nereusita lor a fost luatã drept îndãrãtnicie si rãzvrãtire. Printul mostenitor Rudolf a rupt efectiv relatiile cu pãrintele sãu, împãratul Franz Joseph si chiar a complotat împotriva lui cu inamicii politici; printul de Wales a reactionat la

'e nebun

asprimea tatãlui, devenind contrariul a ceea ce se astepta de la el. Rudolf s-a revoltat prin implicãrile sale în politicã, iar Albert Edward prin numeroasele-i aventuri amoroase si prin viata personalã discutabilã.

în cazul lui Ludwig, propriile lui esecuri erau întâmpinate cu frecvente bãtãi si, pe mãsurã ce crestea, cu reprosuri si dojeni din partea tatãlui, exagerat militãros, pedant si lipsit de simtul umorului. Maximilian nu depunea nici cel mai mic efort pentru a-i îngloba si pe copii în viata lui si se simtea atât de stingher în prezenta fiului mai mare încât îl evita dinadins pe Ludwig. Relatiile dintre ei erau marcate de emfazã si încordare, fãrã nici un pic de afectiune fireascã. Unul dintre ministrii din guvernul regelui a relatat ulterior:

„Suveranul vizita doar arareori încãperile unde cresteau copiii sãi; când totusi trecea pe acolo, le întindea mâna în semn de salut si pleca apoi cât mai repede posibil. Era nevoie de strãduinte îndelungate si asidue pentru a-1 convinge pe rege sã-si ia fiul mai vârstnic cu el în plimbarea de dimineatã, între orele nouã si zece, prin grãdina în stil englezesc. Dar chiar asa, acest lucru s-a întâmplat numai de câteva ori."4

Din nefericire pentru Ludwig, nici raporturile cu mama sa nu erau mai bune. Regina Mãrie, fãrã sã manifeste, în general vorbind, nici un pic de curiozitate intelectuala, era complet detasatã sufleteste de afinitãtile fiului ei mai mare. Secretarul particular al regelui Maximilian, Prânz von Pfistermeister, a notat mai târziu cã „regina nu avea habar cum sã-si apropie bãietii. Se oprea doar în treacãt în camerele lor si chiar si atunci nu stia sã-i trateze cum ar fi trebuit sã fie tratati niste copii. La rân-uu-le, nici fiii nu stiau cum sã se poarte cu mama lor."5

43
Spre deosebire de feciorul ei mai vârstnic, Mãrie gãsea plãcere în distractii neînsemnate: broderii de gherghef, plimbãri pe jos, bârfe si grãdinãrit. Pe câtã vreme, Ludwig devenise cititor pasionat din chiar momentul deprinderii cititului, regina recunostea cu un soi de mândrie: „Nu citesc niciodatã vreo carte si nu pricep cum de poate cineva citi fãrã încetare."6 în cele din urmã, relatiile lor s-au rãcit atât de mult în anii adolescentei lui Ludwig, încât, dupã urcarea pe tron, el s-a referit o datã la pro-pria-i mamã, numind-o cu ironie acidã „vãduva predecesorului meu"7.

Lipsit de cãldura pãrinteascã normalã si de afectiunea dupã care tânjea într-atât, Ludwig a cãutat din ce în ce mai mult sprijin sufletesc la guvernanta lui, Frãulein Sibylle von Meilhaus, pentru a gãsi râvnita mângâiere si tihnã. Femeie inimoasã si plinã de îngãduintã, ea îl întelegea pe bãiatul sfios, rezervat si melancolic, iar el, la rândul lui, se putea bizui întru totul pe sinceritatea si atasamentul ei. Una din primele poezii, scrise de Ludwig la îndemnul preceptorului de religie, nu era dedicatã pãrintilor, ci, dimpotrivã, guvernantei sale: „Scumpã Meilhaus, N-am a-ti dãrui mai mult Decât, nepretuitã Meilhaus, Ca zilele sã-ti împletesti neîntinat în fericita si bogata sãrbãtoare-a vietii Deci neavând acum altã urare mai de pret Primeste-n dar recunostinta mea adâncã De dragoste mi-e plinã pentru tine inima Nãdãjduind fierbinte în a ta iubire."8 Dar în afarã de faptul cã i-a oferit copilului dat în grijã afectiunea doritã de el cu atâta ardoare, Frãulein von

44

nebun'

]vleilhaus a mai contribuit din nesãbuintã la hotãrâtoarea lui mostenire spiritualã prin inculcarea inoportunã a douã dintre motourile care aveau sã fie întâlnite cu regularitate în scrisorile si-n însemnãrile sale de mai târziu: L'etat c'est moi!*, celebra laudã de sine a regelui Ludovic al XlV-lea al Frantei care rezumã principiul monarhiei absolute si „Car tel est Notre bon plaisir!"**. Frãulein von Meilhaus evoca spectrul lui Ludovic al XlV-lea drept exemplu de regalitate, responsabilitate si putere supremã. Totusi, amintita alegere s-a dovedit a fi nefericitã; curând, lui Ludwig i s-au întipãrit în inimã aceste cuvinte profetice, gãsind în ele o modalitate de a-si exprima conceptia despre înalta sa pozitie viitoare.

în 1845, Frãulein von Meilhaus s-a logodit cu baronul M. Leonrod si si-a pãrãsit slujba de la curtea Wittelsba-chilor; plecarea ei a lãsat un gol imens în viata bãiatului de nouã ani. Ea fusese singura fãpturã care-1 întelesese si-i dãruise lui Ludwig dragostea si compasiunea jinduite cu înflãcãrare. Dupã plecarea ei, el a devenit si mai introvertit, gãsindu-si consolarea doar în propria-i mostenire viitoare si-n visurile sale tainice. Pânã la moartea lui Meilhaus, survenitã în 1881, Ludwig avea sã corespondeze în mod frecvent cu „mult iubita" lui fostã guvernantã, destãinuindu-i nãdejdile si temerile într-un mod refuzat membrilor familiei sale.

Ludwig era un copil singuratic. Chemarea si aspiratia cãtre solitudine se armonizau cu firea sa. Desi numai trei ani îl despãrteau de Otto, prãpastia dintre cei doi

//Statul sunt eu!"

//Cãci aceasta este vointa Noastrã!" (Ib. Fr.)

45
frati era imensã, încã din copilãrie, n-au fost prea apropiati si între ei aceastã distantã s-a tot mãrit: regina Mãrie îl învesmânta de obicei pe Ludwig în albastru închis, pe când Otto era sortit sã poarte culoarea rosie, mai egalitarã, neîngãduindu-se decât arareori exceptii de la aceastã strictã regulã a etichetei.9 Cei doi bãieti se deosebeau întru totul din punct de vedere al temperamentului: datoritã firii lui contemplative si melancolice, Ludwig contrasta puternic cu simplul si afectuosul Otto. în calitate de print mostenitor, Ludwig era crescut dupã principii severe, în vreme ce Otto, rãsfãtat de pãrintii care-i satisfãceau toate toanele, nu îndura niciodatã mustruluielile si presiunile suportate cu resemnare de fratele mai mare. Chiar de mic copil, Ludwig si-a dat dureros de limpede seama cã pãrintii îl favorizau pe Otto: „Otto este un bãiat cuminte si eu voi fi la fel", i-a scris el odatã, plin de mâhnire, mamei lui.10 Dar indiferent cât se strãduia, oricât de frumos se purta, indiferent cât de emotionante erau scrisorile lui imploratoare, Ludwig nu reusea sã câstige bunãvointa si afectiunea pãrinteascã dupã care tânjea cu disperare.

Diferentele fortate în ce priveste situatia lor au tensionat relatiile dintre cei doi frati. Pe Otto, Ludwig nu-1 lãsa niciodatã sã uite cã el avea sã fie rege într-o bunã zi si profita la maximum de orice prilej pentru a-si revendica ascendentul moral asupra mezinului. Odatã, Ludwig 1-a legat fedeles pe Otto si 1-a amenintat cu decapitarea înainte ca vreun slujitor sã-i sarã în ajutor, în altã împrejurare, Otto i-a arãtat lui Ludwig un bulgãre de zãpadã fãcut de el, iar fratele lui mai mare i 1-a luat iute din mânã. Cu ochii scãldati în lacrimi, Otto a apelat la un îngrijitor care i-a cerut lui Ludwig sã-i înapoieze

46

nebun

fratelui bulgãrele de zãpadã. Dar Ludwig a refuzat cu încãpãtânare: „Poftim? De ce nu-i pot lua bulgãrele de zãpadã? Pentru ce sunt print mostenitor?"11 Pe când familia regalã îsi stabilise resedinta pe durata sezonului estival la palatul de varã din Berchtesgarten, unul dintre servitorii casei a apãrut tocmai la timp ca sã-1 vadã pe Ludwig stând aplecat peste fratele sãu, dupã ce-1 legase strâns de mâini si de picioare si-i astupase gura cu un cãlus. Atunci când slujitorul a intervenit, Ludwig a protestat cu tãrie, cuprins de indignare: „Nu e treaba ta! Ãsta-i vasalul meu si a cutezat sã se împotriveascã vointei mele! Trebuie executat!" Servitorul 1-a salvat în timp util pe Otto, iar Ludwig a primit o bãtaie zdravãnã de la tatãl sãu. Aceastã pedeapsã corporalã a întunecat pentru totdeauna amintirile lui Ludwig legate de Berchtesgarten: orãselul alpin avea sã-i aminteascã vesnic de aceastã experientã umilitoare.12

în pofida unor astfel de exteriorizãri arogante, Ludwig era un copil timid, impresionabil si emotiv. Prefera sã se joace singur, iar jucãriile lui favorite erau piesele de lemn, în forme geometrice, pentru simulat constructii. Arhitectura îl fascina. De Crãciun, în 1852, când avea sapte ani, fostul rege Ludwig I i-a dãruit tizului sãu o machetã a celebrului Siegestor, Arcul de Triumf munchenez. «Ii place nespus sã construiascã", relata cu mândrie bunicul lui. „Am rãmas destul de surprins sã vãd constructii splendide, de bun gust, dovedind simt al frumosului, fãcute de mâna lui."13

In afarã de arhitecturã, regina Mãrie a remarcat fascinatia fiului ei mai mare pentru ceremonialul solemn si riturile grandioase ale Bisericii Catolice. Ludwig astepta Cu înflãcãrare vremea carnavalului, cu pantomime, cor-

47
tegii alegorice si jocuri distractive, sãrbãtoare traditionalã care preceda postul Pastilor, când întreaga familie regalã asista la magnifica missa solemnis cântatã în timpul liturghiilor oficiate la Frauenkirche si Theatinerkirche din Mxinchen. învesmântat în haine cãlugãresti, Ludwig obisnuia sã se furiseze în capelele private ale palatelor, zgâindu-se cu orele la altarele în stil rococo, cu volute placate în foite de aur, cu cartuse ornamentale aurii si heruvimi dedesubtul plafoanelor pictate în fresce.14 Iubea la nebunie tocmai ambianta teatralã, fastuoasã si solemnã a bisericii, solitudinea ce-1 învãluia în mijlocul podoabelor si odoarelor sfinte, splendoarea fãrã seamãn a spectacolului anterielor împodobite ale preotilor, corurile ascunse vederii si vraja lumânãrilor votive, pâlpâitoare, ca si a mirosului puternic si aromat de tãmâie.

Din ce în ce mai des, Ludwig se refugia în aceastã lume a himerelor si a plãsmuirii, cufundându-se ore întregi în lectura cãrtilor din care descoperea strãlucirea curtii de la Versailles a lui Ludovic al XlV-lea, mãretia vechilor legende si epopei teutonice si a vremurilor de mult uitate ale cavalerismului si ale onoarei cavaleresti. Cu cât citea mai mult, cu atât mai intens îl încercau dezgustul si nemultumirea fatã de mediul care-1 înconjura: detesta secolul al XlX-lea, cu stilul prozaic de viatã, platitudini si distractii burgheze. Pentru a evada din realitatea ce-i insufla repulsie, rãtãcea de colo pânã colo prin palatele tatãlui sãu, dând frâu slobod imaginatiei, sã se inspire din ambianta acelor încãperi si afundându-se în lumea de odinioarã a puterii absolute. Decoratiunile interioare extrem de încãrcate, executate de Cuvillies si Zimmermann la Residenz îl captivau cu motivele ornamentale poleite în aur, mãtãsurile, brocarturile, pardoselile cu mozaic si

48

nebun

andelabrele de cristal; putea retrãi aici epoca de glorie lui Ludovic al XTV-lea si a dispãrutei curti de la Versailles. Totusi/ mai mult decât orice, Ludwig era înrâurit de o anfiladã de încãperi, cunoscute sub numele de „Nibe-lungen Appartements*. însirate de-a lungul primului etaj al asa-numitei aripi Konigsbau a palatului regal, aceste camere cu pereti stucati, imitând marmura, erau împodobite cu imense picturi murale, inspirate din saga zeilor teutoni si executate de Julius Schnorr von Carolsfeld. Astfel a luat Ludwig cunostintã de personajele din vechile legende si poeme epice germane, ca de pildã Wotan si Siegfried, Briinnhilda si Sieglinda, de lumea miticã a Nibelungilor, pe care Richard Wagner avea s-o reînvie în dramele sale muzicale.

Mai presus de orice alt loc, Ludwig îndrãgea castelul Hohenschwangau, situat la poalele Alpilor bavarezi, cãtre nord, doar la câteva mile depãrtare de granita austriacã, lângã orasul Fiissen. Castelul avusese o semnificatie specialã în cultura vechilor teutoni, întemeietori i-au fost aprigii si semetii cavaleri de la Schwangau, care i-au înãltat zidurile crenelate în veacul al Xl-lea; cetatea medievalã a cucerit-o mai târziu Hiltebold, cruciat si membru al legendarului grup de minnesingeri, iar împãratul Friedrich I Barbarossa avea sã poposeascã acolo împreunã cu suita în timpul primei sale cãlãtorii spre Roma. Dar cea mai strâns legatã de castelul Hohenschwangau era figura miticã a lui Lohengrin, Cavalerul Lebedei. Potrivit legendei, de pe aceste creneluri pornise tânãrul cavaler, coborând pe Rin, cu luntrea trasã de o lebãdã, în

Apartamentele Nibelungilor

49
cãutarea „Sfântului Graal"* si pentru a o salva pe Elsa de Brabant. însãsi denumirea castelului, Hohenschwangau, grãieste despre acest mit, însemnând în traducere liberã „tinutul de Sus al Lebedei".

Ordinul cavalerilor de Schwangau s-a stins în secolul al XVI-lea, iar castelul lor, rãmas apoi de izbeliste, a cãzut în ruinã, în timpul rãzboaielor napoleoniene, fortãreata a suferit noi si multe stricãciuni: în 1800 si 1809, Napoleon însusi a asediat castelul în cursul campaniei fulgerãtoare împotriva Austriei. Pânã când printul mostenitor Maximilian a descoperit castelul medieval în 1832, acesta nu mai era decât o ruinã romanticã, nãpãditã de iederã si trandafiri sãlbatici. Impresionat de starea jalnicã a constructiei, Maximilian a început imediat restaurarea zidurilor si a crenelurilor nãruite. Rezultatul a fost o bijuterie a artei gotice retrezite la viatã, cuprinse între douã ambrazuri si foisoare sustinute de coloane.

Castelul Hohenschwangau încununa un colt de stâncã ce domina câmpia Fiissen, zidurile de culoare ocru si acoperisul de tigle rosii scânteind pe fundalul povârnisurilor învesmântate în brazi si pini întunecati ale piscurilor învecinate. Terase largi, desãvârsite cu fântâni tâsnitoare si straturi de trandafiri, rânduite în trepte, înconjurau zidurile castelului; sub crestele crenelurilor se întindeau lacurile gemene Alpsee si Schwansee, apele

* Graal (în legendele mistice ale Evului Mediu) - vas pretios, înzestrat cu virtuti supranaturale, în care losif din Arimateea ar fi strâns sângele divin din rãnile lui lisus, dupã coborârea acestuia de pe cruce. Motivul Graalului a fost reluat de Wagner în „Lohengrin" si „Parsifal"

nebun

lor limpezi ca semnul cerului reflectând curbura des-hisã de Alpi pe linia orizontului. De la malurile lacului Alpsee, unde luase nastere un mic sat pentru gãzduirea celor legati de curtea bavarezã, un drum abrupt de acces gerpuia urcând panta muntelui si cotind pe sub o poartã masivã, în formã de arc, împodobitã cu semnele heraldice ale familiei Wittelsbach, pentru a da apoi pe culme într-un scuar pietruit, chiar în fata castelului.

Cetãtuia Hohenschwangau nu era nici mare, nici luxoasã. Apartamentele principale, grupate la caturile al doilea si al treilea, erau încãperi relativ modeste, constructia nereprezentând nici pe departe o resedintã regalã, ci mai degrabã o casã boiereascã de tarã. Efectul sumbru al camerelor cu tavane joase era atenuat de ferestrele înalte si de usile cu nenumãrate ochiuri de geam prin care lumina se revãrsa înãuntru. Scãri se rãsuceau în spiralã pânã-n turnuri, iar razele soarelui se filtrau prin mozaicurile de sticlã coloratã a vitraliilor, aruncând mãnunchiuri de curcubee pe palierele de piatrã. Maximilian le comandase artistilor Dominick Quaglio si Moritz von Schwind sã-i decoreze interioarele castelului de curând restaurat cu picturi murale evocând trecutul legendar al cetãtuii si figurile eroice ale lui Parsifal si Lohengrin. Peretii asa-numitei Schwanrittersaal, Sala Cavalerilor Lebedei, care slujea drept sufragerie, erau acoperiti cu picturi murale înfãtisând povestea lui Lohengrin. Dar rnai existau si alte aluzii mitice la Hohenschwangau. Ludwig se arãta fascinat de dormitorul tatãlui sãu, o încãpere deosebit de romanticã, predispunând la visare si care i-a influentat foarte mult dispozitia sufleteascã pen-tru exotism. Camera era împodobitã cu picturi murale reprezentând grãdina fermecatã a imaginarei Armida si

51
seducerea acesteia de cãtre Rinaldo, deveniti eroi ai epo-peei romantice „Rinaldo" a marelui poet italian din secolul al XVI-lea Torquato Tasso.15

Ludwig adora sã iasã la aer curat, pentru a explora si cutreiera muntii si pãdurile, si profita la maximum de vacantele petrecute în timpul verii la Hohenschwangau. El si Otto înotau deseori în Alpsee, chiar sub meterezele castelului, si cãlãreau pe câmpurile asternute pânã la Forggensee ori urcau pe cãrãrile alpine, fãcând picnicuri în dumbrãvi împreunã cu guvernanta si instructorul lor militar. De fapt, întregii familii regale îi plãcea nespus sã colinde prin împrejurimi. Regina Mãrie arãta un interes viu pentru aceste ascensiuni pe coastele pieptise si contribuia personal la întocmirea traseului pe potecile si cãrãruile care serpuiau pânã în vârful muntilor din preajma castelului. Suverana purta totdeauna un costum bizar, confectionat dupã un model creat de ea însãsi: o crinolinã largã, lungã pânã la genunchi, îmbrãcatã peste o pereche de pantaloni bãrbãtesti, meniti a-i înlesni mersul la urcus, si o pãlãrie asortatã. Maximilian însusi avea o înfãtisare plãcutã vederii, învesmântat în straie verzui tiroleze, cu ciorapi lungi, neapãrat de aceeasi culoare cu a beretei, pe când cei doi fii erau îmbrãcati dupã portul tãranilor bavarezi.16 Desi însotitã de o doamnã de onoare si de câtiva servitori, regina Mãrie se îngrijea personal de cele mai neînsemnate amãnunte, despachetând cosurile cu merinde pentru picnic, perpelind carnea pe jar, ducând tipsiile cu ciozvârte fripte de cãprioarã, cu cartofi copti în spuzã si cu pâine, dupã aceea stând aplecatã peste un pârâias de munte si spãlând vasele murdare.