Tolle lege

biblioteca babel


Oliver FRIGGIERI

Oliver Friggieri s-a născut în Malta în 1947. Profesor de literatură malteză la Universitatea din Malta, este autor al mai multor volume de poezie, proză, critică literară, publicate în ţară şi peste hotare. Colaborează la numeroase reviste literare şi academice din Europa. Dintre volumele sale amintim: La cultura italiana a Malta (Olschki, Firenze), La menzogna (De Ferrari, Genova), Storie per una sera (Santi Quaranta, Treviso), Le rituel du crepuscule (Blandin, Paris), Storia della letteratura maltese (Edizioni Spes, Milazzo), La storia di Gesu' (Edizioni Spes, Milazzo), La voce dell'onda (Nemapress, Alghero - Roma), Ribelle gentile (La Vallisa, Bari), Das Feuerwerk (Verlag Donata Kinzelbach, Mainz), A Malte, histoires pour le crepuscule (Editions L'Harmattan, Parigi), Noi siamo un desiderio (Campanotto Editore, Udine), Sotto l'ombra degli occhi (FrancoPuzzoEditore, Trieste), Il-Poeziji Migbura (Mireva Publications, Malta).

În România a publicat, în traducerea subsemnatului, o plachetă de versuri, romanul Minciuna, Ed. Facla, 1988, şi volumul de proză scurtă Povestiri pentru o seară, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1999. (Ştefan Damian)


1.
Suntem dorinţă
Suntem doar un pistol ţinut în mână,

el stăpâneşte lumea cu o putere brutală.

Suntem un arc, la mijloc e săgeata

uriaşului ce frânge veacurile şi ocheşte ţinta.

Noi suntem un minut în calendarul mult prea plin

care uneşte anii şi-apoi îi răvăşeşte.

Suntem numai tic-tac-ul pendulelor grăbite

ce vor să lase-n urmă orice sunet.

Suntem o boare, un suspin, un vis, un geamăt.

Dorinţă suntem. Ea distruge totul:

doar cu-o dorinţă ne târâm o viaţă întreagă,

visând în timpul zilei, căscând în timpul nopţii.

Morţi de dorinţă suntem, şi distruşi de boala

ce ne ucide întrutotul.

Pistol, şi arc, şi clipă suntem. Şi-un tic-tac,

ziua de azi, nu cea de mâine,

suntem nu ce-i dorinţa, ea ne-ar face să trăim,

fiindcă-i dorinţă ancora care ne duce în adâncuri.

2.
La roata norocului
Oamenii toţi, furul şi vagabondul,

de sunt îndrăgostiţi, joacă la roata norocului,

în cazinoul inimilor proprii, aventurieri.

Vor doar bancnote şi rejoacă mărunţişul,

se târâie la soare şi cred că pipăie cu mâna stelele,

siguri de o atare nebunie.

La târgul timpului se vând, se cumpără,

se schimbă, şi se ia cu împrumut, se-oferă.

Bucuria le e mereu la preţ,

gratis nu e nimic în jocul de-a pierzania.

Inima, şi în moarte, spre a muri,-i sărmană

şi cheltuieşte chiar ultimii bănuţi.

Numai aşa se cumpără biletul de pe urmă.

3.
Este o piesă
Ceasul coboară chiar pe capul meu,

şi-n inimă e rana, o pătrunde.

Dramele simple aşa s-ar încheia,

cu sforile de la cortină trase,

şi cu luminile aprinse iar în teatru.

Cu textul vechi în mână, actorul ce-i la rând

ştie orice cuvânt, orice mişcare.

Spectacolu-i fără culoare şi surprize.

Cască regizorul, se-ntinde,

autorul dă din umeri şi trage din trabuc,

iar publicul aplaudă la ceasul potrivit,

portaru-aşteaptă clipa de plecare.

Aceasta e o piesă de ce nu se pune-n scenă.

4.
Inima Universului
Când inima Universului se frânge,

numai puţini o simt: emarginaţii.

Ştiu că-i destulă o briză ca să cadă.

Suferinţă tăcută,

suflu de-abia simţit pe suprafaţa apei

deschis ca o dorinţă care lasă

să se ivească sângele

şi să se scurgă până nu mai eşti.

5.
Neştiutor
Cu mâinile acestea tremurânde

neştiutor, am extras din computer Cartea universului

să citesc paginile galbene la lumina lămpii.

Neştiutor, citesc cuvintele şi mă împiedic,

mă bâlbâi şi bolborosesc fără să înţeleg.

Neştiutor, îmi pierd speranţa, şi închid

cu degetele strânse între buze,

sting blând lumina şi adorm.

Neştiutor, visez copilul care plânge

îngrijorat fără-ncetare de examene.

Indiferent, pământul se învârte…

Mă târâie, neştiutor şi ameţit.

6.
Noaptea în gară
Noaptea a ajuns la gară înaintea mea,

nu mai aştept nimic. Între timp se-ndepărtează

trenul într-o clipită.

Gâfâi şi el înaintează fără grabă,

obosiţi amândoi într-un colţ de oraş

adormit.

În gara aceasta noaptea a venit puţin mai devreme

şi era ultima călătorie. Vagoanele întunecate

se-ascund în întuneric, se pierde şi ultimul sunet

şi-odată cu el speranţa unui alt oraş.

7.
Uşa închisă
Dacă îţi vei deschide largă inima în seară,

voi intra în tine să-mi petrec acolo noaptea.

Şi dacă noaptea toată o să te uiţi la stele,

or să-ţi vorbească într-o limbă neştiută.

O să-ţi petreci ceasurile veghind, vei auzi

în tăcere bătând inima universului.

Să nu fii mirată: ascultă atentă

şi vei pricepe că inimile noastre bat într-un singur ritm.

Uşa acestui mister o s-o găseşti închisă

şi nimeni nu o să mai treacă.

Tu, aminteşte-ţi drumul, să te-ntorci.


8.
Europa
Europa, visul străvechi

l-a făcut unul, mare, pentru a fi mai mare ca alţii,

l-a desenat ca plan al unei cetăţi,

l-a construit cu bătălii pe câmpurile înroşite

şi l-a dorit, când nu i-a mai fost foame şi-a căscat.

De pe dărâmăturile îngrăşate a crescut până la urmă o floare

ce n-a fost strivită, iar mirosul ei

a trezit curiozitate şi a născut regrete.

În timp ce cădeau dinastii, s-a făcut auzită ideea

că niciodată nu va mai trebui să cadă întunericul de mai înainte.

Bătrâna Europă a amestecat înţelepciunea cu nebunia,

plătind adesea treizeci de arginţi

să cumpere carne şi sânge, a jucat la zaruri

haina Lui de pe Cruce, a dărâmat lumea

pentru ca iar s-o construiască. Şi, poate, mâine,

se va întredeschide poarta regretului pentru ce-a fost.

Pe-această distrugere să se înalţe casa comună,

să se împlinească porunca cea nouă: „aşa ceva, nicicând”.

Din pântecul acestei bătrâne au ieşit moartea şi viaţa.

9.
Păşim pe marginea prăpastiei
Pe margine păşim, numărăm anii pe degete,

căutăm banii rămaşi pe fundul buzunarelor

şi vindem soarta la mezat, cum ne convine.

Pe margine, construim

un vis, să fie o poveste frumoasă

pe care-apoi o povestim. O vorbă îl salvează

pe cel care se duce până la ţintă, mergând

pe-o funie lungă întinsă de pe un mal pe altul.

Pe-o margine şedem, fără-a cădea:

surprinşi cât poate inima să spere,

dorind mereu ca să putem dori.

Şi am născut un gând, care ne face să trăim,

şi-abia se-ncheie tot, că, iată, şi căderea.

Pe-o margine ne ispăşim sentinţa

bătând la poarta cerului să ne parvină

vestea că, drumul terminat, găsim

un zâmbet care ne primeşte. Intră

dorinţa-n port şi-adastă la ancoră, calm.

În româneşte de Ştefan DAMIAN

Nicanor PARRA
Exerciţii de respiraţie
Că sănătatea mea e şubredă
Că nu fac faţă rigorilor muncii intelectuale
Că gîndirea mea e instabilă şi că mereu mă
înşel în aprecierile adevărului
ştiinţelor şi magiilor artei.
Că sunt neglijent cu propria persoană 
Că nu fac baie cu regularitate
Şi că părul şi unghiile îmi cresc în voie
Că mi-am risipit averea în folosul săracilor
cu duhul.
Că i-am sprijinit mai mult decît era drept şi nevoie pe
cei bolnavi.

Că mi-am petrecut ore întregi în cimitire

Bucurîndu-mă necreştineşte de singurătatea şi liniştea
cuvenite morţilor
Că în momentele de disperare şi de mîndrie am scuipat
chipul idolilor
Că m-am întors beat în templu şi am dormit pe
băncile din pieţe şi în tramvaie
Şi că mi-am cheltuit tinereţea în călătorii inutile şi studii
nefolositoare.

Înviere
Odată într-un parc din New York
O porumbiţă a venit să moară la picioarele mele
A agonizat cîteva secunde
Şi a murit
Dar ceea ce nimeni nu va crede
E că imediat apoi a înviat 
Fără să-mi dea timp să reacţionez
Şi-a reluat zborul
Ca şi cînd niciodată n-ar fi fost moartă.
Eu am rămas privind-o trecînd în zig-zag
Printre clădirile înalte 
Am rămas gîndindu-mă la atîtea lucruri
Era o zi de toamnă
Care părea însă primăvară.


Un bărbat
Mama unui bărbat e grav bolnavă
El pleacă în căutarea doctorului
Plînge
Pe stradă o vede pe nevastă-sa însoţită de un alt bărbat
Merg ţinîndu-se de mînă
Îi urmăreşte la mică distanţă
Din copac în copac
Plînge
Acum se întîlneşte cu un prieten din tinereţe
Sunt ani de cînd nu ne-am văzut!
Intră într-un bar
Vorbesc, rîd
Bărbatul iese să se uşureze în curte
Vede o fată tînără 
E noapte
Ea spală vasele
Bărbatul se apropie de tînără
O prinde de talie
Dansează vals
Împreună ies pe stradă
Rîd
Are loc un accident
Fata şi-a pierdut cunoştinţa
Bărbatul pleacă să dea un telefon
Plînge
Ajunge la o casă cu luminile aprinse
Cere un telefon
Cineva îl recunoaşte
Rămîi să mănînci, omule
Nu
Unde e telefonul?
Mănîncă, omule, mănîncă
După aceea pleci
Se aşază să mănînce
Bea ca un condamnat
Rîde
Îl fac să recite
Recită
Adoarme sub o masă de scris.

Epitaf
De statură mijlocie

Cu o voce nici subţire nici groasă,

Fiul cel mare al unui învăţător

Şi al unei croitorese de mîna a doua

Slab din naştere

În ciuda pasiunii pentru mîncare

Cu obraji scofîlciţi

Şi urechi din abundenţă

Cu faţa pătrăţoasă

În care ochii de-abia se deschid

Şi un nas de boxer mulatru

deasupra unei guri de idol aztec

-Toate acestea scăldate

De o lumină ironică şi perfidă-

Nici tare isteţ nici prost ca noaptea

Am fost ceea ce am fost: un amestec

De oţet şi ulei comestibil

O umplutură de înger şi bestie!

Rămîi cu borges al tău
el îţi oferă amintirea unei flori galbene
privită pe înserat
cu ani înainte de a te fi născut
interesant la naiba ce interesant
în schimb eu nu-ţi promit nimic
nici bani nici sex nici poezie
un iaurt e ceea ce ţi-aş putea oferi

Montagne russe
Vreme de o jumătate de secol
Poezia a fost
Paradisul prostului solemn
Pînă cînd am venit eu
Şi mi-am instalat Montagne russe-ul

Urcaţi-vă dacă aveţi chef

Bineînţeles că eu nu răspund dacă veţi coborî
împroşcînd sînge pe nas şi pe gură.

Cerşetor
În oraş nu se poate trăi
Fără a avea o slujbă cunoscută:
Poliţistul se îngrijeşte de respectarea legii.

Unii sunt soldaţi

Care îşi varsă sîngele pentru patrie
(asta între ghilimele)
Alţii sunt negustori vicleni
Care fură un gram
Sau două sau trei kilogramului de cireşe

Cei de departe sunt călugări

Care se plimbă cu o carte în mînă.

Fiecare îşi cunoaşte profesia

Şi a mea care credeţi dumneavoastră că este?

Să cînt
privind ferestrele închise

să văd dacă se deschid
şi
îmi
lasă
să cadă
o
monedă.

Bărbatul imaginar

Bărbatul imaginar

trăieşte într-o casă imaginară
înconjurată de arbori imaginari
pe malul unui rîu imaginar.
De pereţii care sunt imaginari
atîrnă tablouri vechi imaginare
ireparabile breşe imaginare
reprezentînd fapte imaginare
petrecute în lumi imaginare
în locuri şi timpuri imaginare.

În toate după-amiezile, după-amiezi imaginare

el urcă scările imaginare
către balconul imaginar
de unde priveşte peisajul imaginar
alcătuit dintr-o vale imaginară
străjuită de dealuri imaginare.

Umbre imaginare

înaintează pe drumul imaginar
intonînd cîntece imaginare
la moartea soarelui imaginar.

Şi-n nopţile cu lună imaginară

el visează femeia imaginară
care i-a dăruit dragostea ei imaginară
şi simte din nou aceeaşi durere
aceeaşi plăcere imaginară
şi ticăie iar
inima lui de bărbat imaginar.

Norocul
Norocul nu-l iubeşte pe cel de care este iubit
Frunza aceasta mică de laur
A ajuns cu ani întîrziere
Cînd îl voiam
Ca să mă fac iubit
De o doamnă cu buzele ca mura
Mi-a fost refuzat o dată şi încă o dată
Şi mi-e dat acum cînd sunt batrîn
acum cînd nu-mi e de niciun folos

acum cînd nu-mi e de niciun folos

mi se azvîrle în faţă
aproape
ca
o
lopată
de
pămînt...
În româneşte de Zamfira ZAMFIRESCU

cu cărţile pe masă

Anamaria MIHĂILĂ
O odisee a neputinţei

Marea petrecere* e un roman al ratării: pseudomodelul patern, proximitatea constantă a morţii, mizerabilismul cotidian dus până la limitele lui cele mai tragice. Din fericire, variantele minimalismului douămiist sunt depăşite de o scriitură matură, cu nuanţe jurnaliere, cu inserţii analitice subtile, perfect compatibile cu formula prozaică a lui Petre Barbu. Dumnezeu binecuvântează America, Blazare, Până la capătul liniei sunt momente ale lumilor întârziate, incompatibile, ale iubirilor denaturate în urma modificărilor sociale, ale trăirilor incurabile, măcinate de boala ce desfigurează umanitatea. Între IOB şi gară, între Bucureşti şi Ţiglina, între apartamentul nevestei disperate şi casa surorii măcinate de cancer, Marea Petrecere e o continuă zbatere între viaţă şi moarte, un demers de iniţiere în boală, în spaimă, în disperare.

Povestea lui Leonid Damian, jurnalist al unei reviste bucureştene mediocre, e o încercare inutilă de evadare de sub semnul morţii. După şedinţe prelungite de chimioterapie, Olga sfârşeşte conform ritualului familiei: „A murit Olga, dragă mamă, şi mă simt vinovat. A murit la 44 de ani, în aceeaşi cameră şi în acelaşi pat în care te-ai prăpădit şi tu, în urmă cu şapte ani... Pe noi, cei din familia Damian, trenurile ne-au legat. Voi aţi ales moartea, iar eu, până una alta, am urcat în trenuri cu disperarea de a ajunge înaintea morţilor voastre”. Temporalitatea se suspendă, ritmurile discursului se precipită odată cu accentuarea traumelor morţii, flashbackurile se multiplică într-o încercare aberantă de recuperare a dialogului cu tatăl, cu mama, cu sora şi de instituire a unei mărturisiri testamentare Mirunei.

Or, problematica gravă a destructurării familiei, ca centru de echilibru, este, pentru Barbu, un al doilea nucleu narativ. Când vechea instituţie familială eşuează prin incapacitatea de a sustrage morţii, noua familie Damian e doar un avatar nereuşit al ei. Reproşurile injuste ale Simonei, frustrările în prezenţa surorii condamnate unui destin implacabil, crizele unei maternităţi inflamate sunt compensate prin tot felul de reîntâlniri discursive: „Numai în creierul tău de femeie zărghită ai putut să crezi că surioara mea bolnavă de cancer pancreatic poate să-i facă rău fetiţei noastre venind la noi, de trei ori pe lună, pentru a face chimioterapie la IOB, numai tu ai putut să gândeşti aberaţia asta: că Olga îţi violează intimitatea, că îţi distruge familia, că traiul cu un bolnav de cancer în apartamentul nostru cu două camere o să ne termine pe toţi, dracu’ să te ia!”. Sarcina parţial nedorită, fibromul uterin ce periclitează dezvoltarea normală a fătului, depresia prenatală a unei mame hiperafectate sunt episoade ale unei maternităţi disfuncţionale, ale unui univers familial dizarmonic.

Mirosul de Stalinskaya din tren, experienţele cumpărăturilor din piaţă de mână cu mama, primele vizite la medicul surorii, bacşişurile oferite asistentei sunt câteva forme compensative ale unei realităţi pe deplin ratate. Ultima relaţie de iubire se fragmentează, însă, în momentul verdictului: „Am scos din nou foaia cu concluziile examenului tomografic şi abia atunci, uitându-mă la data înscrisă lângă parafa medicului radiolog, a izbucnit în plâns: era ziua Olgăi, dragă mamă! Era ziua ei de naştere! Fiica ta împlinea 41 de ani, în pizda mă-sii de viaţă!”; din nou, ritualul tomografiilor repetate, a şedinţelor de chimio la IOB, pentru ca şocul anafilactic să fie mereu concluzia încercărilor zadarnice. Destinul e implacabil până la capăt, întrucât toate semnele par a fi conspirative, anticipând distrugerile din final: ziua primirii rezultatelor tomografiei coincide cu ziua de naştere a Olgăi, lunea ca zi fatidică ce prezice morţile viitoare din familia Damian, trenul ca spaţiu de trecere, ca periplu apotropaic şi disculpativ.

Reîntâlnirile cu tatăl funcţionează prin identificare, prin repetarea gesturilor violente, anterior detestate, în relaţia lui cu Simona: furia dezinhibată împotriva comportamentului degenerat, a concepţiilor de fierar-betonist supus ideologiei Partidului Comunist, a lipsei tratamentului precoce a cancerului cu Prostamol Uno, un portretul al tatălui care nu corespundea celui specific: „Sunt furios, băi, tată! Este furia unui adolescent inhibat, care mă făcea să mă zvârcolesc noaptea în patul din camera mea, imaginându-mi cum ar fi să sar pe tine, ca s-o feresc pe mama de pumnii pe care îi cărai în cap şi în spate, cum ţi-aş trage o bucată în gură şi cum ţi-aş da borşul pe nas... Pe atunci nu existau fundaţii care să lupte împotriva violenţei domestice, nici linii de telefon gratuite pentru femeile maltratate şi nici televiziuni înfometate de fapt divers. Exista doar partidul comunist care juca rolul de psihoterapeut, de avocat, de judecător, de ştergător la cur, era Dumnezeul vostru”. Ca omonim al tatălui în cuplu, Damian salvează totuşi comunicarea cu Miruna prin poveste, prin basm, aşadar, prin ficţiune. Reinfantilizarea e, mai mult, o recuperare a inocenţei pierdute prin subminarea lui odată cu moartea celorlalţi.

Experimentele erotice nu reuşesc, decât pentru scurt timp, să simplifice trăirile-limită. Relaţia Olgăi cu Iulian Bolozan, a cărui istorie preia locul recuperărilor anamnetice ale personajului principal – ca o cădere într-o ficţiune de care se detaşează şi care anulează amintirile personale –, încetineşte ritmul alunecării în boală şi, implicit, în moarte. Navetist intrat, în ciuda condiţiei materiale, la liceul „Vasile Alecsandri”, membru al UTC-iştilor, iar apoi student al facultăţii de Metalurgie şi lector devotat al lui Cehov şi Dostoievski, Iulian compensează, o vreme, incapacităţile Olgăi. Tot astfel, Leonid Damian revine la relaţia cu Manuela sau cu Ligia, substituind eşecul căsniciei prezente: „Ne ţinem de mână şi ne sărutăm până nu mai avem aer. Respir adânc. Iartă-mă, dragă mamă, cred că am o erecţie! Suntem împinşi de spate de nişte dansatori... Picioarele ei sunt mişto pentru o femeie de aproape 50 de ani, dragă mamă!”. Orice potenţială manifestare sexuală e, aici, incestuoasă. Raportările constante la mamă, renegarea Simonei în urma refuzul ei de către familie, maturitatea partenerelor sunt disculpări la reacţiile întârziate în faţa metastazelor mamei, a mimărilor prelungite a reumatismului ca substituent al diagnosticului fatal.

Marea petrecere e povestea unui travaliu existenţial universal. Lupta continuă cu boala, cu moartea, cu şpaga în instituţiile publice, cu puterea financiară nejustificată, cu capitalismul mecanicizant sunt doar câteva dintre simptomele cangrenei sociale imposibil de amputat: „Sting ţigara în scrumieră. Lângă scrumieră e o jumătate de coală dictando pe care scrie cu litere mari: MAREA PETRECERE. Tanti Vera a găsit biletul înfipt cu un bold în costumul gri-închis. Iulian a organizat marea petrecere”. Denunţarea litigiilor sociale, cu demagogia şi birocraţia ei inutilă, cu tradiţiile şi concepţiile ei aberante, într-o literatură în care crizele personale sunt mai accentuate ca oricând e, fără îndoială, un act de curaj scriitoricesc, mai ales când pretextul narativ e dublat de o voce puternică, individuală, autentică şi de o ţesătură epică greu încadrabilă în douămiism.

Traumele individuale ale familiei Damian, ale contabililor Poşircaru, ale lui Iulian Bolozan, inteligent pasibile unei lecturi naive, de identificare, se suspendă în convenţiile sociale deja pomenite, ce pretind analize critice atente, demascări ale strategiilor de construcţie narativă, reveniri la pasaje sugestive, aparent descriptive. Amprenta jurnalieră, fragmentele confesive şi sinceritatea scriiturii alături de posibilităţi narative inepuizabile situează romanul lui Petre Barbu în raftul întâi al prozei de tranziţie, al literaturii cotidianului, al epicităţii detaşate de formulele actuale hipersexuale, ostentativ revoluţionare, detabuizând tematica înaltă. Marea petrecere impune, cu siguranţă, alte tipuri de responsabilităţi romanului românesc actual.

_______________________

* Petre Barbu, Marea petrecere, Cartea Românească, Bucureşti, 2014, 264 p.

Angela NACHE MAMIER
Idealismul conştiinţei şi realismul vieţii*

Poeta Florentina Borgovan a publicat recent Un secret bine păzit, la Editura EMINESCU. Descinsă din tenebrele şi absurdul straniu al lui Kafka, din existenţialismul camusian, din tragedia, dar şi filozofia greacă, poezia Florentinei Borgovan se alcătuieşte din secvenţe (voit) abia conturate, tulburi. Poeta construieşte puzzle-uri ilustrative ale subconştientului uman, pentru metamorfozele lui, impuse de tragica tutelă tiranică a societăţii. Univers absurd, inflexibil, dar Florentina Borgovan nu uită sensul libertăţii, ţine piept traversării deşertului comunist: „autobuzul frânează brusc. uşile se deschid cu zgomot de aer/ comprimat scăpat din supape. vântul ridică în vârtejuri/ zăpada subţire de pe trotuarul pustiu./ şoferul coboară grăbit cu o sticlă de un kilogram în mână./ mi-e frig, foarte frig. pe trotuar, şoferul dă energic picioare/ cişmelei îngheţate. cei câţiva călători strâng înfriguraţi/ paltoanele pe ei. şoferul se întoarce grăbit cu sticla goală/ sub braţ. ambalează motorul, cutia de viteze mugeşte teribil/ până ce roţile angrenează în viteza întâia. autobuzul porneşte/ uşor.” Cartea traversează o lume moartă, sinistră, devine imensa parabolă în care spiritul sensibil e condamnat, încearcă să respire dincolo de uşa închisă, e dependent (şi prizonier) de bunăvoinţa cerberului. Uzura psihologică, setea de a forţa acest perete în care autoarea se simte zidită de vie, o situează alături de semenii deveniţi marionete dezarticulate, care execută un număr de pantomimă, desemnat şi programat cu precizie. Viaţa omului nu mai are sens ori culoare, se trăieşte de la bun început un SFÂRŞIT interminabil. Poeta ne demonstrează că omul este liber din moment ce a acceptat „aşteptarea” forţând porţile închise nu cu pumnii, ci prin forţa cuvântului eliberator.

Fiinţe somnambulice rătăcesc într-un labirint glacial, traversat de siluete diforme, fantomatice, surde şi mute. Abordând o atitudine lucidă, detaşată, poeta se încăpăţânează să abordeze raţional o lume absurdă în cotidian căci aparţine parţial acestui curent literar. Satira, hazul de necaz, autoironia sunt utilizate inteligent. Situaţiile şi personajele sunt nefireşti, împotriva legilor firii şi a gândirii logice. Spleen-ul pare înrădăcinat, incapacitatea umană de a comunica e flagrantă, tragi-comică: „mărunţi slujbaşi ai deznădejdii mărunta/ tropăială şi aripioarele subţiri în ţevăria/ libertăţii/ înfrigurarea de-a nu fi (idilă)/ balans periculos – crenguţa/ întunecată a vorbirii/ iar ţărmul era ca suflarea care îndată pierea”. Dominaţi de automatisme, exprimând banalităţi sau enunţuri absurde, lipsiţi de consistenţă caracterială, reprezentativi pentru anonimii ce alcătuiesc omenirea, autoarea plimbă peste acest univers o oglindă incomodă, caricaturală şi grotescă, absorbind un prezent sufocant: „deschid.// - douăjcinci de lei, bună dimineaţa. a venit apa./ luna asta e mai mult că lipsesc ăia trei şi vetrice nu vrea să dea/ în plus, zice că dă-i în ăia mă-sii de infractori şi nici domnu’ jean/ nu vrea, nu m-am aşteptat, zău aşa, că zice că ăştia din gang..... pe cuvânt/ de onoare că m-am săturat şi beţiva aia, lăsaţi/ nu mai căutaţi că pun eu şi-mi daţi mâine. nu mi-aţi văzut/ pisica?”. (Poem independent). Ca la Eugen Ionescu, principala modalitate artistică este galimatiasul (vorbire sau scriere încurcată, confuză, ilogică – n.n.), prin care se anulează judecăţile de rutină, ideile cu care este obişnuit cititorul. Tragismul existenţei este sugerat prin efecte comice, caricaturale, groteşti, distanţa dintre comic şi tragic este absentă. Citându-l pe Eugen Ionescu, „Eu n-am putut niciodată să înţeleg diferenţa care se face între comic şi tragic. Comicul, fiind intuiţia absurdului, îmi pare mai disperant decât tragicul. Comicul nu oferă nicio ieşire. Spun «disperant», dar în realitate, el este dincolo sau dincoace de disperare sau de speranţă”. (Eugen Ionescu, „Note şi contra-note”, l962) Astfel, descifrarea textelor enigmatice este facilitată: „doi bărbaţi trag, apoi bat cu rigla de trei metri betonul./ sunt crispaţi şi nervoşi, trag în contratimp de mânere/ se înverşunează unul împotriva celuilalt, obosesc repede/ mâinile şi genunchii tremură imperceptibil, strigă unul/ la altul./ gesturile se sincronizează treptat./ mişcarea e din ce în ce mai amplă. sub riglă/ betonul se deplasează dintr-o parte în alta, în ritmul mişcării celor doi./ massa amorfă, ce nu se lăsa lucrată, prinde viaţă pe nesimţite, însufleţită de gâfâitul/ sacadat/ de spinările lor arcuite şi de picioarele cabrate./ se simt şi se înţeleg la cel mai mic gest, la cel mai mic impuls transmis/ de unul sau de celălalt de la capetele riglei.” Autoarea surprinde aspecte societale, şocurile care marchează epoca pe care o trăieşte, traversată de episoade represive, paralizante, de neconceput.

Cartea Florentinei Borgovan conţine aceste frământări sufleteşti, ale unei fiinţe libere şi într-o totală opoziţie faţă de această perioadă obscurantistă şi fără sens, care a ales scrisul envers et contre tout. Un lirism delicat, impresionist, permite şi spaţii de respiro, de pauze delicate într-un marş forţat, în câmpul de munci silnice soljenitzian.

Poetul Viorel Padina, cunoscut poet dizident, îi face o prezentare emoţionantă şi la obiect pe blogul său, autoarei care este un monument al discreţiei, al rezervei, al rigorii... Pentru că nu găsim multe analize, aceasta mi se pare demnă de a fi reprodusă, pentru a fi adusă la cunoştinţa cititorilor: „După îndelungi ezitări, născute din scrupule artistice şi morale chinuitoare – din câte îmi dau seama acum -, Florentina Borgovan, una dintre cele mai atente, mai civilizate şi mai cultivate semnături din Hyperspatz – cum îi zic eu cyberspaţiului -, mi-a încredinţat spre publicare pe my blog, neapărat (deşi eu i-am propus la un moment dat să-i fac un blog aparte), nişte texte excepţionale, texte pe care – dacă nu cumva greşesc – le-a avut în mână la vremea naşterii lor şi Nicolae Manolescu, mentorul optzeciştilor, însă din păcate criticul nu le-a putut publica la vremea aceea, din pricina faptului că Cenzura le-ar fi hăpăit fulgerător, vezi bine, dar şi pentru că Florentina n-a participat la bătaia ocleiului prin Bucurescii Mateiului comunizat sau la Cenaclul de luni cel supravegheat şi doar printr-o minune salvgardat peste mode şi timpul ce s-a curbat nesperat… Faptul că puternica poetă Florentina Borgovan apare în public abia aici şi acum, cu un text care nu se deosebeşte decât prin certă originalitate şi valoare, cum ar veni, de textele optzeciştilor vremii, ne-arată încă şi încă o dată că habent sua fata libelli (aşa cum a scris dl Manolescu la apariţia „Poemului de oţel”, cartea mea iepocal premiată, dar nepublicată la vremea sa şi apărută când nimeni nu se mai aştepta, întrucât pentru naşterea-i supergrea trebuia să moară comunizmu, chiar aşa…). Cartea Florentinei se cheamă Un secret bine păzit – laşitatea savantului secretar şi, după ce o veţi parcurge mai jos, veţi realiza că e după chipul şi asemănarea aleasă a unei poete de nobilă clasă, paradigma cea mai adâncă a cărţii şi a autoarei ei, totodată, neavând de a face cu lumea vulgară, gregară şi deşuchiată de-acuma, ci cu-o lume spiritualizată, demnă şi rafinată, de dinainte de a fi de colectivism invadată. E stilul ei, sarcastic înmănuşat, pe cât de pătrunzător pe atât de prevenitor şi misterios pân’ la os, o carte cu nimic mai prejos decât a oricăruia dintre optzecişti, de sus până mai jos.”

Pentru a completa acest portret al unei personalităţi umane de excepţie, reproduc cuvintele unui fost elev din Braşov, care întregesc un profil uman tulburător, exemplar: „Nu am mai întâlnit o asemenea persoană cu o asemenea anvergură culturală. E bine să reţii tot ce îţi povesteşte. Încearcă să ne formeze. Este o profă super”. Poeta are mult talent în a găsi ilustrări ori a pune în scenă situaţii-limită, extreme şi crede că există întotdeauna un mijloc de a ieşi prin decizii personale, morale şi spirituale. Subiectul cărţii este libertatea prinsă în capcană. Poezia devine motor, sens central al existenţei demne şi rezistente. Poeta a găsit acest altundeva numai al ei, pentru transcenderea glorioasă a realului biografic strâmt.

Poetă a marilor spaţii ale gândirii, a marilor concluzii, amare, lucide, universul este negru, melancolic, infinit precum singurătatea într-o chilie de poet. Florentina Borgovan scrie o poezie straniu de frumoasă. Cuvântul „frumoasă” nu defineşte nici pe departe esenţa lirismului poetei, departe de módele pasagere ale acestor vremuri intempestiv-ostile.

__________

* Florentina Borgovan, Un secret bine păzit, Editura Eminescu, Bucureşti, 2014.