Tribunalul Ialomita Bilant 2010
D. Măsuri luate pentru unificarea practicii judiciare
Yüklə 0,64 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi”.
- „asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii”
- E. Aplicarea dreptului comunitar , respectiv a CEDO la nivelul instanţei
D. Măsuri luate pentru unificarea practicii judiciare Un proces echitabil în concordanţă cu art. 6 CEDO presupune, printre altele, faptul că justiţia este unică şi egală pentru toţi. Corespunzător cu acesta şi, în concordanţă cu Constituţiile altor state membre ale Uniunii Europene, Constituţia României stipulează la art. 124 (2): „Justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi”. Constituţia României stabileşte, în concordanţă cu sistemele judiciare ale altor state din Uniunea Europeană, la art. 126 alin. (3) „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale”. Existenţa unui stat de drept presupune ca instanţele judiciare să aplice legea în mod unitar pentru toţi. Această cerinţă nu este uşor de îndeplinit fiindcă, adeseori, chestiuni de drept sunt rezolvate de instanţele judecătoreşti în mod contradictoriu. O jurisprudenţă incoerentă, instabilă şi neunitară este inevitabilă într-o ţară cu aproape 250 de instanţe judecătoreşti, care nu dispune de o înaltă instanţă cu vocaţia de a menţine o practică unitară a instanţelor şi care să impună, în acelaşi timp, respectarea acesteia. Există un consens general că practica instanţelor este incoerentă şi neunitară, inclusiv practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de Casaţie şi Justiţie. Această apreciere este împărtăşită nu numai de opinia publică, dar şi – chiar în modul cel mai vehement – de judecători, inclusiv de cei de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Rezultatul este un sentiment de neîncredere în justiţie din partea cetăţenilor, care invocă deseori corupţia pentru această stare de fapt. Dat fiind că, la data de 24 septembrie 2009, a fost semnat, de către reprezentanţii partidelor parlamentare, ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ai Consiliului Superior al Magistraturii, ai Reţelei Naţionale a Adunărilor Generale ale Judecătorilor, ai Asociaţiei Magistraţilor din România, ai Uniunii Naţionale a Judecătorilor din România şi ai Asociaţiei Procurorilor, în prezenţa şi cu facilitarea organizaţiilor societăţii civile, Pactul pentru Justiţie, care are în vedere independenţa justiţiei şi funcţionarea normală a sistemului judiciar. Asociaţia Magistraţilor din România a sesizat grupurile parlamentare cu un proiect de lege vizând unificarea practicii judiciare. În acest sens, Grupul de Lucru a avut printre obiective elaborarea unui proiect de Lege privind „promovarea practicii unitare la nivelul instanţelor judiciare”, care:
Având în vedere aspectele menţionate, precum şi faptul că publicarea jurisprudenţei instanţelor pe portal este o modalitate eficientă şi rapidă pentru judecători de a lua cunoştinţă de hotărârile pronunţate în aceeaşi materie de alte instanţe, s-a apreciat că se impune modificarea Regulamentului de ordine interioară a instanţelor judecătoreşti, în sensul instituirii obligaţiei pentru instanţe de a actualiza trimestrial portalul prin publicarea, în rezumat, a unui număr suficient de hotărâri, considerate relevante şi al obligaţiei pentru curţile de apel de a realiza şi comunica, periodic, Buletinul jurisprudenţei, pe baza propriilor hotărâri şi a hotărârilor celorlalte instanţe din circumscripţia acestora. În consecinţă, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a adoptat Hotărârea nr. 1315 din 27 noiembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 835 din 11 decembrie 2008, prin care a modificat şi a completat art. 265 din Regulamentul de ordine interioară a instanţelor judecătoreşti în sensul prevederii obligaţiei instanţelor de judecată de a completa şi de a actualiza permanent portalul, prin publicarea propriei jurisprudenţe relevante, în condiţiile legii. Potrivit R.O.I., la nivelul secţiei civile au fost desemnaţi judecători cu atribuţii privind analiza practicii de control cât şi a propriei secţii, realizându-se lunar cu toţi judecătorii întâlniri, ocazie cu care s-au dezbătut, reţinut şi însuşit probleme de drept ivite în soluţionarea cauzelor cu evidenţierea practicii neunitare atât la nivelul propriei instanţe cât şi la nivelul instanţei ierarhic superioare . În acest sens s-au avut în vedere respectarea dispoziţiilor secţiunii a IV1-a din R.O.I., aşa cum a fost completat prin Hotărârea C.S.M. nr.46 din 1 februarie 2007, luându-se următoarele măsuri :
S-au înregistrat două probleme de drept controversate, în una şi aceeaşi materie, respectiv recalcularea drepturilor de pensionare sub imperiul Legii nr. 3/1977 folosind principiile cuprinse în Legea nr. 19/2000, aşa cum a stabilit OUG nr. 4/2005, probleme ce vizează : - termenul de prescripţie al dreptului reclamantului pensionar de a solicita pe cale judecătorească obligarea casei judeţene de pensii de efectuare a acestei recalculări; - stagiul complet de cotizare ce urmează a fi folosit în procesul de recalculare a pensiei pentru cei pensionaţi potrivit Legii nr. 3/1977 şi care au lucrat în grupele I şi II de muncă; În legătură cu prima problemă de drept semnalată, în opinia majoritară, s-a considerat că fiind în prezenţa unei acţiuni cu caracter personal având ca obiect obligaţia de a face, aceasta este supusă termenului de prescripţie de 3 ani, potrivit art. 1 rap. la art. 3 din Decretul nr. 167/1958. Luându-se în considerare dispoziţiile art. 2 alin.2 din OUG nr. 4/2005 potrivit cărora procedura de recalculare efectuată în baza acestui act normativ se desfăşoară până la data de 1 ianuarie 2006, s-a considerat că termenul de 3 ani în care poate fi promovată acţiunea pensionarului nemulţumit începe să curgă fie de la data comunicării deciziei de recalculare care îl nemulţumeşte, fie, atunci când o astfel de dovadă nu există, de la data de 1 ianuarie 2006 când trebuiau terminate operaţiunile de recalculare. Referitor la a doua problemă de drept, opinia majoritară a fost aceea că stagiul complet de cotizare ce urmează a fi avut în vedere la stabilirea punctajului mediu anual cu ocazia recalculării drepturilor de pensionare pentru cei care au fost pensionaţi anterior datei de 1.04.2001 potrivit Legii nr. 3/1977 şi care au lucrat în grupele I şi II de muncă este de 20 şi respectiv 25 de ani. Această opinie se întemeiază pe dispoziţiile art. 4 alin.1 din OUG nr. 4/2005 potrivit cărora determinarea punctajului mediu anual şi cuantumul fiecărei pensii se face pe baza datelor, elementelor şi informaţiilor din documentaţiile de pensie aflate în păstrarea caselor teritoriale de pensii, cu respectarea prevederilor HG nr. 1555/2004 care, la art. 2 alin.4 stabileşte că : „pentru persoanele ale căror drepturi de pensie s-au deschis in intervalul 01 iunie 1977 – 31 martie 2001 stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual va fi cel reglementat de Legea nr. 3/1977”. Ori, art. 14 din Legea nr. 3/1977 stabileşte că pot ieşi la pensie cei care au lucrat în grupa I de muncă cel puţin 20 de ani iar cei care au lucrat în grupa a II-a de muncă cel puţin 25 de ani, acesta fiind, aşadar, stagiul complet de cotizare. In susţinerea acestei opinii se face trimitere şi la Decizia nr. 40/2008 a Secţiilor Unite ale I.C.C.J. al cărei dispozitiv se interpretează în sensul că stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual pentru persoanele ale căror drepturi de pensie s-au deschis în intervalul 1 iulie 1977 – 31 martie 2001 şi care şi-au desfăşurat activitatea în grupele speciale de muncă este cel reglementat de art. 14 din Legea nr. 3/1977. Trebuie precizat că disputa în soluţionarea acestei probleme de drept este întreţinută şi de caracterul echivoc al dispozitivului Deciziei nr. 40/2008 a Secţiilor Unite ale I.C.C.J. a cărui interpretare în sensul opiniei majoritare mai sus arătate nu este susţinută nici de dispozitivul deciziei în discuţie şi nici de Minuta din 09 iunie 2010 a Comisiei de unificare a practicii neunitare din cadrul I.C.C.J. Mai mult decât atât, această interpretare o găsim a fi împărtăşită la un număr foarte mic de curţi de apel, printre care şi Curtea de Apel Bucureşti, iar controversa iscată a determinat sesizarea I.C.C.J. cu lămurirea dispozitivului Deciziei nr. 40/2008, sesizare aflată pe rolul acestei instanţe la data de 17 ianuarie 2011. În cursul anului 2009, la nivelul secţiei penale au fost luate următoarele măsuri pentru unificarea practicii judiciare: - participarea la întâlnirile organizate de Curtea de Apel Bucureşti; - publicarea hotărârilor judecătoreşti relevante pe portalul instanţei; - asigurarea informării judecătorilor privind deciziile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursurile în interesul legii; - participarea la şedinţele de învăţământ profesional şi la seminariile organizate în cadrul activităţii de formare profesională continuă centralizată de Institutul Naţional al Magistraturii; - elaborarea practicii judiciare pe secţii; - discutarea minutelor întocmite cu ocazia întâlnirilor organizate la nivelul Consiliului Superior al Magistraturii; - discutarea periodică a problemelor de practică neunitară cu evidenţierea opiniei majoritare în cadrul şedinţelor de studiu profesional; - informarea judecătorilor cu privire la acte normative noi, decizii pronunţate în interesul legii, jurisprudenţa CEDO, deciziile Curţii Constituţionale, jurisprudenţa celorlalte curţi de apel; - studierea Buletinului Casaţiei; - dezbaterea lunară a problemelor de drept ce pot genera practică neunitară şi analiza soluţiilor; - analiza periodică a practicii de casare. Calitatea actului de justiţie şi efectul său educativ precum şi încrederea în sistemul judiciar sunt date de pronunţarea unor hotărâri în cauze similare care să nu fie contradictorii în cadrul aceleiaşi instanţe. Pentru aceasta, existenţa unei practici unitare la nivelul aceleiaşi instanţe constituie o obligaţie de ţinută profesională. La nivelul secţiei penale, în baza art.29 din R.O.I. a fost desemnat un judecător cu atribuţii privind analiza practicii proprie instanţei,cât şi a instanţelor de control judiciar, reluându-se lunar problemele de drept ivite în soluţionarea cauzelor, cu evidenţierea practicii neunitare atât la propria instanţă, cât şi la cea de control judiciar, dacă este cazul. In acest sens, în cadrul secţiei penale există un registru de practică judiciară a instanţelor de control judiciar, lunar, judecătorul desemnat întocmeşte un referat de analiză a acestei practici, care este supus atenţiei judecătorilor cu ocazia şedinţelor de învăţământ profesional. Toate acestea au ca scop însuşirea practicii instanţelor de control şi evitarea unei practici neunitare în activitatea proprie. De asemenea, odată cu modificarea Regulamentului de Ordine Interioară al instanţelor judecătoreşti aprobat prin Hotărârea C.S.M.nr. 387/2005, prin Hotărârea nr.46/2007 s-a introdus noua secţiune a IV-a intitulată “ Măsuri privind unificarea practicii judiciare”. În aplicarea dispoziţiilor art.26 ind.1 alin.1 şi 3 din această hotărâre, lunar, judecătorii secţiei penale au dezbătut problemele de drept care au condus la pronunţarea unor soluţii diferite, iar trimestrial au participat la Curtea de Apel Bucureşti la astfel de discuţii, minutele întocmite cu aceste ocazii fiind aduse la cunoştinţa tuturor judecătorilor. De asemenea, în şedinţele de învăţământ profesional au fost discutate problemele de practică judiciară neunitară care au făcut obiectul întâlnirilor organizate de Consiliul Superior al Magistraturii şi membrii comisiei de unificare a practicii judiciare cu Preşedintele secţiei penale de la Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie, reprezentantul Parchetului de pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Preşedinţii de secţii de la curţile de apel. Exemplificam: - Decizia nr. 1 prin care s-a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, stabilindu-se că, în faza de judecată, cererea de prelungire a dreptului de circulaţie, întemeiată pe prevederile art.111 alin.6 din O.U.G. nr.195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se va soluţiona în condiţii de publicitate, cu citarea părţilor, conform prevederilor art.290, 291 Cod procedură penală, iar instanţa de judecată se va pronunţa prin încheiere motivată care poate fi atacată odată cu sentinţa sau decizia, conform art. 361 alin. 2 şi art. 3851 alin. 2 din Codul de procedură penală. - Decizia nr. 2 prin care s-a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, stabilindu-se că, în cazul infracţiunilor prevăzute de Legea nr. 46/19 martie 2008 (Codul silvic), prin care se aduce atingere fondului forestier proprietate privată a persoanei fizice sau persoanei juridice, calitatea de parte vătămată ori de parte civilă o poate avea atât ocolul silvic, în calitate de reprezentant al statului, cât şi proprietarul fondului forestier, cu excepţia situaţiei în care acesta din urmă este subiect activ al infracţiunii. - Decizia nr. 3 prin care s-a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi s-a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 251 din Legea nr. 31/2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu cele ale art. 24 din Codul de procedură penală, în procesul penal, Fondul de protecţie a victimelor străzii are calitatea de parte responsabilă civilmente şi poate fi obligat singur, iar nu în solidar cu inculpatul, la plata despăgubirilor civile către persoanele păgubite prin accidente de vehicule neasigurate. - Decizia nr. 4 prin care s-a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi sesizarea Colegiului de conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, stabilindu-se următoarele: În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 399 din Codul de procedură penală, procurorul din cadrul structurii specializate, Direcţia Naţională Anticorupţie, respectiv Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism este competent în condiţiile art. 397 alin. 1 din Codul de procedură penală să efectueze actele de cercetare şi să înainteze materialul împreună cu concluziile referitoare la cererile de revizuire formulate împotriva hotărârilor care au avut ca obiect infracţiuni a căror urmărire penală este de competenţa exclusivă a uneia sau alteia din cele două structuri. - Decizia nr. 7 prin care s-a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, stabilindu-se următoarele: Dispoziţiile art. 9 alin. 3 – 5 din O.G. nr. 2/2001, prin raportare la dispoziţiile art. 9 alin. 1 şi 2 din aceeaşi ordonanţă şi la dispoziţiile art. 1 din O.G. nr. 55/2002, se interpretează în sensul admisibilităţii cererilor de înlocuire a sancţiunii amenzii cu sancţiunea obligării contravenientului la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii indiferent dacă contravenţiile săvârşite sunt prevăzute şi sancţionate prin legi, ordonanţe ale Guvernului sau alte acte cu caracter normativ şi chiar dacă actul care stabileşte şi sancţionează contravenţiile nu prevede, alternativ cu sancţiunea amenzii, sancţiunea prestării unei activităţi în folosul comunităţii. - Decizia nr.8 a Î.C.C.J., prin care s-a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi sesizarea Colegiului de conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, în sensul că, normele de incriminare a insultei şi calomniei cuprinse în art.205 şi art.206 din Codul penal, precum şi prevederile art.207 Cod penal privind proba verităţii, abrogate prin dispoziţiile art.I pct.56 din Legea nr.278/2006, dispoziţii declarate neconstituţionale prin decizia nr.62 din 18 ianuarie 2007 a Curţii Constituţionale, nu sunt în vigoare; - Decizia nr.9 din 15 noiembrie 2010 a Î.C.C.J., prin care a fost admis recursul în interesul legii promovat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, stabilind că sintagma “proces penal în curs”, cuprinsă în textul art.119 din Legea nr.302/2004 privind cooperarea judiciară în materie penală, modificată, se interpretează în sensul că recunoaşterea pe cale incidentală a unei hotărâri penale străine sau a unui act juridic străin se poate face şi în faza privind punerea în executare a hotărârilor penale definitive; - Decizia nr.872 din 25 iunie 2010 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar; - Decizia nr.873 din 25 iunie 2010 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor; - Decizia nr.874 din 25 iunie 2010 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar; - Decizia nr.109 din 9 februarie 2010 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.159/2008 pentru modificarea şi completarea Legii nr.51/1995 pentru organizarea şi exercitarea funcţiei de avocat; - Decizia nr.571 din 29 aprilie 2010 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.121 alin.(2) şi ale art.134 alin.(2) lit.g) din Legea nr.8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe - Decizia nr.694 din 20 mai 2010 referitoare la excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.I pct.184 din Legea nr.356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi, referitoare la modificarea dispoziţiilor art.3859 alin.1 pct.12 din Codul de procedură penală. În conformitate cu dispoziţiile art.26 indice 5 din Regulamentul de Ordine Interioară al instanţelor modificat prin Hotărârea C.S.M.nr.46/ 01.02.2007 au fost publicate pe portalul instanţei hotărârile judecătoreşti pronunţate de judecătorii secţiei penale, definitive, considerate relevante din punct de vedere al problemelor de drept soluţionate. E. Aplicarea dreptului comunitar , respectiv a CEDO la nivelul instanţei În conformitate cu prevederile art. 20 din Constituţia României dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi celelalte tratate la care România este parte iar dacă există neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia situaţiei în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile. Printre tratatele internaţionale care au acest efect, un rol deosebit îl are Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (intrată în vigoare pentru România la 20 iunie 1994) care a devenit treptat unul dintre instrumentele cele mai eficace de apărare a drepturilor omului în lume pe care ea le garantează, mai ales prin mecanismul de control instituit de dispoziţiile ei, mecanism jurisdicţional supranaţional care se impune Înaltelor Părţi Contractante şi garantează în mod efectiv respectarea de către acestea a drepturilor proclamate. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului reprezintă unul dintre cele mai importante instrumente internaţionale de protecţie a drepturilor omului. Dispoziţiile convenţiei protejează existenţa şi libertatea, viaţa socială şi personală a individului, dar şi mecanismul jurisdicţional de control al respectării acestor drepturi de către autorităţile naţionale ale statelor contractante. Pentru statele, care au încorporat convenţia în dreptul intern ca urmare a ratificării sale, s-au născut drepturi în beneficiul indivizilor şi obligaţii în sarcina autorităţilor statale. Drepturile prevăzute în Convenţie pot fi invocate direct în faţa instanţelor naţionale care sunt competente să judece litigiile cu care sunt investite din perspectiva textului Convenţiei şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului. În acest context, trebuie subliniat că hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului au valoare de precedent, Curtea de la Strasbourg, în cele mai multe cazuri motivându-şi hotărârile prin indicarea soluţiilor pe care le-a pronunţat în trecut, în cazuri ce privesc situaţii asemănătoare. Având în vedere dispoziţiile art. 11 alin. 1 şi pe cele ale art. 20 din Constituţia României, prevederile Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale (CEDO) constituie un important izvor de drept în cadrul ordinii juridice din ţara noastră, având aplicabilitate directă şi prioritară asupra legilor interne, în situaţia unui conflict normativ. Funcţionarea Convenţiei pe baza unui principiu care atribuie valoare de lege precedentelor judiciare, face imposibilă disocierea textului Convenţiei de practica judiciară a Curţii de la Strasbourg. Conştienţi de rolul şi sarcinile magistraţilor în respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului judecătorii tribunalului au analizat jurisprudenţa aferentă în cadrul temelor şi şedinţelor de învăţământ profesional , preocupându-se de invocarea acestora în motivarea soluţiilor pronunţate.. În materie civilă , o aplicare a dispoziţiilor de mai sus o găsim în dispoziţiile art.322 pct.9 Cod procedură civilă, dispoziţii prin care s-a reglementat un nou motiv de revizuire atunci când Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat prin hotărârea pronunţată în dreptul intern o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale, iar consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate . De asemenea, potrivit dispoziţiilor art.21 alin.2 din Legea nr.554/2004, aşa cum a fost modificată prin Legea nr.262/2007, constituie motiv de revizuire care se adaugă la cele prevăzute de Codul de procedură civilă, pronunţarea hotărârilor rămase definitive şi irevocabile prin încălcarea principiului priorităţii dreptului comunitar reglementat de art.148 alin.2 coroborat cu art.20 alin.2 din Constituţia României, republicată . Având în vedere toate aceste dispoziţii legale, judecătorii secţiei civile au manifestat o mai accentuată preocupare în aplicarea dispoziţiilor C.E.D.O. şi a jurisprudenţei în soluţionarea cauzelor cu care au fost investiţi. Exemplificăm cu câteva soluţii de speţă preocuparea judecătorilor de a aplica dispoziţiile C.E.D.O. astfel cum sunt interpretate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. 1) Reiterăm cauza de dreptul muncii cu care ne-am confruntat şi în cursul anului 2009 şi în care reclamanţii, personal din învăţământ, au solicitat pe cale judecătorească recunoaşterea creşterilor lor salariale, reglementată de Legea nr.221/2008 . Cererea formulată de reclamanţi a fost admisă ca întemeiată, pârâtele unitatea de învăţământ împreună cu finanţatorul acesteia fiind obligate să achite aceste drepturi .În argumentarea soluţiei date, instanţa de fond a făcut trimitere şi la dispoziţiile art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţie şi la practica C.E.D.O. Astfel, s-a reţinut că potrivit art. 1 din Protocolul nr.1 la Convenţie „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de nulitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional” .În practica C.E.D.O. s-a statuat că noţiunea de „bunuri” în sensul art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţie cuprinde atât „bunuri actuale” cât şi valori patrimoniale, inclusiv în anumite situaţii bine stabilite creanţe aş căror titular demonstrează că acestea au o bază suficientă în dreptul intern şi în virtutea cărora reclamantul poate pretinde cel puţin „o speranţă legitimă” în exercitarea efectivă a dreptului său (a se vedea Draou împotriva Franţei MC / nr.1.513/038c65, C.E.D.O. 2005 – X) . Ori, reclamanţi, fiind beneficiarii dispoziţiilor O.G. nr.15/2008, aşa cum a fost aprobată prin Legea nr.221/2008, pot pretinde cel puţin o „speranţă legitimă” cu privire la realizarea drepturilor lor referitor la creşterile salariale . De altfel, această „speranţă legitimă” a reclamanţilor îşi găseşte justificarea şi în desele modificări legislative prin intervenţia Guvernului, care prin ordonanţe succesive a căutat să contracareze măsurile legislative dispuse de Parlament cu privire la creşterile salariale ale personalului din învăţământ (în acest sens a se vedea hotărârea împotriva României, Străin şi alţii, nr.57.001/00, &56, C.E.D.O. 2005-VII, 21 iulie 2005, Păduraru citată anterior, & 98-99, Podeanu, nr.4.596/03, &34, 16 februarie 2006, Radu nr.13.309/03, & 34, 20 iulie 2006). Mai mult decât atât, în speţă nu s-a dovedit că ingerinţa în dreptul reclamanţilor cu privire la respectarea drepturilor lor salariale s-a făcut cu respectarea limitărilor reglementate de art.1 din Protocolul adiţional la Convenţie . Astfel, potrivit art.1 din Protocol, privarea de un bun se poate face dacă aceasta este prevăzută de lege, adică de normele interne aplicabile şi dacă este impusă de o cauză de utilitate publică . Pentru ca o ingerinţă să fie „legală” aceasta trebuie, pe de o parte să fie prevăzută de lege, asigurându-se astfel principiul supremaţiei legii, principiu fundamental într-o societate democratică, iar pe de altă parte să păstreze un just echilibru între cerinţele interesului general al comunităţii şi imperativele apărării dreptului la respectarea bunurilor reclamanţilor (cauza Viaşu contra României, hot. Din 9 decembrie 2008). Ori, în cauză se constată că însăşi Curtea Constituţională a considerat că normele emise de Guvern şi care se constituie într-o ingerinţă în dreptul la un salariu mărit al reclamanţilor încalcă legea şi că aceste norme nu fac altceva decât să contracareze unele măsuri de politică legislativă în domeniul salarizării personalului din învăţământ adoptate de Parlament . Cât priveşte prejudiciul suferit de către reclamanţi şi care trebuie să fie acoperit de pârâţi, în practica C.E.D.O. cu privire la aplicarea dispoziţiilor art.41 din Convenţie, aceasta a stabilit că reparaţia trebuie să fie echitabilă şi să acopere daunele materiale suferite ca urmare a ingerinţei produse (vezi cauza Tarik împotriva României - hotărârea din 7 februarie 2008 şi cauza Şerbănescu împotriva României ). În conformitate cu această practică se impune ca reclamanţilor să li se restituie diferenţa drepturilor salariale de care aceştia ar fi trebuit să beneficieze potrivit dispoziţiilor O.G. nr.15/2008, aşa cum a fost probată prin Legea nr.221/2008 . De altfel, trebuie precizat că deşi la nivel naţional astfel de cauze au fost rezolvate, procurorul general al României a sesizat Secţiile Unite ale I.C.C.J. cu soluţionarea unui recurs în interesul legii vizând această problemă, în care opinia sa îmbrăţişează soluţia pronunţată de secţia noastră. 2) De asemenea în cursul anului 2010 am avut de soluţionat în continuare cauze de contencios administrativ – fiscal în care reclamantul a solicitat restituirea taxei de poluare percepută ca urmare a aplicării O.U.G. nr.50/2008, susţinând că procedându-se astfel se încalcă Tratatul de instituire a Comunităţii Europene. Tribunalul a admis cererea reclamantului, folosind următoarele argumente : Potrivit O.U.G. nr. 50/2008, pentru instituirea taxei de poluare pentru vehicule, se datorează această taxă pentru cele din categoriile M(1) – M3 şi N(1)-N(3), cel deţinut de reclamant fiind de categoria M1, având capacitatea cilindrică 1753 cm3 şi neîncadrându-se în excepţiile prevăzute de art. 3 alin. 2 şi art. 9 alin. 1. Art. 4 lit. a din O.U.G. nr. 50/2008 prevede că obligaţia de plată intervine cu ocazia primei înmatriculări fără ca textul să facă distincţia între cele produse în România şi cele în afara acesteia şi nici între autoturismele noi şi cele second – hand. Pentru că O.U.G. nr. 50/2008 a intrat în vigoare la 1 iulie 2008 rezultă că taxa de poluare este datorată numai pentru autoturismele pentru care se face prima înmatriculare în România nu şi pentru cele aflate deja în circulaţie, înmatriculate în ţară. Potrivit art. 90, paragraful I din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, niciun stat membru nu aplică direct sau indirect produselor altor state membre, impozite interne de orice natură mai mari decât cele care se aplică direct sau indirect produselor naţionale similare. Coroborând textele de lege cuprinse în dreptul intern şi cele din dreptul comunitar în raport de Constituţia României şi Jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie, instanţa constată că în cauza dedusă judecăţii sunt aplicabile dispoziţiile dreptului comunitar, care are prioritate faţă de dreptul naţional. Astfel, Constituţia României, în art. 148, reglementează că, urmare a aderării la Uniunea Europeană, prevederile tratatelor constitutive precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare (alin. 2) iar Parlamentul, Preşedintele, Guvernul şi autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinirea obligaţiilor, din actul de aderare asumate prin Legea 157/2005 de ratificare a tratatului. Prin decizia în cauza COSTA/ENEL (1964), Curtea de Justiţie Europeană a stabilit că legea care se îndepărtează de Tratat – un izvor independent de drept - nu ar putea să ducă la anularea lui, dată fiind natura sa originală şi specială, fără a-l lipsi de caracterul lui de lege comunitară şi fără ca baza legală a Comunităţii însăşi să fie pusă la îndoială. Mai mult, aceeaşi decizie a definit relaţia dintre dreptul comunitar şi dreptul naţional al statelor membre, arătând că dreptul comunitar este o ordine juridică independentă care are prioritate de aplicare chiar şi în faţa dreptului naţional ulterior . De asemenea, în cauza SIMMENTHAL (1976) Curtea de Justiţie Europeană a statuat că judecătorul naţional este obligat să aplice normele comunitare în mod direct, dacă acestea contravin normelor interne, fără a solicita sau aştepta eliminarea acestora pe cale administrativă sau a unei alte procedură constituţionale. Din analiza dispoziţiilor legale care au stabilit condiţiile şi modalităţile de percepere a taxei de poluare, tribunalul ajunge la concluzia că între norma de drept intern şi cea comunitară, aplicabile în speţă, există o stare de incompatibilitate . Astfel, potrivit dispoziţiilor O.U.G. nr.50/2008, cu modificările ulterioare, rezultă că pentru un autoturism produs în România sau în alte state membre U.E. nu se percepe la o nouă înmatriculare taxa de poluare, dacă a fost anterior înmatriculat tot în România. Dar se percepe această taxă de poluare la autoturismul produs în ţară sau în alt stat membru U.E., dacă este înmatriculat pentru prima dată în România. Reglementată în acest mod, taxa pe poluare diminuează sau este destinată să diminueze introducerea în România a unor autoturisme second - hand deja înmatriculate într-un alt stat membru ; cumpărătorii sunt orientaţi din punct de vedere fiscal să achiziţioneze autovehicule second - hand deja înmatriculate în România . Ca urmare a adoptării O.U.G. nr.218/2008, intenţia legiuitorului de a influenţa alegerea cumpărătorului a devenit şi mai evidentă prin aceea că a fost înlăturată taxa de poluare pentru autoturismele noi, EURO 4, capacitate cilindrică mai mică de 2.000 cm3 care se înmatriculează pentru prima dată în România în perioada 15.12.2008- 31.12.2009, astfel încât cumpărătorii sunt direcţionaţi fie spre un autoturism nou, fie spre un autoturism second – hand deja înmatriculat în România . Se protejează astfel producţia internă, aspect care rezultă şi din preambulul actelor normative emise în acest domeniu, din care reiese că Guvernul României se preocupă de luarea măsurilor care să asigure păstrarea locurilor de muncă în economia românească, iar la un loc de muncă în industria constructoare sunt patru locuri de muncă în industria furnizoare. Pe de altă parte, potrivit art.90, par.I din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, actualmente art. 110 Tratatul privind Uniunea Europeană semnat la Lisabona şi intrat în vigoare la 01.12.2009, prevede că „Nici un stat membru nu aplică direct sau indirect produselor altor state membre, impozite interne de orice natură, mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naţionale similare.”. Scopul general al art.90 din Tratat este acela de a asigura respectarea unuia dintre principiile de bază ale funcţionării Comunităţii, respectiv principiul liberei circulaţii a mărfurilor, iar acest articol se referă la impozitele şi taxele interne care impun o sarcină fiscală mai mare produselor provenite din alte state membre, în comparaţie cu produsele interne. Prin reglementările sale, O.U.G. nr.50/2008 este contrară art.90 din Tratatul de Instituire a Comunităţii Europene, întrucât este destinată să diminueze introducerea în România a unor autoturisme second - hand deja înmatriculate într-un stat membru U.E. (Germania), precum cel pentru care s-a calculat taxa de poluare în litigiu, favorizând astfel vânzarea autoturismelor second - hand deja înmatriculate în România şi, mai recent, vânzarea autoturismelor noi produse în România. Ori, după aderarea României la U.E., acest lucru nu este admisibil când produsele importate sunt din alte ţări membre ale U.E., atât timp cât norma fiscală naţională sau este susceptibilă să diminueze, chiar şi potenţial, consumul produselor importate, influenţând astfel alegerea consumatorilor (CJE, hotărâre din7 mai 1987, cauza 193/85, Cooperativa Co – Frutta SRL c. Amministrazione delle finanze dello stato – în speţă, taxa menită să descurajeze importul de banane în Italia) . Asupra încălcării art.90 din Tratat prin crearea unui tip similar de diferenţă de tratament s-a pronunţat Curtea de la Luxembourg prin hotărârea din 11 august 1995, cauzele reunite C-367/93 la C – 377/93, F.G. Roders BV ş.a. x. Inspecteur der Invoerrechten en Accijnzen (discriminare între vinurile din Luxembourg şi vinurile din fructe provenite din alte state membre), sau prin hotărârea din 7 mai 1987, cauza 184/85, Comisia C. Italia ( bananele importate în Italia şi fructele cultivate în Italia). 3) Intr-o altă cauză de natură civilă având ca obiect stabilirea legăturilor personale ale părintelui căruia nu i-a fost încredinţat copilul spre creştere şi educare, tribunalul , ca instanţă de apel, a soluţionat cauza având în vedere şi dispoziţiile art. 8 din C.E.D.O. care reglementează dreptul la viaţă de familie ce are ca element fundamental legăturile personale dintre părinte şi copil chiar dacă relaţia dintre părinţi nu mai există. Soluţionând cauza, instanţa de apel a conchis că prima instanţă, prin modalitatea concretă în care a stabilit cadrul în care să se realizeze legătura reclamantului cu fiica sa, asigură respectarea drepturilor tuturor părţilor şi este în concordanţă cu cele statuate de Curtea Europeană (cauza Ignaccolo – Zenide contra României şi cauza Maire contra Portugaliei), fiind satisfăcut cu prioritate interesul minorei, care, aşa cum a reţinut judecătorul fondului, nu poate însă să hotărască exclusiv asupra măsurii adusă în discuţie, dată fiind capacitatea redusă de percepere a ceea ce este într-adevăr bine sau rău pentru ea, impunându-i-se însă şi apelantei-pârâte, ca părinte căruia i-a fost încredinţat copilul, să se comporte de aşa manieră încât să nu determine întreruperea relaţiilor dintre minoră şi tată, întrerupere care s-ar produce în situaţia în care programul de vizită s-ar desfăşura exclusiv în prezenţa acesteia, disconfortul pentru ambii părinţi fiind evident, date fiind neînţelegerile dintre aceştia. Pronunţându-se astfel, se respectă şi jurisprudenţa Curţii Europene care sancţionează orice ingerinţă în dreptul la viaţa de familie protejat de art. 8 din C.E.D.O., considerând că acesta este respectat prin menţinerea legăturii între părinţi şi copii. 4) In soluţionarea unei cauze în care reclamantul critica măsurile de desfiinţare a pensiei de serviciu, potrivit Legii nr. 119/2010 şi transformarea acesteia într-o pensie obişnuită, calculată potrivit principiului contributivităţii invocând, printre altele, şi încălcarea Protocolului 1 la Convenţia privind Protecţia şi Apărarea Drepturilor Fundamentale ale Omului, tribunalul a respins această cerere considerând că în cauză nu sunt încălcate normele dreptului comunitar. Astfel, deşi potrivit jurisprudenţei C.E.D.O (cauza Buchen contra Republicii Cehia - 2002) dreptul la pensie poate fi asimilat unui drept de proprietate iar pensia un bun proprietate privată în sensul celor cuprinse la art. 1 din Primul Protocol, totuşi, în cauza de faţă, reducerea cuantumului pensiei reclamantului nu poate fi echivalată practic cu o expropriere a cărei utilitate publică nu este justificată de către legiuitor. Pentru aceasta, urmează a se constatat că pensia de serviciu se bucură de un regim juridic diferit în raport cu pensiile acordate în sistemul public de pensii, în sensul că pensiile de serviciu au în componenţa lor două elemente, şi anume : pensia contributivă şi un supliment din partea statului care, prin adunare cu pensia contributivă reflectă cuantumul pensiei de serviciu stabilit prin legea specială. Partea contributivă a pensiei de serviciu se suportă din bugetul asigurărilor de stat şi este rezultatul contribuţiei fiecărui asigurat, pe când partea care depăşeşte acest cuantum se suportă din bugetul de stat. Acordarea acestui supliment a urmărit instituirea unui regim special compensatoriu pentru anumite categorii socio-profesionale supuse unui statut special. Această compensaţie, neavând ca temei contribuţia la sistemul de asigurări sociale, ţine de politica statului în domeniul asigurărilor sociale şi nu se subsumează dreptului constituţional la pensie ca element constitutiv al acesteia. Prin urmare, partea necontributivă, ca element component al pensiei de serviciu, este supusă, practic, condiţiei ca statul să dispună de resurse financiare pentru a o putea acorda. In aceste condiţii, partea necontributivă a pensiei de serviciu, chiar dacă poate fi încadrată, potrivit interpretării pe care C.E.D.O. a dat-o art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie, în noţiunea de „bun” , ea reprezintă, totuşi, din această perspectivă, un drept câştigat numai cu privire la prestaţiile de asigurări sociale realizate până la data intrării în vigoare a noii legi, iar suprimarea acestora pentru viitor nu are semnificaţia exproprierii. În materie penală , Hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului au fost aduse, imediat după publicare, la cunoştinţa judecătorilor, pentru a se asigura o informare directă şi promptă a acestora.
În materie penală, au continuat să aibă impact pozitiv, asupra activităţii de judecată, măsurile legislative adoptate în anul 2008, prin intrarea în vigoare a unor reglementări ale Comunităţii Europene, reprezentând parcurgerea unei noi etape de consolidare şi afirmare a independenţei sistemului judiciar român şi de integrare a instanţelor române în sistemul instanţelor de judecată din Comunitatea Europeană. Astfel, aplicarea dispoziţiilor Convenţiei din 29 mai 2009 privind asistenţa judiciară reciprocă în materie penală între statele membre ale Uniunii Europene, a avut un impact pozitiv asupra activităţii de judecată, în sensul că durata procedurii de citare a fost semnificativ redusă, fiind influenţat pozitiv actul de justiţie. Convenţia din 29 mai 2000 prevede, de regulă, contactul direct între autorităţile judiciare ale statelor membre în ceea ce priveşte trimiterea şi comunicarea actelor de procedură direct prin poştă persoanelor care se află pe teritoriul unui alt stat membru. În ceea ce priveşte aplicarea dreptului comunitar la secţiile penale, se observă că jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului este deseori înserată în hotărârile judecătoreşti pronunţate în cauzele penale în care s-a statuat asupra unor probleme privind drepturile omului. Prin aplicarea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în hotărârile penale se asigură dreptul la un proces echitabil, la apărarea efectivă de care trebuie să beneficieze orice cetăţean, dreptul la libertate şi siguranţă, judecarea într-un mod echitabil, public şi în termen rezonabil a cauzei de către o instanţă independentă şi imparţială. Nu se poate omite nici faptul că în materie penală se lucrează deja cu instrumente europene, cum este cazul mandatului european de arestare, în baza căruia judecătorul român dispune măsuri ale unei autorităţi aparţinând Uniunii Europene, că la nivel instituţional se efectuează transferul persoanelor condamnate dintr-un stat în altul şi că se dispun comisii rogatorii sau cereri în materii asigurătorii, astfel că există o interconectare permanentă la instrumentele juridice comunitare. Este de menţionat că şi învăţământul profesional al judecătorilor include teme pe jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului ceea ce impune actualizarea zilnică a soluţiilor Curţii Europene de la Strassbourg, şi aici se au în vedere nu numai cazuri în care România a fost condamnată, dar şi acolo unde au fost câştigate cauze de statul român. Yüklə 0,64 Mb. Dostları ilə paylaş:
|