The passions of the mind

"ŞI NU FERICI PE NIMENI" *
*„... până ce omul acela

N-a trecut de pragul vieţii, fără a pătimi vreun rău!" – ultimele versuri din tragedia Oedip, de Sophocle

Luna noiembrie îi întâmpină pe vienezi cu o furtună neaşteptată. În sufrageria familiei Freud, cei patru prieteni stăteau comod, învăluiţi în căldura plăcută revărsată de focul ce ardea în soba mare, de ceramică verde. Masa de mahon a Marthei avea mai mult loc aici decât în Sühnhaus. Cele opt scaune netapiţate nu mai stăteau înghesuite unul în altul. Martha adăugase, pe lângă bufet şi vitrina pentru porţelanuri şi pahare, un scrin în stilul Renaşterii italiene, incrustat cu fildeş şi sidef, deasupra căruia atârnase o reproducere a gravurii lui Albrecht Dürer, Sf. Hieronimus.

O altă „Marie", tot din Cehia, pregătise meniul preferat de familia Breuer, care începea cu o supă fierbinte de vită. Josef chelise complet, mai avea numai câteva smocuri cărunte la ceafă, însă, spre deosebire de vienezii care îşi lăsau bărbile să crească mai lungi atunci când le cădea părul de pe cap, el şi-o tunsese şi mai scurt.

— În ziua în care am împlinit cincizeci de ani, anunţă el, mi-am dat seama că viaţa şi valorile ei nu sunt tăiate în unghiuri drepte, aşa cum mi-am imaginat eu.

În ciuda răcelii care survenise în relaţiile dintre Josef şi Sigmund după publicarea cărţii Despre afazie, Mathilde şi Martha rămăseseră prietene. Sfidând vântul rece de toamnă care zgâlţâia ferestrele exterioare, Martha arborase o rochie veselă de lână albastră. Deşi trecuse de treizeci de ani şi era însărcinată cu cel de-al cincilea copil, lui Sigmund nu i se părea cu nimic schimbată în comparaţie cu fata rumenă în obraji cu care se căsătorise la Wandsbek, cu şase ani în urmă. După masă, Sigmund murmură:

— Am nişte materiale noi pe care vreau să i le arăt lui Josef. Sper că doamnele ne vor scuza o clipă.

Coborâră scările largi spre biroul lui Sigmund. În iunie trecut, Josef fusese de acord să colaboreze la o comunicare preliminară despre „teoria crizelor isterice", pe baza constatărilor făcute în cazurile pe care le trataseră deja cu rezultate semnificative: Bertha Pappenheim a lui Breuer, Emmy von Neustadt, Cäcilie Mattias, Franz Vogel, Elisabeth von Reichardt şi alte zeci de cazuri care trecuseră prin cabinetul lui Sigmund în ultimii cinci ani. Nu fusese uşor să-l convingă pe Breuer. Sigmund insistase:

— Josef, noi am deschis uşa unui nou domeniu medical: psihopatologia. Am făcut câţiva paşi timizi într-o direcţie total necunoscută. Cred că am strâns suficient material pentru a pune la dispoziţia medicilor un nou instrument de cercetare a minţii umane.

Josef sărise brusc din fotoliu, se dusese spre coliviile lui cu porumbei, aşa cum făcea întotdeauna când era tulburat, şi le presărase grăuncioare în cutiuţe.

— Nu, Sig, încă nu. Nu dispunem de material suficient. Şi nu-l putem testa într-un laborator ştiinţific. Tot ceea ce avem noi sunt presupuneri, ipoteze...

Sigmund străbătuse spaţiul mic până la colivii.

— Am descoperit adevăruri universale despre subconştient şi despre modul în care acesta declanşează isteria. Cele cincizeci de cazuri, prezentate temeinic şi amănunţit, nu sunt la fel de revelatoare ca şi un preparat pus pe lamelă sub microscop?

Breuer clătinase din cap.

— Nu. Nu avem nici măcar o terminologie adevărată pentru descrierea descoperirilor noastre. Nu avem diagrame, nici aparate...

— ... pentru că toată aparatura veche este irelevantă. Profesorul Erb, cu maşina lui electrică de masaj, ne-a tras o mare păcăleală. Masajul manual relaxează pentru o oră-două. Cura de odihnă a lui Weir Mitchell nu face decât să mărească tonusul muscular şl să restabilească greutatea corporală. Sanatoriile de hidroterapie înmoaie doar pielea pacienţilor, nu şi mintea acestora. Cele câteva medicamente de care dispunem, bromuri şi cloruri, liniştesc pacienţii, dar nu influenţează cu nimic tulburarea psihică. Dacă punem anatomia creierului creată de Meynert într-o categorie distinctă, nu vom mai găsi nimic în domeniul psihiatriei decât manualele care descriu formele de manifestare a bolilor psihice. Dumnezeule mare, Josef, tremurăm pe marginea uneia dintre cele mai importante descoperiri din istoria medicinei.

Breuer îşi pusese mâinile pe umerii bărbatului mai tânăr, mişcat de pledoaria acestuia.

— Foarte bine, prietene, hai să încercăm.

În următoarele câteva zile, Sigmund scrisese febril, apoi rupsese toate paginile. Nimeni nu mai elaborase până atunci o teorie a crizelor de isterie. Numai Charcot făcuse o descriere completă a lor. Pentru explicarea fenomenului isteriei trebuia să se pornească de la „prezenţa unei disocieri – a unei rupturi în planul conştiinţei". Criza isterică recurentă era provocată de revenirea unei amintiri. Amintirea refulată nu putea fi reactivată la întâmplare. Trebuia să existe o repetare a împrejurărilor care provocaseră trauma iniţială pentru ca evenimentul îngropat în memorie să fie readus la suprafaţă. Sigmund scrise: „Dacă un subiect isteric îşi impune să uite o experienţă sau o respinge în mod deliberat, dacă îşi inhibă sau îşi suprimă o intenţie sau o idee, în final, aceste acte psihice pătrund în cea de-a doua stare a conştiinţei; de acolo îşi propagă efectul permanent, şi amintirea lor se întoarce sub forma crizei de isteric".

Dar ce anume determina criza acestor persoane după ce se simţiseră relativ bine săptămâni, luni sau chiar ani în şir? Îşi dădu seama că nu putea dezvolta prea mult această ipoteză de lucru dacă nu oferea o explicaţie şi pentru precipitarea crizei. Îşi aminti de discuţiile mai vechi cu Josef şi de munca lor din cadrul Institutului de Fiziologie, sub conducerea profesorului Brücke. Unul din primele lucruri pe care le învăţaseră reprezenta o cucerire a şcolii lui Helmholtz-Brücke, întemeiată la Berlin cu mulţi ani în urmă: „teoria constanţei". „Sistemul nervos se străduieşte să ţină ceva constant în relaţiile sale funcţionale. Putem caracteriza acest ceva ca pe o «sumă a excitaţiilor». El implementează această precondiţie a stării de sănătate, eliminând în mod asociativ orice creştere sesizabilă a excitaţiei sau descărcând-o printr-o reacţie motorie potrivită... Experienţele psihice care îmbracă forma crizelor de isterie sunt impresii care nu şi-au găsit o descărcare adecvată."

Discutase această chestiune cu Josef în termeni mai simpli: sistemul nervos, inclusiv creierul, era un rezervor pentru depozitarea energiei. Când nivelul de energie scădea sub un anumit nivel, psihicul devenea apatic, deprimat. Când nivelul de energie era prea ridicat, sistemul nervos îşi deschidea câteva dintre supape, în aşa fel încât excesul de energie să se poată scurge afară. Acesta reprezenta momentul în care se producea criza: sistemul nervos nu mai putea tolera cantitatea de energie generată de o amintire-traumă din subconştient şi se debarasa de ea provocând o criză. Aceasta nu era altceva decât forma prin care se manifesta principiul constanţei. Energia nervoasă putea fi comparată cu energia electrică depozitată într-o baterie. Fiecare container are o anumită limită şi un nivel până la care se poate umple. Aşa se întâmpla şi cu sistemul nervos. Dacă se producea o supraîncărcare, trebuia să existe şi o eliberare de energie. Aceasta putea fi mai subtilă, prezentându-se sub forma halucinaţiilor, sau mai violentă, având drept rezultat spasme, convulsii, atacuri de epilepsie. Descărcarea propriu-zisă îmbrăca un aspect somatic, ieşind din organism prin periferia sistemului nervos, însă conţinutul şi cauza ei erau de natură psihică.

Îşi pusese gândurile pe hârtie şi-i trimisese apoi însemnările lui Breuer. În dimineaţa următoare îi scrise lui Josef:

— Stimate prieten, satisfacţia naivă cu care ţi-am înmânat cele câteva pagini a cedat locul unei stânjeneli ce însoţeşte, de regulă, pătimirile gândirii. Mai adaugă convingerea că o prezentare a istoricului problemei nu va servi la nimic. Va trebui să începem enunţând în mod dogmatic teoriile pe care le considerăm explicaţii.

Josef fusese şocat la auzul cuvântului „dogmatic".

— Sig, dacă vom publica vreodată cartea asta, va trebui să prezentăm totul ca pe un experiment. Dogma şi ştiinţa sunt cuvinte antagoniste. Trebuie să recunoaştem liber şi deschis tot ceea ce nu ştim sau nu putem deduce înainte de a ridica ipotezele noastre la rangul de cunoştinţe medicale.

— Josef, când spun „dogmatic", mă gândesc la descoperirile noastre în legătură cu isteria şi controlul ei din subconştient. În mod sigur pacienţii noştri ne-au condus la câteva adevăruri de bază. Josef a rămas însă neclintit.

— Trebuie să ştim mai mult despre procesele de excitaţie de la nivelul scoarţei cerebrale. Sunt de acord că aici se aplică principiul constanţei, însă în rest este vorba aproape numai de speculaţii, dacă nu putem demonstra prin intermediul mecanismelor fiziologice modul în care şi sistemul nervos serveşte drept canal de scurgere pentru descărcarea excesului de energie.

Sigmund renunţă. Spuse cu glasul sugrumat:

— Am să rescriu lucrarea şi am să includ numai acele materiale asupra căror am căzut amândoi de acord. În încheiere, am să precizez că lucrarea noastră reprezintă doar o introducere în etiologia nevrozelor.

Josef fu de acord că cea de-a treia variantă era mai acceptabilă, dar şi aceasta fu urmată de zeci de ore de dispute adesea înfierbântate în legătură cu ceea ce se putea deduce efectiv din probele aflate la îndemână. Uneori, Sigmund era furios pe el însuşi pentru că exercita presiuni atât de puternice asupra lui Josef. La rândul său, acesta se gândea înspăimântat la implicaţiile unui asemenea demers şi tânjea după siguranţa portului închis reprezentat de laboratorul unde lucra la urechea internă. Alteori însă, era emoţionat de postulatele pe care le aduceau în centrul atenţiei discuţiile lui cu Sigmund. Se manifesta aceeaşi dihotomie care îşi pusese amprenta asupra prieteniei lor, constată Sigmund. Când erau împreună în societate, la o cafea la Griensteidl, la o plimbare în pas vioi pe Ring, Josef părea la fel de afectuos ca în cele mai bune zile ale prieteniei lor. Dar când începeau să scrie, Josef se purta de parcă Sigmund ar fi fost numai un colaborator ce încerca să-l facă adeptul unei non-ştiinţe pe care, deşi o fondase chiar el, ar fi dat orice ca s-o poată uita!

Sigmund descuie uşa de la birourile de la parter şi îl conduse în camera lui de lucru. Ploaia continuă de afară nu lăsa să pătrundă prea multă lumină prin ferestrele care dădeau spre grădină. Sigmund ridică fitilul lămpii cu ulei care împrăştie o lumină strălucitoare, îi oferi lui Josef singurul scaun tapiţat şi un trabuc bun.

— Aici cred că ai foarte multă linişte, comentă Josef, privind pereţii plini cu cărţi de medicină. Eu m-aş simţi prea singur într-un asemenea loc; mi-ar lipsi porumbeii.

Sigmund luă ceea ce spera că este ultima variantă a comunicării preliminare din sertarul biroului său. I-o înmână lui Josef, apoi se rezemă de spătarul scaunului de la birou, aşteptând decizia prietenului său, şi îşi aprinse şi el un trabuc. Pusese numele lui Josef înaintea numelui său şi acum îi urmărea cu atenţie fiecare reacţie în timp ce citea cele aproape douăzeci şi cinci de pagini de manuscris. Sigmund putea spune cu precizie când s-a oprit Josef ca să cântărească semnificaţiile unui cuvânt nou pe care îl folosiseră adesea în discuţiile lor, dar pe care îl văzuseră foarte rar utilizat în vreo publicaţie: abreacţie – aducerea în conştient şi la expresie materială a trăirilor refulate în subconştient; afect – acom­paniamentul sentimental al unei idei sau reprezentări mentale; ca­tharsis – o formă de psihoterapie care aducea evenimentele traumatizante refulate în planul conştiinţei; libido – energia care potenţează manifestarea instinctelor.

Josef ridică privirea, plăcut impresionat.

— Da, Sig, ai prezentat cazul în termenii cei mai ştiinţifici în care este posibil în stadiul actual. Ai perfectă dreptate când afirmi că „Anumite amintiri de importanţă etiologică care datează de cincisprezece sau douăzeci şi cinci de ani s-au păstrat uimitor de intacte, remarcându-se printr-o forţă senzorială ieşită din comun. Când au revenit, au acţionat cu toată forţa afectivă a unor experienţe noi." Bătu cu degetele în manuscrisul lui Sigmund cu un gest aprobator. Istericii, aşa cum spui tu, suferă mai ales din cauza amintirilor. Ai argumentat, fără să insişti prea mult, motivul pentru care procedura noastră psihoterapeutică a avut efect curativ. Răsfoi paginile manuscrisului şi citi cu glas tare: „Acesta pune capăt forţei de acţiune a ideii care nu a fost respinsă în prima instanţă, permiţând afectului strangulat să-şi croiască drum afară prin vorbire". Sunt de acord cu această aserţiune. Se ridică, făcu câţiva paşi prin cameră, depărtându-se de conul de lumină a lămpii, apoi continuă: Cu toate acestea, nu pot fi de acord cu principiul constanţei, atâta vreme cât n-o să dovedeşti în ce măsură e posibil să apeşi pe un buton pentru a elibera energia somatică. Toţi neurologii din Europa îţi vor cere să demonstrezi acest lucru.

Sigmund îşi ascunse cu greu dezamăgirea. Întinse mâna după manuscris şi spuse împăciuitor:

— Foarte bine, Josef, am să scot paragrafele alea.

Breuer se întoarse la scaunul lui.

— Excelent! Acum putem s-o publicăm!

— La Neurologisches Centralblatt din Berlin mi-au spus că pot s-o includă în numerele pe întâi şi pe cincisprezece ianuarie. Am discutat şi cu redactorul de la Wiener medizinische Blätter. Nu au nimic împotrivă să-l publice după ce-o să apară mai întâi la Berlin. Mi-au sugerat sfârşitul lui ianuarie.

— Foarte bine. Şi, pentru că tot suntem aici, ce-ar fi să prezentăm materialul într-o comunicare în faţa Clubului Medical din Viena?

Sigmund se duse la Breuer şi-l îmbrăţişă.

— Dragul meu prieten, este unul din cele mai fericite momente din scurta, dar frenetica mea carieră medicală. Îţi mulţumesc.

2
De Anul Nou, privi înapoi spre ultimele douăsprezece luni şi începu să-şi numere împlinirile. Din păcate, degetele de la o singură mână îi fură suficiente. Dar anul 1893 debută cu o mulţime de treburi. Aşa cum îi propusese Josef Breuer, pregăti o versiune a comunicării preliminare pentru a fi prezentată la 11 ianuarie în faţa Clubului Medical din Viena, termină apoi traducerea lucrării revizuite a lui Charcot Leçons du Mardi (Lecţiile de marţi), definitivă articolul Câteva puncte de comparaţie în studiul paraliziilor organice şi isterice pe care fusese de acord să-l scrie pentru Archives ale lui Charcot încă de pe vremea când se mai afla la Paris. Scrise şi un studiu pentru serialul dr. Kassowitz, Prezentarea diplegiilor cerebrale ale copilăriei.

Publicarea comunicării preliminare la Berlin şi la Viena nu stârni nici critici, nici comentarii concrete. La comunicarea lui de la Clubul Medical participă un public destul de numeros, dar mai mult datorită renumelui lui Breuer decât subiectului abordat. Dar nici unul din medicii de faţă nu se osteni să ia cuvântul pe marginea comunicării. Singura reacţie favorabilă fu aceea a unui reporter de la Wiener medizinische Presse, care stenografiase comunicarea ce avea să fie publicată apoi în întregime în paginile ziarului. Fu uimit să constate cât de puţin îl deranja audienţa restrânsă a articolului. Avea încredere în puterea lui germinativă. Ceea ce îl uimea însă era atitudinea lui Breuer. Josef părea de-a dreptul uşurat că nimeni nu-l atacase şi nici nu-i contestase postulatele. Sigmund îi reproşă delicat lucrul acesta.

— Josef, nu obişnuiai să adopţi o atitudine negativă faţă de o treabă bine făcută. Şi apoi... se opri o clipă, după care continuă dintr-o suflare: Mi-am pus în gând să scriem o carte despre cazurile noastre. Numai dacă vom prezenta dovezile complete o să ne putem susţine teza.

Josef îi aruncă o privire dezaprobatoare, ocoli masa înaltă, lustruită şi se opri cu spatele rezemat de micul stativ de bronz în spatele căruia se aflau lucrările de referinţă.

— Nu, nu. Asta ar însemna o încălcare a eticii medicale. Pacienţii care şi-au dezvăluit bolile în faţa noastră trebuie să fie protejaţi.

— Nici o problemă. Vom schimba numele şi împrejurările. Nu vom prezenta decât dovezile medicale. Am să-ţi descriu câteva cazuri, poate Frau Emmy şi Miss Reynolds, şi ai să vezi cât de completă o să fie materia medica, fără a lăsa măcar să se bănuiască identitatea pacientului.

Josef nu părea deloc convins. Sigmund evită cu discreţie să mai pomenească despre carte, deşi se gândise deja şi la titlu: Studii asupra isteriei. Îi mărturisi Marthei:

— Am să aştept un moment prielnic, poate când va apărea prima recenzie favorabilă la lucrarea noastră.

Ceea ce-l fascina cel mai tare era simptomul universal prezent la toţi pacienţii lui, care sufereau de aşa-numita nevroză a anxietăţii, determinată de natura sexuală a nevrozelor lor. Atât caracterul, cât şi temperamentul lui îl împiedicau să accepte cu uşurinţă acest lucru. La primele cazuri, legătura nu-l izbise, în ciuda aluziilor lui Breuer, Charcot şi Chrobak. Dacă i-ar fi sărit în ochi, ar fi respins-o imediat. Când dovezile începură să se adune, îi veni din ce în ce mai greu să conteste etiologia sexuală ascunsă adânc în subconştient. Mai întâi fusese surprins, apoi uimit, iar în final erschüttert, şocat. Într-un anumit moment al cercetărilor se simţi chiar dezorientat; de felul lui nu era un mascul posedat de instinctul sexual, care considera că viaţa începe şi se sfârşeşte în

zonele erogene. În realitate, se opusese şi rezistase firii predomi­nant sexuale a bărbatului şi influenţei exercitate de aceasta asupra sănătăţii lui emoţionale, nervoase şi mentale. Dar după un timp se văzuse nevoit să accepte faptele. Ar fi fost un medic prost dacă ar fi neglijat evaluarea simptomelor care apăreau.

Într-un oraş vechi, unde oamenii ce frecventează aceleaşi cercuri se cunosc îndeaproape unii pe alţii, se răspândeşte foarte repede zvonul că un anumit doctor recurge la o abordare nouă şi ajută pacienţilor acolo unde alţi medici îşi recunosc neputinţa. Majoritatea cazurilor care i se prezentau, oameni înspăimântaţi, veniţi adesea pe ascuns, aveau tot felul de afecţiuni, începând cu cele triste, care stârneau milă, şi terminând cu maladiile de-a dreptul tragice. Întâlni cazuri de nevroze vechi care făceau pacientul incapabil să ducă o viaţă acceptabilă ca adult din cauza unor evenimente traumatice care avuseseră loc în copilărie: noxa sexuală căzuse pe terenul unei predispoziţii congenitale spre neurastenie.

Apărură primii bărbaţi, unii tineri, alţii de vârstă mijlocie, suferinzi de depresie, debilitate, dureri de cap migrenoase, tremurături ale mâinilor, incapacitate de a se concentra asupra muncii lor; bărbaţi care se masturbau de foarte multă vreme; impotenţi; cei care practicau coitus interruptus. Urmară la rând – femeile căsătorite cărora bărbaţii le ofereau foarte puţină viaţă sexuală; frigidele care nu suportau actul sexual. Îşi notă în însemnările sale: „Nici o neurastenie nu poate exista fără o tulburare a funcţiei sexuale".

Era un teren plin de asperităţi. Un tânăr avocat chipeş în vârstă de treizeci de ani intră timid în cabinetul lui şi îi povesti cum slăbise zece kilograme ca urmare a pierderii poftei de mâncare. Suferea, de asemenea, de melancolie şi de ceea ce Sigmund diagnostică drept o durere de cap psihogenă. Ar putea doctorul să-l ajute? Avea un copil. Soţia lui se îmbolnăvise după naşterea acestuia. Tulburările începuseră la puţin timp după aceea.

— Boala soţiei dumneavoastră vă împiedică să aveţi relaţii sexuale cu ea?

Avocatul frământă covorul cu vârful pantofului.

— Nu.

— Relaţii normale?

— Da... aproape. Mă retrag înainte... Soţia mea nu mai poate rămâne însărcinată până când nu se reface complet. Trecu apoi în defensivă, adăugind: E ceva rău în asta? Sigmund îi răspunse pe un ton profesional:

— Din punct de vedere fizic, da. Este cauza bolii dumneavoastră.

Avocatul îl privi neîncrezător.

— Cum aşa?

— Natura a vrut ca sperma bărbătească să fie depusă în vagin. Aceasta este desăvârşirea firească a unui act normal şi sănătos. Când vă retrageţi înainte de ejaculare vă provocaţi un şoc puternic în sistemul nervos. Este un act nenatural. Creează ceea ce numim noi noxe sexuale. Aţi suferit de vreuna din simptomele acestea înainte să practicaţi coitus interruptus?

— Nu. Eram un om sănătos şi viguros.

— Aveţi vreo problemă religioasă? Aţi încercat să folosiţi prezervative?

— Cauciucul acela oribil mă deprimă timp de câteva zile.

— Soţia dumneavoastră a auzit de spălături?

— Spune că nu sunt sigure.

— Atunci problema noastră este s-o vindecăm pe soţie şi, im­plicit, pe dumneavoastră.

Avea zeci de cazuri cu simptome similare. La unii din soţi era nevoie de investigaţii profunde şi insistente pentru a se ajunge la cauza primară, căci bărbaţii considerau că nu se cuvine să vorbească despre relaţiile lor sexuale cu soţiile nici măcar cu doctorul de la care aşteptau ajutor. Dar dr. Sigmund Freud folosea metode dis­crete, care aveau darul să-i convingă pe pacienţii recalcitranţi să spună adevărul. Pe măsură ce se înmulţeau cazurile, constata ce uriaşă cantitate de onanismus conjugalis se practica din cauza educaţiei religioase rigide şi a fricii de sarcină. Începu să creadă că singurii bărbaţi care nu sufereau din cauza acestui coitus inter­ruptus conjugal erau cei care aveau câte o amantă sau frecventau prostituatele din Viena.

Nici soţiile nu stăteau mult mai bine. O tânără mamă veni la el să se plângă de o durere nedefinită la sâni. Îşi iubea soţul. Când era plecat, femeia se simţea foarte bine. Când revenea acasă, practicau coitus interruptus, pentru că nu voia să mai aibă alţi copii. Suferea întotdeauna de teama că soţul ei nu va reuşi să se retragă la timp.

— Frau Backer, soţul dumneavoastră vă provoacă orgasmul înainte de a se retrage?

Femeia rămase cu ochii ţintă la el, palidă de ruşine.

— Herr Doktor, ce fel de întrebare este aceasta?

— Este o întrebare care are legătură cu sănătatea dumneavoastră nervoasă. Daţi-mi voie să vă explic: soţii grijulii îşi reglează ritmul în aşa fel încât şi soţiile să fie satisfăcute. Frau Backer, în cazul întreruperii premature a actului sexual, soţia suferă un şoc la fel de serios ca şi soţul. Dacă soţul dumneavoastră va avea grijă să fiţi satisfăcută, nu veţi mai suferi de durerile care vă chinuie acum.

Frau Backer îi aruncă o privire pătrunzătoare, aspră.

— Dar dacă soţul meu prelungeşte prea mult actul, s-ar putea să nu se mai poată retrage la timp.

— S-ar putea.

— Tratamentul pe care îl sugeraţi pare mai rău decât boala.

— Atunci daţi-mi voie să vă dau următoarele asigurări de ordin medical: nu aveţi nimic somatic. Teama amorfa, durerile ascuţite din sâni sunt de natură nevrotică, o manifestare a anxietăţii dumneavoastră. De îndată ce vă veţi relua relaţiile sexuale normale cu soţul dumneavoastră, simptomele vor dispărea...

— ... pentru a fi înlocuite cu greţurile de dimineaţă.

Femeia schiţă un surâs, îi mulţumi doctorului şi plecă.

Veniră şi tineri necăsătoriţi, unii sub douăzeci de ani, precum şi femei necăsătorite, numai cu puţin mai în vârstă, prezentând o mare varietate de nevroze, multe din ele provocate prin masturbare. La început, Sigmund descoperi că această informaţie este încă şi mai greu de obţinut, pentru că tuturor copiilor li se inoculase ideea că masturbaţia este cel mai josnic păcat, care provoca orbirea şi cretinismul. Din câte îşi putea da seama doctorul, masturbarea în sine, dacă nu era practicată în exces, ceea ce ducea la epuizare, nu făcea nici pe departe aşa de mult rău ca sentimentele de vinovăţie care o însoţeau, la acestea adăugându-se ipohondria, dezgustul de sine etc. Potrivit uneia din informaţiile colaterale, tinerii seduşi de femei mai în vârstă nu făceau nevroze.

Avu nevoie de săptămâni şi luni întregi de sondaje, pe parcursul cărora recurse uneori şi la apăsarea degetelor pe fruntea pacientului pentru a-l face să-i dezvăluie cauzele: la o tânără femeie care suferea de o ipohondrie chinuitoare încă de la pubertate, descoperi cauza tulburării într-o agresiune căreia îi căzuse victimă pe vremea când avea opt ani; în cazul unui tânăr isteric cu tendinţă spre sinucidere era vorba de influenţa colegului său care-l îndemnase să se masturbeze. Spre deosebire de cazurile anterioare, acum nu se mai mulţumea doar să alunge amintirile prin sugestie. Întrucât făcea sondaje mai profunde, analizându-le dintr-o perspectivă mai largă, considera fragmentar acest gen de terapie care aborda numai efectele de suprafaţă. Pe măsură ce-şi îmbogăţise experienţa, îşi schimbase atitudinea profesională faţă de pacienţi, devenind tot mai exigent faţă de propria persoană. Acum era decis să ajungă la cauza primordială a bolii şi să descopere legea universală care guverna tulburarea. Până când va reuşi să înţeleagă fenomenul în întreaga sa complexitate, va trebui, evident, să se concentreze asupra profilaxiei, să încerce să protejeze pacientul împotriva altor crize, aducând materialul refulat din subconştient în planul conştiinţei, explicându-i omului prin toate metodele de care dispunea că nu trebuie să se simtă vinovat, să se teamă sau să se lase cuprins de anxietate, fiindcă nu făcuse nimic rău. Răul fusese comis împotriva lui cu mult timp în urmă. Fenomenele neurastenice sexuale pe care încerca să le trateze acum reprezentau un teren nedesţelenit. Spre deosebire de cazurile de isterie, unde uneori obţinea rezultate bune, palpabile, „numai rareori şi indirect", observa el în manuscrisele sale, „putea influenţa consecinţele mentale ale unei nevroze anxioase". Cazurile care îl descumpăneau total erau acelea ale bărbaţilor care respingeau femeile fără să fi avut niciodată relaţii sexuale cu acestea, fiindcă nu-şi puteau reprima repulsia fizică faţă de ele. Care putea fi cauza homosexualităţii în plan ideatic? În cazurile cele mai tragice, când pacientul îi era adus prea târziu, acesta dădea deja semne de paranoia. Astfel, tânăra necăsătorită care locuia împreună cu fratele şi cu sora ei mai mare se îmbolnăvise de mania persecuţiei. Auzea voci, îşi imagina că vecinii o bârfesc, susţinând că fusese părăsită de o cunoştinţă a familiei, un bărbat căruia îi închiriaseră mai înainte o cameră. Săptămâni în şir credea că îi vede şi îi aude pe oamenii de pe stradă spunând că aştepta cu nerăbdare ziua când se va întoarce chiriaşul, că era o femeie „stricată". Apoi mintea i se limpezea, îşi dădea seama cât de nefondate fuseseră bănuielile ei şi revenea la starea normală de sănătate... până la următoarea criză.