Tolle lege

Al. CISTELECAN (două pagini de revistă!!!)

Vladimir TISMĂNEANU
O capodoperă numită Orbitor
Mircea este asemeni unui frate pentru mine. Ne-am înţeles extraordinar din prima clipă când ne-am întâlnit, în primăvara anului 1990, la Washington. Mulţi n-au înţeles care sunt afinităţile care au condus la această apropiere sufletească extraordinară. Să spun doar că eu sunt împătimit de literatură şi că, în pofida aparenţelor, Mircea este un pătimit al istoriei şi al gândirii politice. Pot recita din memorie pagini ale Levantului. Cât priveşte proza lui Mircea Cărtărescu, o văd alături, ca inspiraţie, respiraţie şi vocaţie, de aceea a unor Philip Roth, Borges, Ismail Kadare şi Péter Nádas.

Volumul al treilea din romanul Orbitor de Mircea Cărtărescu (Humanitas, 2007) reprezintă un triumf estetic şi o diagnoză intelectuală definitivă a destinului aberant al României sub comunism. Nimeni nu va putea, de-acum încolo, să mai caute alibiuri pentru oroarea stalinismului naţional. Graţie lui Cărtărescu, dezastrul psihologic, sociologic şi cultural al României în perioada „anilor-lumină“, dar şi în aceea a lui Gheorghiu-Dej, devine cât se poate de clar. Generaţiile mai tinere, care nu au trăit pe propria lor piele acele experienţe, vor pricepe cât de chinuitoare era viaţa cotidiană într-un sistem paranoic care se pretindea al muncitorilor şi ţăranilor, dar care era de fapt o tiranie a politrucilor, securiştilor şi birocraţilor bornaţi.

Romanul surprinde exemplar iluziile celor care, precum tatăl personajului principal, au crezut cândva în demagogia socialist-egalitaristă a regimului, oameni care au îmbrăţişat, cu pasiune romantică, miturile centrale ale sistemului: rolul conducător al partidului, sacrificiile necesare construcţiei utopiei unei societăţi fără clase, şantierele tineretului, colectivismul şi solidaritatea ca valori inspiratoare ale unor mereu renăscute energii morale.

Cartea este o invitaţie la amintire ca formă de exorcizare a relelor unui trecut care continuă să-şi trimită nevrozante ecouri în viaţa noastră de astăzi. Rumorile, unele absolut fantastice, ale epocii Ceauşescu revin aici ca tot atâtea serpentine ale unor angoase şi suplicii din vremuri ce păreau de nedepăşit. Aşa cum apare în romanul lui Cărtărescu, naţional-securismul ceauşist părea sortit să dureze o veşnicie. Se ocupau cu imaginea sa diverşii maniaci ai cultului, regizorii unei tragicomedii pe cât de absurde pe atât de corupătoare. Sunt reconstruite, cu o ironie sfredelitoare, muşcătoare şi de o stupefiantă actualitate, momentele unei dramaturgii a umilinţei şi ruşinii, în care pseudointelectuali aserviţi se dădeau peste cap să edifice schelăria unei monstruoase apologetici de partid şi de stat, teologia „socialismului multilateral dezvoltat“, în care Liderul era noul Stalin, deci corifeul absolut al ştiinţei, urmaşul marilor conducători din vechime. Imaginaţia lui Cărtărescu îşi găseşte în această satiră (Doamne, cât de realistă!) un spaţiu cât se poate de prielnic. Un Ceauşescu secondat de sacerdoţii dogmei se ocupă cu selecţia demnitarilor pe criterii ce ţin mai degrabă de cele ale lui Heliogabalus decât de acelea visate de Lenin.

Pentru Ceauşescu, promovarea în cadrul logocraţiei totalitare depinde astfel de limbă drept organ central al doctrinei sale. Linguşelile cele mai nesimţite cresc apoteotic în acest infern boschian al îngenuncherii sicofantice:

„Rând pe rând, artiştii naţionali urcară pe scenă, unde meşterii tâmplari îmbrăcaţi ca meşteri tâmplari le trăgeau limba afară din gura de-un cot şi o-ntindeau de-a lungul segmentelor metroului. Curînd, rămăseseră înşiraţi pe scenă vreo treizeci-patruzeci de monştri de ambele sexe, toţi cu limbile făcute sul şi gata să lingă pe loc orice s-ar fi prelins din persoană sacră a Tovarăşului şi a Tovarăşei (prezentă şi ea, mai discret, în uniformă de leopard, într-un colţ al scenei). Cât de mult şi-ar fi dorit ei ca Partidul să aibă un singur cur, ca să-l poată linge cu o singură mişcare meşteşugită! Între ei erau faimosul pictor B. Sălaşa, care-şi muia penelul direct în albastrul de Voroneţ, filmoloaga L. Coproiu, şi mai ales cel ce-avea să rămână un Orson Welles al stilului românesc, Aviar Găunescu, a cărui limbă de porc îi înconjura trupul de nu mai puţin de douăsprezece ori înainte ca vârful să i se târască prin praf. Cunoscut până în îndepărtata Japonie sub numele de Yegura Kakuru, Aviar avea să se aşeze pe părţile dinapoi ale Secretarului General asemeni peştilor paraziţi, cu ventuză. Un limbist mai mărunţel era W. C. Teodosie, căruia i se prezicea însă un mare viitor. O dată aleşi, cântăreţii neamului se puseră pe treabă şi grădina lui Dumnezeu (pentru intimi, Dumitru Popescu) înflori cu exuberanţa a milioane de trandafiri”.

Nimeni nu a examinat cu mai multă acurateţe decât Mircea Cărtărescu mecanismele degradării intelectualilor-lachei din România lui Ceauşescu, capacitatea acestora de a se înjosi până la totala aneantizare a coloanei vertebrale. Tot astfel, o spun ca autor al unei istorii politice a comunismului românesc (Stalinism pentru eternitate), nu cunosc pagini mai pătrunzătoare decât cele din acest roman despre nălucile ideologice ale ceauşismului. Orbitor-ul lui Mircea Cărtărescu descrie şi explică efectele utopiei totalitare în lumea balcanico-miticistă în care mulţi au crezut că stalinismul nu avea cum să prindă rădăcini. Ceea ce probează această carte este că despoţi precum Ceauşescu nu şi-ar fi putut exercita dominaţia dacă nu ar fi avut sprijinul unui ubicuu aparat al minciunii, delaţiunii şi făţărniciei.

Constantin CUBLEŞAN
Antipoezia lirică
Hotărârea lui Mircea Cărtărescu de a abandona definitiv poezia, în favoarea prozei, anunţată oarecum strategic, într-un interviu din 1996, în Dilema, n-a fost luată chiar atât de în serios de către critica literară care i-a urmărit şi i-a elogiat creaţia de-a lungul anilor (unii dimpotrivă; vezi, între altele, comentariul grosier al lui Eugen Barbu din Săptămâna, reluat apoi în Istoria comentată…), vorbindu-se mereu de o poeticitate subsumată epicii acestuia. E adevărat că după cele Cincizeci de sonete (2003), n-a mai publicat nici un alt volum de poeme, dacă lăsăm deoparte Levantul, şi el anterior (1990), care este însă altceva: poem epic, polemic, satiric, burlesc, în bună vecinătate cu Ţiganiada, numai că dacă aceasta avea la bază un univers lumesc, epopeea lui Cărtărescu e de inspiraţie strict livrescă. În fine… Iată că masiva antologie, de sub genericul lapidar: Poezia (Editura Humanitas, Bucureşti 2015) are darul de a consfinţi încheierea (cel puţin deocamdată) a preocupărilor lirice ale scriitorului care, într-o mărturisire făcută pe ultima pagină a supracopertei, afirmă cu francheţe: „las deoparte, uitată într-o zonă umbrită a minţii, o a patra carte majoră a mea (celelalte trei fiind: Nostalgia, Levantul şi Orbitor – n.n., Ct. C.), pe care de un sfert de secol mă străduiesc s-o uit, ca pe-o iubire veche şi nevindecată încă. E corpusul poemelor mele lirice, scrise în tinereţe, într-un efort continuu, halucinant şi epuizant, care-a durat doisprezece ani. A fost epoca în care mi-am trăit viaţa, fără rest, numai şi numai în poezie. Când privesc în urmă, văd imediat acea flacără strălucitoare, acea căutare disperată de forme noi, acea continuă măsurare a puterilor într-un inegal skanderbeg cu poezia, care-ar fi putut face, numai ea, opera mea completă. Când, prin 1992, am hotărât să nu mai scriu poezie, a fost o sinucidere simbolică în speranţa unei renaşteri”. Până la acea renaştere, e de consemnat momentul rebel al optzeciştilor, al căror lider a fost, recunoscut unanim (Faruri, vitrine, fotografii, 1980, volum distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor) şi impus ca atare. Noutatea pe care o aducea Mircea Cărtărescu în poezia română (nu doar a momentului) constă în tocmai capacitatea cu care a contestat – mai mult bravat decât vehement – însăşi poezia, condiţia ei prozodică tradiţională, abandonarea premeditată a figurilor de stil. Cam acelaşi lucru l-au făcut şi avangardiştii, la vremea lor, numai că ei aveau manifeste, programe după care scriau, o ideologie, aberantă, e drept, dar în haloul căreia îşi construiau creaţiile. Optzecişti (noua generaţie de tineri scriitori) nu propuneau neapărat un canon, ci doar o atitudine. Tocmai de aceea, creaţiile lor se înscriu într-un front comun al nesupunerii, al nonconformismului faţă de o ambianţă socială şi politică constrictivă, afişat de către fiecare creator în parte, pe măsura capacităţilor individuale de exprimare, fără îndoială originale. Mircea Cărtărescu avea între aceştia cea mai puternică personalitate, cea mai distinctă voce, cel mai particular discurs. Lumea pentru el nu era nici dramatică, nici idilică, nici fantastică etc., ci pur şi simplu exista în toate componentele unei realităţi pe care o percepea, oarecum decorativ, în elemente ei fireşti, precare ca semnificaţie existenţială şi, desigur, cel mai puţin poetice: „cât vezi cu ochii, pe celălalt trotuar, vitrinele AUTO-MOTO/VELO/SPORT/ şi, lângă bordură, maşini fistichii, parcate oblic./ iarna nu ne-a adus nici un fulg de zăpadă./ dimineaţa-i albastră iar tu eşti la munte./ la mama dracului./ cearceaful meu e albastru, camera e albastră şi lustra mea e albastră/ eu stau la geam şi privesc şoseaua fără zăpadă, fără circulaţie/ cu dungile şi săgeţile ei albe./ vizavi sunt dărâmăturile unei case/ şi gropi de canalizare şi mosoare uriaşe de scândură negeluită/ pe care e înfăşurat cablul gros ca pe mână” etc. (Halucinaţe cu apariţia ei în costum de schi). Înşiruirile constatărilor de acest tip, într-un discurs aproape logoreic uneori (poeme lungi, kilometrice, relatând descriptiv vizualităţi, devoalând o prezenţă contemplativă a poetului), sunt lipsite, într-adevăr, aproape de orice intenţie metaforică, numai că privită în ansamblul ei, poezia lui Mircea Cărtărescu este ea însăşi o amplă, imensă metaforă a lumii actualităţii sale, sociale dacă vreţi. Văzută şi înţeleasă astfel, această creaţie lirică, cu totul antipoetică („poetică de stroboscop”, zice Dan C. Mihăilescu), primeşte un alt înţeles şi o altă dimensionalitate artistică. Ea face referire la o existenţă ternă, poetul luând act aproape fără emoţii, de prezenţa tuturor obiectelor, mai mult sau mai puţin materiale, ce compun universul lumii în care trăieşte, în jurul cărora se ţes şi se întreţes toate faptele care îl solicită şi în care îşi consumă energiile. E un imens univers vital, creat din atingerile senzoriale, concrete, ale poetului.

Formula sa poetică se dovedeşte a fi novatoare, cu atât mai mult cu cât această inovaţie reşapează (folosesc un termen ce corespunde limbajului cărtărescian) structuri lirice tradiţionale: psalmul (ciclul Psalmi), sonetul (volumul Cincizeci de sonete), elegia (ciclul Monştri ai elegiei) dar şi idila (ciclul Idile), lirica de dragoste (volumul Dragostea) ş.a., fără a respecta însă, nimic din rigorile prozodice ale acestora, iar totul având un fundal insinuat biblic (Geneză; Apocalips) sau motive dintr-o poeticitate antică (Calea Regală; Georgicele), pe care îşi plasează discursul amplu, într-un veritabil ritual al nevoii de a depăşi condiţia nimicului (volumul Nimic): „Începe disperarea zilelor de vară/ când, cu capul în mâini, pe scara de la intrare/ stai pe treptele de ciment/ şi copiii muncitorilor se uită la tine/ ca la un monstru din cine ştie ce film…/ începe nebunia urinei galbene/ care şiroieşte din cer/ începe fierbinţeala de nerespirat/ din interiorul automobilelor./ nu mai pot să trăiesc aşa,/ fără să cred în nimic, fără să fiu nimic,/ doar cu toropeala zilelor de vară,/ cu toropeala zilelor de vară” (Poem foarte bun, cu tristeţi satanice şi un montgolfier al disperării). Avem aici atitudinea de revoltă optzecistă, scârba faţă de condiţia existenţială oferită de sistemul ce-i exasperează prin lipsa ofertei unui orizont de altitudine vitală. Mircea Cărtărescu se face rezonerul de marcă al unei atari stări fiinţiale: „Splendoare în cel mai urât oraş din lume:/ trece tramvaiul cu MARLBORO – şi e splendid/ că m-am născut şi că îl pot vedea (…) e splendid că am umblat toată vara/ în ghete înalte de plastic/ în blugi şi plete uscate, pline de praf (…) nu ştiu ce vreau cu tramvaiul MARLBORO/ dar sunt frustrat de dragoste, de-ndrăgostire/ în splendidul jeg al oraşului” (Tristeţe indimenticabilă).

E ironic cel mai adesea; înclinaţia spre ludic nu-i lipseşte, aşa cum nici autopersiflarea, făcută cu ostentaţie („În acest poem voi fi foarte confuz/ voi fi fără metodă, fără construcţie” – Poem de citit la un Martini roşu cu lămâie), bravând superioritatea demersului său poetic („acest poem nu-i pe-nţelesul oricui”), apelând la cultura dobândită prin lecturi, pe care o intercalează intertextual în propria-i creaţie („mă întrebai de ce pe frigider scrie «Stella»/ şi dacă am citit Cortázar, «Rayuela»/…/ şi dacă Trakl a fost farmacist iar Novalis geolog/…/ şi dacă Arcimboldo, şi dacă Gide…” – Profiterol) sau preluând sintagme eminesciene („privesc oraşul furnicar”, „lasă-ţi lumea ta uitată” etc), ori caragialiene („inimă zburdalnică”, „nu plânge, eşti volintir” etc) ori din alţi autori, din alte lecturi, parafrazând, parodiind până la a-şi face propriul portret în manieră caricaturală: „eu,/ mircea cărtărescu./ propriul meu prizonier. Eu, un «ins»/ amestecat cu sucuri gastrice şi IMAO. Eu/ un «dreamer», o conştiinţă (…) am învăţat să interpretez petele de culoare/ să tai huruitul cu lama (şi să/ îmi folosesc laringele). Eu/ am visat cartiere sub ceruri galbene şi statui de aramă/ şi mi-au crescut atâtea degete câte stele-s în galaxie (…) dinţi sparţi, plombe căzute/ ochi asimetrici, trecut de păianjen/ iar acum? Uite – e toamnă pe colentina/ şi tramvaiele vopsite galben murdar huruie printre blocuri/ şi lumea cumpără pâine. Sînt trist” (Mircea Cărtărescu în toamna lui ’87), condamnându-se dispreţuitor: „am vrut să trec prin lumea asta perfectă nevăzut” (Cincizeci de sonete).

Formula poetică practicată (inventată?!) de Mircea Cărtărescu nu se pretează a fi continuată în nici un fel şi de către nici un fel de… discipoli. Ea are soarta creaţiilor unice, dovedindu-se a fi un monolit liric irepetabil. Scriitorul însuşi a înţeles acest lucru, observând cum discursul său poetic nu a evoluat semnificativ, decât din punct de vedere tematic, în toate volumele care au urmat debutului (Poeme de amor, 1983; Totul, 1985; Dragostea, 1994; Cincizeci de sonete, 2003; Nimic, 2010), orice insistenţă în aceeaşi manieră însemnând, de fapt, un soi de autopastişare. Ca şi în cazul liricii avangardei, fetişizată în cele din urmă, formula nu mai poate produce nimic nou. Calea e închisă. Luciditatea ce-l caracterizează pe Mircea Cărtărescu l-a determinat să pună capăt acestui segment al creaţiei, supravieţuindu-şi creator momentului gloriei sale poetice (a continuat să scrie proză, iar Levantul nu este altceva decât o sinteză a tuturor procedeelor exersate liric, deturnate într-o formulă de epicitate retorică, de asemenea operă de unicitate evidentă). Antologia de sub genericul Poezii, de acum, marchează tocmai acest moment cărtărescian în lirica românească actuală.

Liviu CANGEOPOL
Naşterea literaturii
O definiţie diafană în banalitatea ei taxonomică susţine că, sub raportul corpolenţei literare, există două tipuri de autori. Unii care, prin lucrări de dimensiuni reduse, deschid hublouri în ochii cititorului avid să ia aminte la existenţa unor universuri atunci hărăzite, monocrome, superficiale şi, eventual, cu un deznodămînt precis şi zguduitor. Autorii arondaţi categoriei sînt socotiţi zeii contemplaţiei generale şi ai sugestiei imediate, care panoramează porţiuni înguste fără a descifra detalii. Dezmăţul în exces al extensiei ar fi semnul unei slăbiciuni procedurale. În lungimea cîtorva pagini, cititorul va gusta frîntura unui peisaj centrat în forţa gravitaţională a unei idei, pe care va trebui s-o întregească singur. Atracţia mirajului nu este copleşitoare, cîmpul magnetic, mai degrabă redus. Chiar dacă impactul produce o intensă impresie, impregnată pe scoarţă şi după terminarea lecturii, cititorul i se poate sustrage fără nici o complicaţie. Scurtimea expunerii la hipnoză asigură lejeritatea desprinderii. În realitate, prozele scurte sînt fragmente ale unei opere vaste. Mădulare judecate ca organisme reduse. Ele îşi extrag forţa din sinergia elementelor pe care le reprezintă. Singurul element specific: pot fi judecate separat. Vîrfurile unanim acceptate ale genului sînt reprezentate de Cehov şi Borges.

Pe de altă parte, există secta autorilor dedicaţi formulelor amplificate în grandoare, care-şi creează universul exhaustiv cu generozitate şi cruzime în jurul victimei cititoare. Elementele sînt dilatate, uneori disproporţional, personajele sînt analizate în profunzimi frizînd aberaţia, complotul este spart în zeci de vectori, ideile se înlănţuiesc cu altele şi formează desene, care la rîndul lor alcătuiesc structuri sub formă de labirint, creier uman ori lume infinită. Creaţia tinde spre epuizarea subiectului privit din toate unghiurile, operînd iluzia enciclopedică a erudiţiei maxime: Pynchon, ca apogeu lingvistic, Joyce, Faulkner, Melville, Wallace, DeLillo, Eco, Tournier. Fiecare, demn de stabilit, cu devierile lui, potrivit concepţiei lansate de matematicianul francez George-Louis Leclerc, ajuns Conte de Buffon: anomalia e stilul. O lume selectă de nebuni.

Cînd am dat cu ochii de uluitoarele declaraţii exprimate de Gabriel Liiceanu la adresa Solenoidului cu ocazia lansării volumului, mi-am zis: „asistăm fie la o cotitură a literaturii române, care pînă acum n-a produs mare lucru pe scena universală, fie la una a marketing-ului autohton, total inexistent în linia canonului occidental.” Oricum ai da-o, oricum ai suci-o, o premieră absolută. Obiectivitatea mea, cîtă ar fi fost în acel moment, s-a topit în neant, zguduită de un verdict mai îndrăzneţ ca altul. “Va trebui să-mi imprim pe cartea de vizită calitatea de cititor a Solenoidului”, se lamenta cu mîndrie distinsul filozof (ţineţi cont, omul care l-a disecat, tradus şi editat pe Heidegger!). „Un eveniment care îţi taie viaţa în două“ (la 73 de ani, e o prejudecată mai mult decît metaforică!). „Ţin în mână cea mai de seamă ispravă a acestor 25 de ani Humanitas” – fluturînd ditamai cărţoiul de 838 de pagini plus coperţi. Doar cine nu ştie ce opere impozante a publicat Humanitas în ultimul pătrar nu se va cruci! Să-şi fi aruncat Gabriel Liiceanu pe fereastră prestigiul cîştigat cu atîta sudoare doar pentru un profit de hîrtie tipografică? Să avem de-a face cu o naivă sinceritate dublată de entuziasmul unui editor ajuns la apusul carierei măcinat de îndoiala impresiei că ar fi contribuit major la înălţarea literaturii locale? Un exces de modestie? Un atac cerebral? Din toate cîte puţin?

Nu-mi rămînea decît o singură modalitate să aflu: lectura capodoperei în discuţie. Am comandat cartea prin aplicaţia Amazon, am aşteptat patru săptămîni cu sufletul la gură, am recepţionat pachetul, l-am deschis înfrigurat, am citit nouă capitole, am băut un pahar cu apă, am continuat să lecturez. Cum nu sînt fericitul posesor al unei cărţi de vizită, şi nici nu întrevăd prea curînd să ajung unul, voi încerca să aştern cîteva rînduri pe ecranul indiferent al computerului.

De regulă, analizarea unei cărţi porneşte prin a fi cufundată în contextul literaturii din care provine. Mă uit în jur, la miriştea dezordonată a patriei beletristice, şi număr tufele răzleţe: Breban, Buzura, D.R. Popescu, Ţoiu, Bălăiţă, Săraru… Cu excepţia unor fragmente culese din operele lui Mircea Horia Simionescu, Matei Călinescu, Paul Goma (cel din jurnale) şi Eugen Barbu (asta e!), nu se vede nici un copac. S-ar putea considera că este injust să aduci în discuţie o generaţie formată sub biciul unui regim care te bătea la tălpi dacă nu compuneai în cheia lipsei de inspiraţie. În felul lor deformat, aceşti autori au fost nişte genii pustii. Din ei, din biografia lor, n-a rămas decît legenda. Opera n-a rezistat. Scriitorii ceva mai tineri, ai generaţiei căzute în clisura schimbărilor, din care face parte şi Mircea Cărtărescu, sînt şi mai rari în zona calităţii: Florina Ilis, Gheorghe Crăciun, Mircea Nedelciu, Marta Petreu, Octavian Soviany, Florin Toma. Mă tem să cobor mai mult. Măcar s-au străduit. Am suficienţi duşmani…

Ca exerciţiu comparativ de imaginaţie, ne întrebăm cum se va fi manifestat reacţia criticilor vremii, cînd s-au trezit, acum un secol şi aproape jumătate, cu asteroidul eminescian în braţe?! La opera cărui înaintaş au fost înclinaţi să-i raporteze valoarea? A poeţilor Văcăreşti, ale căror producţii ar fi făcute azi de ruşine la gazeta de perete a oricărei şcoli de copii dezavantajaţi? Cu cine să-l compare? Cu Samson Bodnărescu? Să traseze o paralelă între lirica poetului naţional şi cea a lui Nicolae Volenti? Sau a lui Ştefan Vârgolici? Ion Heliade Rădulescu? Vasile Alecsandri? O disociere valorică exponenţială care duce la disjuncţie. Eminescu şi restul. Cărtărescu şi ceilalţi.

Doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, cartea asta, Solenoid, vă spun cu precizie de metronom, este un scandal! Nu poţi s-o pui lîngă nimic, face totul de rîs, întoarce mîndra noastră literatură la zero! Ca metaconsecinţă directă, mii de autori consacraţi şi cărţuliile lor mişcătoare dispar subit în jobenul lui Mircea Cărtărescu. Ne aflăm în intersecţia unei dileme limpezi. Ce e de preferat? Să nu avem decît un exemplar de genialitate patologică în graniţele unui şeptel tarat de autosuficienţă, incultură şi lipsă de talent, ori zece mii de strigoi umblînd ziua-n amiaza-mare cu tălăngi care să le scoată în evidenţă mediocritatea funciară, stîngăcia, lipsa de entuziasm şi calitatea de „scriitor”?

Nouă edituri importante din zece ar fi respins manuscrisul cu un oftat de indignare, pe baza a cel puţin două considerente: este prea lung şi extrem de complicat! Doar dacă… Nu, n-au mai fost cazuri! Îmi vine în minte ciudăţenia scoţiană Alasdair Grey. Cotitură epocală, nu s-a găsit nici un editor care să-l publice zeci de ani, valoare fără egal, notorietate agravată, elogii la cîntar şi… confraţii continuă să scrie la fel. Mai mult, corpul literaturii vernaculare a fost secţionat: scriitorii scoţieni într-o grămadă amorfă şi dl Grey, singur, de cealaltă parte. Pariez pe atracţia de a copia modelul!

În schimb, nici prea multe cronici nu va avea la obiect (cum nici aceasta nu e!). E bun, vor zice unii la modul general sau ca să nu deranjeze. Ori, poate, nu prea tare! În De ce iubim femeile a dat el tot ce putea! În vreun opus mai mărunţel şi mai pe-nţeles. Ăsta e lung mai rău ca Biblia! Şi stufos, dracu’ să-l pieptene! Cuvinte grele, de dicţionar academic, fraze răsucite, propoziţii defective de una sau de alta, explicaţii ştiinţifice din care nu sare nici un pumn, teorii filozofice în care nu moare nimeni, prea multe pronume posesive, personaje de care nu ştii de unde mai răsar, trimiteri neruşinat de pertinente la ştiinţele exacte (care ce caută ele într-o lucrare literară?) şi cîte altele!

Pentru a încerca premisele unei discuţii reale despre Solenoid este necesară o distribuţie cu scenariu muntenesc şi actori de peste hotare. Prima ofertă care atinge malurile exegezei este portavionul numit Curcubeul gravitaţiei, semnat de Thomas Pynchon (excelent tradus în română de Rareş Moldovan, sub auspiciul Editurii Polirom). Voi începe printr-un şoc termic la marginea blasfemiei: din punct de vedere al coerenţei narative, cartea lui Mircea Cărtărescu se află deasupra cărţii americanului. Din acest fuior se trage şi beneficiul major al operei de artă: disciplina stilului asigură nu doar eleganţa cuvîntului, cît mai ales ponderea dinamicii ideatice. Flexibilitatea şi viteza de execuţie a gîndirii sînt stimulate de orgasmul delirului cărtărescian. În cadrul literaturii, în afară de Pynchon, doar la Faulkner şi Céline am mai întîlnit acest simptom de maieutică accelerată. Discursul lui Pynchon propune o serie de opriri bruşte, căderi în timp, răsturnări, sincope, refaceri, licenţe logice, pe cînd cel al lui Cărtărescu înalţă o clădire uniformă într-o cadenţă serenă, de neoprit precum mareea oceanelor şi durabilă ca a fenomenelor carstice. Autorul construieşte, nu doar observă, dezvoltă, nu doar explică, creează mutaţii, nu doar se maturizează.

Măiestria scriiturii este greu de atins în lipsa unui echilibru perfect între ceea ce ai fi capabil să migăleşti şi formula cea mai eficientă în economia demonstraţiei (căci orice operă de artă constituie, la urma urmei, prognoza unei demonstraţii). Uneori, mai mult nu înseamnă neapărat mai bine. Mircea Cărtărescu a trecut de faza în care exprimarea înfrumuseţată este apanajul spectaculosului în dauna fluxului. Virtutea de căpătîi a Solenoidului este rigoarea controlată a aberaţiei, adusă pînă în linia orizontului de acceptare prin tropi specifici ori inovaţii de geniu răbdător.

Centrifug, centripet. Structurile narative ale Curcubeului gravitaţiei adună din exterior aluviuni care merg spre un centru pînă la urmă negăsit; Solenoid reuşeşte să radieze din fiinţa personajului-narator (căderea în oglindă a autorului însuşi) un univers care se luminează treptat, în uluitoarea splendoare a percepţiei lecturale. Un rubin uriaş găsit de razele perseverente ale Soarelui. Odată ce l-ai văzut, devii altul. Gîndeşti diferit, simţi mai profund, îţi găseşti un loc în nebunia dezordonată a existenţei. Dacă sindromul de epuizare perceptiv-analitică al acestei lucrări nu ilustrează noţiunea metafizică, atunci nu ştiu ce altceva ar putea-o face.

Structura alternativ/simultană a Solenoidului, aşezată pe razele care emană din personajul principal, formează descrierea prin care Mikito Kakutami a receptat o altă capodoperă pynchoniană, Mason and Dixon: „o complexitate bizantină“. Cărtărescu iniţiază şi duce la capăt o călătorie prin hăţişurile întunecate ale narcisismului auctorial, care se filtrează prin microscopul tuturor scenariilor posibile ale existenţei. Richard Locke, unul dintre editorii magazinului The New York Times Book Review, într-un articol publicat la 11 martie 1973 la adresa Curcubeului gravitaţiei, observă că Pynchon pare a fi „îndrăgostit, sexual îndrăgostit, de propria moarte”. Cărtărescu este îndrăgostit de propria umilinţă pînă la ultimele consecinţe ale grandorii. Cum îndrăzneala provine de cele mai multe ori din timiditate, de ce n-am accepta că aroganţa îşi are sursa într-un exagerat sentiment de inferioritate, în nevoia celui care, nutrind obsesia propriei slăbiciuni, încearcă să braveze şi să se depăşească? Reanimarea unei realităţi înfăşurate în cuvinte, terapia cognitivă a întoarcerii în locul din care ar fi putut să fie altceva. Autorul (ca şi cititorul) iese eliberat din această încleştare.

Borges susţinea că „oglinzile şi paternitatea sînt abominabile: amîndouă multiplică lumea şi o deformează“. Argentinianul ignorase să enumere o altă entitate, aparţinînd aceleaşi categorii: creaţia literară. Cartea lui Mircea Cărtărescu, la rîndul ei, multiplică lumea şi o deformează (descoperă lumi posibile sub crusta aparenţei). Nimic abominabil în asta. În drumul mîntuirii personale, avem dreptul de a parcurge procesul unei vieţi care ar fi putut să se desfăşoare în semn contrar. Regretul, desprinderea de păcat, devenirea întru fiinţă exprimă corolarii ale aceleiaşi atitudini.

Schematic, big-bang-ul de la care porneşte universul creat în Solenoid (debutul dezastruos din capcana Cenaclului Lunii, uşoară pocire a Cenaclului de Luni) echivalează cu fluturele strivit de neatentul călător în timp din A Sound of Thunder, povestirea lui Ray Bradbury, detaliul meschin care modifică esenţial viitorul. Desigur, precum racheta nazistă din romanul lui Pynchon, oglinda în care este reflectată posibila viaţă a lui Cărtărescu dacă primele sale producţii poetice ar fi fost rejectate public nu este decît un pretext pentru desfăşurarea unei extraordinare fresce a lumii în care trăim, un bestiar de 360 de grade, o enciclopedie a patologiilor contemporane, un album al frumuseţilor ascunse şi al viciilor zădărnicitoare ale lumii. Cîţi autori sînt prinşi în ambiţia şi reuşita unui proiect asemănător? Homer (Iliada, ca radiografie colectivă, şi Odiseea, ca psihanaliză individuală), Dante (Comedia), Flaubert (Ispitirea Sfântului Anton), Raymond Abellio (autorul unei cărţi monumentale azi complet uitate, La fosse de Babel), Cervantes (Don Quijote), Marquez (Un veac de singurătate), Tolstoi (Război şi pace), Faulkner (în special Zgomotul şi Furia, dar şi uriaşa nuvelă Ursul), Joyce (Ulise), DeLillo (Underworld), Pamuk (Cartea neagră), Wallace (Infinite Jest), Sábato (Despre eroi şi morminte, dar mai ales delirul riguros Dare de seamă despre orbi), Melville (Moby-Dick), Mann (Muntele vrăjit). Chiar şi la nivelul literaturii universale asemenea cărţi nu găseşti decît rar.

Levantul este o bijuterie minuţioasă şi perfectă, pe care o poţi purta oriunde în lume în buzunarul de la piept. Solenoid este o catedrală săpată în inima pămîntului, în catacombele căreia te pierzi cu gura căscată de uimire, regăsind în ele toate obiectele pierdute de la facerea lumii. Niciodată românii nu vor mai avea şansa unui asemenea autor.

Simt că ar trebui să pronunţ scuze la adresa lui Mircea Cărtărescu (ale cărui cărţi, exceptînd capodopera sa lirică, recunosc că nu m-au dat peste cap), cît şi entuziastului său editor, Gabriel Liiceanu, care a investit într-o promisiune doar de el bănuită la acest nivel, deschizînd pîrtia unei literaturi care de zeci de ani se sufoca în micimea falsei sale existenţe. Cohorte de critici neinspiraţi, editori neîndrăzneţi, cititori în derută ar trebui să-şi ceară scuze lor înşile: nu pentru că n-au avut viziunea celui care urma să vie, ci pentru că l-au văzut înainte de vreme, în potenţialul fals al miilor de rateuri de pînă la el. În sfîrşit, literatorii români au, de acum încolo, în jurul cui să-şi articuleze ierarhiile. Toate acestea le-a reuşit o singură carte. Recunoştinţă, uluială, respect.